Acest text a fost încheiat cu câteva zile înainte aflarea veștii năprasnice a plecării dintre noi a lui Alexandru Surdu. Regretatul profesor a fost înmormântat, cu toate onorurile, pe 15 decembrie 2020, pe Aleea Academicienilor de la Cimitirul Bellu, după decesul său neașteptat din 11 decembrie 2020. Dumnezeu să-l odihnească cu Drepții!

La Editura „Ardealul” din Târgu Mureș, a apărut, în plină pandemie, cartea acad. Alexandru Surdu Eminescu și filosofia. Întâmplarea a făcut ca la una dintre lansări, cea din data de 23 august 2020, în satul bănățean Ictar, com. Topolovăț din apropierea Lugojului, să fiu prezent, lucrarea fiind prezentată de profesorul Simion Dănilă, traducătorul Operelor complete, în șapte volume, ale lui Friedrich Nietzsche. Prilejul: dezvelirea unui bust Mihai Eminescu, într-un peisaj eminescian, evocând șirul plopilor fără soț, dar, de astă dată – în ipostaza atât de familiară a teilor eminescieni, străjuitori ai aleii. Bustul a ajuns la Ictar prin strădania neobositului împătimit de Eminescu, părintele Teofil Bradea, sprijinitor și al acestei apariții editoriale (vezi Prefața autorului, p. 12). Lucrarea adună cincisprezece studii și eseuri publicate de autor, între 1986-2020, în revistele „Manuscriptum”, „Caiete critice”, „Contemporanul”, „Astra”, „Luceafărul”, „Academica”.

Despre Eminescu, filosoful, s-a vorbit sporadic și, adesea, irelevant, de-a lungul vremii, încât gânditorul n-a atras atenția profesioniștilor, el absentând constant din tratatele de istoria filosofiei românești (de la Filosofia românească, din1922, a lui Marin Ștefănescu, București, Institutul Grafic „Răsăritul”, până la tratatul colectiv din 1972, Istoria filosofiei românești, vol. I, București, Editura Academiei Române). Pe de altă parte însă, majoritatea celor care au abordat opera eminesciană s-au întâlnit, inevitabil, cu gânditorul, încât recenta O istorie a opiniilor privind filosofia lui Eminescu, primele două volume apărute deja la Editura Eikon din București, în 2017 și 2019, sub semnătura filosofului băcăuan Ștefan Munteanu, inventariază un număr impresionant de personalități din țară și din exil care s-au ocupat, fie tangențial, fie în studii aparte, de filosofia lui Eminescu. Volumul I al lucrării lui Ștefan Munteanu se oprește la Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Grigore D. Pencioiu, Nicolae Petrașcu, Vasile Goldiș, Vasile Gherasim. I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Panait Cerna, Henri Sanielevici, Mircea Djuvara, Mircea Florian, Marin Ștefănescu, Romulus Demetrescu, Sterian C. Dumbravă, Henrieta Sachelarie, Cezar Papacostea, Gh. Bogdan-Duică, Iulian Jura, Ion Sân-Giorgiu, Grigore Tăușan, Ion Petrovici și Tudor Vianu.Volumul al II-lea radiografiază opera eminescologică, sub unghi filosofic, a următorilor: Alexandru Grama, Nicolae Zaharia, Ciprian Doicescu, Demetrio Marin, Rosa Del Conte, Sergiu Al-George, Marin Tarangul, Octavian Vuia, Constantin Amăriuței, Alexandru Boboc, Tudor Cătineanu, Vasile Muscă, Elvira Sorohan. Lipsesc, desigur, mulți alții, rezervați, probabil, pentru volumul al II-lea, în caz că nu vor fi mai multe.

Problema însă e alta, dacă luăm ca reper vizata Istoria filosofiei românești (vol. I, 1972), girată de Academia Română: schimbarea atitudinii față de gândirea filosofică eminesciană, având ca finalitate recunoașterea contribuției poetului nu numai la revoluționarea paradigmei poetice românești și europene, ci și a filosofiei înseși, deși timpul nu i-a îngăduit s-o facă „sistemic”, cu atât mai puțin profesoral, termen pentru care Eminescu avea repulsie, încălcând visul lui Titu Maiorescu de a-l vedea cu doctorat, în vederea ocupării unei catedre la Universitatea din Iași. Destinul lui Eminescu a fost acela de semănător de arhei, ca om deplin al culturii românești, sintagma sintetizatoare a lui Constantin Noica, el însuși culme a filosofiei românești de esență eminesciană. Altă măsură de comparație Eminescu nu a putut avea decât enciclopedismul caietelor lui Leonardo da Vinci (Noica), la nivel orizontal, iar pe dimensiunea profunzimii – „divinul brit”, Shakespeare, pentru care poetul nostru avea conștiința/intuiția că reprezintă centrul iradiant al canonului literar și cultural occidental, ca să folosesc terminologia criticului american Harold Bloom. Savantul de peste Ocean o spune foarte limpede, într-un surprinzător spirit eminescian: „În toată istoria filozofiei nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare și este și ironic, și fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferență autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii și gândirea însăși”. În consecință, „Shakespeare, care nu s-a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon și Aristotel, Kant și Hegel, Heidegger și Wittgenstein”¹. Este exact situația lui Eminescu în cultura românească. Cu ajutorul lui Harold Bloom, putem explica magnifica enigmă de ce Eminescu contează, în cugetarea filosofică românească, mai mult decât magistrul său Maiorescu și decât toți filosofii noștri iluștri, de la Vasile Conta și C. Rădulescu-Motru și până la Lucian Blaga și Noica însuși, genialul nostru filosof recunoscând-o în fața a ceea ce a numit miracolul eminescian. Deși mintea lui Eminescu întrecea pe a tuturor filosofilor vremii (exceptându-l pe Nietzsche, cu care se putea măsura), poetul nostru și-a reprimat, la timp, ispita doctorală și profesorală jinduită de binefăcătorul său Titu Maiorescu. O spune și Alexandru Surdu în unul dintre cele mai pătrunzătoare studii ale sale, Hiperexactitate și perfecțiune. Maiorescu, cel care l-a vrut un discipol al său în materie de logică și filosofie, reevaluându-și eșecul, îi recunoaște, tardiv, poetului (Eminescu și poeziile lui, 1889), dimensiunea canonică „shakeaspeariană”, providențiind: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”².

Cei mai îndreptățiți să explice situația paradoxală a filosofului Eminescu între egali sunt, cu siguranță, Constantin Noica și discipolul său Alexandru Surdu. Ceilalți au adus remarcabile argumente din interiorul doctrinelor filosofice, când nu i-au negat poetului vocația filosofică sau i-au supus gândirea fenomenului sursierist, reducând-o la epigonism, cum o face însuși G. Călinescu, unul dintre cei care au determinat, prin uriașul său prestigiu de primus inter pares al eminescologiei, lipsa filosofului Eminescu din tratatele academice. În ultimă instanță, Călinescu reducea filosofia eminesciană la un comentariu în marginea filosofiei lui Kant și Schopenhauer.

Dar începutul ambiguităților vine chiar de la Maiorescu. Eminescu, pe bună dreptate, a dus o campanie de apărare a Logicii mentorului junimist (la Alexandru Surdu, a se vedea excelenta radiografiere În apărarea Logicii lui Maiorescu). A fost, poate, un indiciu că poetul îi este discipol, deși între logica și filosofia maestrului și cele eminesciene e distanță de eră paradigmatică. Cu șapte ani înainte de apariția vol. I din tratatul Istoria filosofiei românești, la Centrul de Logică al Academiei Române (înființat prin strădania lui Athanase Joja), a oprit o mașină a Securității din care a coborât Constantin Noica, cel ieșit din detenție, în 1964. L-a recunoscut imediat Anton Dumitriu, și el proaspăt coleg la institut cu foarte tânărul Alexandru Surdu. Au fost colegi până în 1975, când au finalizat publicarea cărții, Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, apărută la Editura Univers, cu un studiu introductiv semnat de Noica. Așa s-a prefigurat schimbarea de atitudine față de filosofulEminescu (vezi eseul Amintiri despre Noica și Eminescu). În această bătălie a fost, angrenat, indirect, și logicianul Anton Dumitriu, după cum reiese din Jurnalul de ideirămas în manuscris și publicat abia în 2013 de revista clujeană „Tribuna”. Anton Dumitriu face notări la apariția, în 1978, a cărții Amitei Bhose, Eminescu și India, din care reține: : „Eminescu nu a vrut să arate lumii chipul său de filosof în sensul european al cuvântului, de aceea el și-a îmbinat toată gândirea filosofică cu imaginația poetică, creând o operă literară care identifică într-un tot sublimul meditației umane și al sensibilității prin verb. Eminescu nu a fost filosof și a fost mai mult decât poet; el a fost un darshan(cel care vede), a fost un Kavi (poet înțelept) în sensul termenilor indieni”³. Nu a fost filosof în sensul exersării profesorale europene, comentează Anton Dumitriu, dar a fost filosof într-un fel singularîn spațiul românesc și european, având un echivalent în modul shakespearian canonic, dar ca nouă singularitate comparativ cu „divinul brit”: „Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe” (Cărțile). Aceștia sunt Shakespeare și Eminescu.

„Lecturile kantiene”, cum le-a denumit pentru tipar Alexandru Surdu, ca întâlnire, încă de la o vârstă sub douăzeci de ani, au însemnat, în evaluarea lui Noica, „marea întâmplare a culturii românești”⁴. Și: „Ne-am deprins prea mult a vedea în el poetul, fără omul de cultură din el, sau alteori omul de cultură liberă, aproape improvizată, fără dăruirea către cultura organizată”. În realitate, Eminescu a depus o râvnă uriașă „pentru munca de specialitate, fie că e vorba de filozofie ori de istorie, de economie ori filologie. AcestEminescu al vredniciei și sănătății spirituale trebuie regăsit alături și poate solidar cu cel al marilor tristeți”⁵. Noica spulberă definitiv iluzia-prejudecată a criticii și istoriei literare că traducerile din Critica rațiunii pureau fost făcute de Eminescu în vederea susținerii doctoratului, la îndemnurile insistente ale lui Titu Maiorescu. „Niciodată omul acesta – arată Noica – n-a făcut ce i se cerea”⁶. Traducerea a încercat-o din pură trebuință interioară, pentru sine.

Am subliniat verbul a încerca, fiindcă încercarea este un concept filosofic și estetic fundamental în gândirea eminesciană, de o modernitate izbitoare, cu ecouri până laestetica formativitățiilui Luigi Pareyson. Încercarea este condiția ființială a Creatorului însuși, în ipostaza eminesciană de Demiurg, de Archaeus, informația cuantică primordială. De aici strania descoperire a cuvântului cuant/cuantăde către Eminescu, cu bune decenii înaintea lui Max Planck. Condiția cuantei este saltul cuantic, adică tocmai încercareaeminesciană: „În orice om o lume își face încercarea” (Împărat și proletar). Noica, cel care a învățat în adâncuri lecția eminesciană, o va numi devenirea întru ființă, opusă devenirii întru devenire, căci, spune Eminescu, până și bătrânul Demiurgos se poateopinti în van. Și tot Noica va folosi termeni mai potriviți pentru saltul-încercare: „Sunt căutările(s.n.) lui Eminescu. Sunt salturile(s.n.) pe care le dă el imposibilului”⁷. Eminescu numește omul ca facere eternă, iar moartea încetarea/înghețarea încercării: „Astfel umana roadă în calea ei îngheață,/Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,/Acoperind cu noime sărmana lui viață/Și arătând la soare-a mizeriei lui față –/Fața – căci înțelesul i-același la toți dat”. Drumul ființei e de la mintela inimă,în proporție de mișcări, nu de forme. Este chiar marea lui confruntare cu Immanuel Kant⁸.

Am schițat aici, altfel decât o face Noica, extraordinara noutate a lecturilor kantiene ale lui Eminescu. Poetul nostru a înțeles de la bun început că marele „salt cuantic” din filosofia kantiană se află în profunda disociere între transcendentși transcedentental. Înainte de Kant, s-a filosofat asupra transcendentului. După Kant, intră în arenă transcendentalul, culminând cu disjungerea heideggeriană Sein-Dasein. De aici pornesc Noica și Alexandru Surdu în reevaluarea „kantianismului” eminescian. Criticismul kantienilor de catedră a fost refuzat de Eminescu. Ediția Lecturi kantieneinclude și două fragmente traduse de Maiorescu din Estetica transcendentală, cu particularități evidente că magistrul le-a făcut în scopuri didactice. Între contemporani, doar Slavici a înțeles că traducerea lui Eminescu nu s-a realizat în vederea doctoratului. Dar, mai mult, autorul Luceafăruluiface din tălmăcirea Criticii rațiunii pureuna de pionierat în istoria traducerilor kantiene, singurul antecedent, în materie de traduceri kantiene fiind cel francez. Însă, ca orice a tradus, Eminescu a făcut, în același timp, operă de creație. Noica observă că traducătorii obișnuiți caută forma cea mai „exactă” a echivalentului din altă limbă. Eminescu, în schimb, recurge la o multitudine de sinonime, ca în variantele arhicunoscute din poeme. Așadar, geniul său filologic seîncearcăpână și în traduceri, cu atât mai mult în una atât de dificilă cum e Critica rațiunii pure. Comentatorii recenți îi dau dreptate. Mircea Dumitru, rectorul Universității din București, duce mai departe gândul lui Noica și al lui Alexandru Surdu: „Cum a preluat cultura română pe Kant, poate fi o temă de reflecție fascinantă, care ne-ar ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, rosturile noastre culturale și, mai specific, rostirile noastre filosofice”⁹. Pentru a nuanța metoda eminesciană a tălmăcirii lui Kant, filosoful preia din exemplele date de Ion A. Rădulescu-Pogoneanu (la modul negativ) și de Noica (la antipod) echvalentele eminesciene pentru Utreil(judecată), termen „hotărâtor nu numai în kantianism, ci și în întreaga filosofie de dată mai veche sau mai recentă”. Eminescu face eforturi uriașe de a surprinde gândul kantian atunci când îl traduce, recurgând la variante contextuale: județ(un latinism plecând de la judicium, dispărut, supraviețuitor, totuși, în judiciarși judicios), dar nu așa cum credea Rădulescu-Pogoneanu – întoarcere anacronică la un stadiu „revolut” al limbii și culturii, ca să ajungă, apoi, la judecată, statornicit în Logicalui Maiorescu. dar nu cu sens înghețat, generalizator, ci plasat în referențiale semantice diferite: psihologic, logic, filosofic, mânat de „instinctul filosofic cel bun” (Noica), care, pe moderni i-a cam părăsit, ba chiar și pe Eminescu atunci când, la 1877, a optat pentru referențialul uniformizator fixat de Maiorescu. Utilizarea conceptului de judecată, în filosofia engleză actuală, spre exemplu, dă dreptate lui Eminescu, englezii uzitând pentru Utreil termeni diferiți contextual: proposition, sentece, utterance, judgement, antrenând diferențe subtile. Metoda eminesciană a dus la bogăția de astăzi a limbii române filosofice, dar s-a petrecut și reversul, obstaculând-o: „dacă impulsul originar, creator de limbă filosofică, al lui Eminescu, nu ar fi fost atenuat, inhibat sau «domesticit» de tendința contrară de uniformizare terminologică, ce a condus, în mod inevitabil, și la o sărăcire a vocabularului filosofic”. Acest impuls originar creator a dus la marea schimbare de paradigmă poetică, cu extraordinarul peisaj al variantelor, de găsit în lirica modernă, bunăoară, la un Frenando Pessoa.

Nenorocul întârzierii recunoașterii statutului de filosof al lui Eminescu a venit pe linia raționalismului declanșat de iluminism, cu biruința logicii de tradiție aristotelică. Maiorescu a adus rigoarea disciplinarității în gândirea românească modernă, merit de netăgăduit, dar descurajator pentru gândirea plurivalentă de tip eminescian. De aceea, criticul nu s-a aplecat benefic asupra manuscriselor eminesciene, întârziind și valorificarea filosofiei poetului. Mai mult de atât, dintre discipolii săi, l-a ales pe cel mai încorsetat în raționalismul cartezian, cu tentă profesorală, căruia i-a dat sarcina să prezinte publicului manuscrisele filosofice, după cedarea lor Bibliotecii Naționale, în 1902. Noica și Alexandru Surdu s-au arătat surprinși că Maiorescu n-a apelat la C. Rădulescu-Motru, la P.P. Negulescu, sau la Ion Petrovici, care erau, prin structură, kantieni. L-a preferat pe Rădulescu-Pogoneanu, care a publicat traducerea din Kant în 1906, cu o prezentare lipsită de orice adecvare la obiect, considerând traducerea un „capriciu de poet”, cu acuze scolastice care au blocat cercetările altora. „Din păcate – remarcă Noica, invocând și versurile dinScrisoarea I– elevii lui Titu Maiorescu, cărora le revenea în primul rând să valorifice aportul filozofic eminescian, l-au discreditat, unii prin tăcerea lor, alții prin judecata lor”. Atitudinea lui Rădulescu-Pogoneanu, întreabă Noica, nu a fost cumva chiar aceea a lui Maiorescu față de traducerea eminesciană? Căci, la drept vorbind, evaluatorul preferat nu avea pregătirea unei decizii obiective, fiind mai mult filolog, cu instruire pedagogică, decât filosof. Nefasta mistificare pogoneană, i-a indus în eroare pe mulți, inclusiv pe Al. Rosetti, într-un studiu din 1958, Limba poeziilor lui Eminescu. Deși a fost și el marcat de ediția Rădulescu-Pogoneanu, G. Călinescu îl contrazice pe improvizator, apreciind că, înSărmanul Dionis, Eminescu nu ilustrează conceptele kantiene de spațiu și timp dinEstetica transcendentală.

Curios, nici următoarea „școală filosofică”, cea a lui Nae Ionescu, nu a fost stimulatoare pentru moștenirea eminesciană, mentorul considerând că autorul „lecturilor kantiene”, „n-a fost deloc filosof”¹⁰. Așa că adâncirea gândirii eminesciene va începe odată cu Noica, de îndată ce a ieșit din pușcăriile comuniste. Însă nu cei mai supraevaluați învățăcei de la Păltiniș, ajunși glorioși mai ales prin răsunătorul Jurnal de la Păltiniș, cristalizat între 1977-1981 și publicat la Editura Cartea Românească în 1983, ca operă a lui Gabriel Liiceanu, s-au dovedit adevărații nicasieni ai filosofiei românești. Dimpotrivă, imensul prestigiu al lui Noica a fost utilizat ca paravan pentru o ieșire stranie din paradigma românească a filosofiei și culturii, una secătuită de eminescianismul creator al păltinișeanului. Te-ai fi așteptat, de pildă, ca fondatorii Grupului pentru Dialog Social să ducă la îndeplinire visul lui Noica privind salvarea manuscriselor eminesciene, prin facsimilare, faptă asumată, nu fără puternice obstacole, de Eugen Simion, care a dus la finalizare punctul 1 din Hotărârea de guvern nr. 1003 din 8 decembrie 1999, semnată de Ministrul Culturii, Ion Caramitru. Veritabilii discipoli eminescieni ai lui Noica s-au dovedit a fi puțini, cei mai importanți fiind Alexandru Surdu și Constantin Barbu. Plus de asta, Al. Surdu i-a fost cel mai apropiat colaborator întru Eminescu în primii peste zece ani de după ieșirea din închisoare.

Premisa de la care pleacă acad. Al. Surdu este aceea a întoarcerii la evidențe, ocultate, în mod paradoxal, de istoria și critica literară, cu ecou persistent și în rândul filosofilor. Incredibila evidență este aceea că Eminescu a fost, prin studiile universitare, filosof: „dacă ar fi cazul să spunem ce era «de meserie», ar trebui să răspundem, fără nicio ezitare, că era filosof. Căci a studiat filosofia 3 ani la Viena și 2 ani la Berlin, citind mult și ascultându-i la cursuri pe cei mai vestiți filosofi din vremea aceea. Și a fost chiar aproape de susținerea doctoratului în filosofie, timp în care a și tradus fragmente din Critica rațiunii pure. Dar sunt și relatări despre lecturile sale din Platon și din Schopenhauer”¹¹. E o bine dozată ironie aici, raportându-ne la evidență. Ș-apoi G. Călinescu a radiografiat toate cursurile la care a participat poetul. Dar se cuvine să aflăm și de la Eminescu ce se considera. Într-o scrisoare către Veronica Micle, îi împărtășește acesteia că, dintotdeauna, preocupările sale au fost științificeși literare. Seriozitatea abordării unui domeniu, arată Slavici, se vădea în aceea că nu se lăsa până nu pătrundea în fundamentele unei științe, a unei filosofii etc. Al. Surdu vorbește dehiperperseverențăși de hiperexactitate, în tot ce făcea, încât, spre exemplu, sublinia Noica, dacă s-ar fi afundat cu gândul perfecțiunii, în traducerea integrală aCriticii rațiunii pure, i-am fi pierdut pe poet și pe publicist. În corespondența cu Maiorescu, se contura gândirea unui „sistem” filosofic propriu. Am pus între ghilimele cuvântul sistem, fiindcă avea oroare de sisteme seci, care se adresau doar minții, nu și inimii. Am demonstrat cu aproape trei decenii în urmă, că există un model ontologic eminescian, titlu al cărții deja semnalate. Ba, mai mult, a gândit la unindice filosofic¹², așa cum s-a aventurat în elaborarea unui dicționar de economie, nemaivorbind de insolitul dicționar de rime. Eminescu a scris publicistică și literatură întotdeauna în numele adevărului, altfel spus, ca filosof, dincolo și dincoace de transcendent, un filosof în care s-a recunoscut hiperrebelul Emil Cioran, pentru care Rugăciunea unui dacs-a dovedit o performanță inegalabilă, răvășitoare, din care recunoaște că se trage el însuși. Câți au înțeles că întreaga lui operă se anunță în grozăvia mărturisitoare: Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?

Când se confruntă cu teologia, el vizează formalismul instituțional al dogmelor, cel care trădează iubirea lui Iisus Hristos. Capodopera postumă Preot și filosof îl așază în lume ca filosof mărturisitor al adevărului:

Nu ne mustrați! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Și pricepurăm șoapta misterului divin.
Urmați în calea voastră mulțimii de absurzi
Și compuneți simfònii și imnuri pentru surzi,
Ascuteți adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr ­–
Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer.

Eminescu s-a apropiat de ortodoxia strămoșească în postura nu de teolog, ci de filosof, cum atestă și titlul poemului din care am citat. La fel se apropie și de poezie, tot ca filosof, mascându-și traseul, cum s-a mai observat. Zăbovind asupra acestei evidențe, am lăsat pe altădată bogăția intuițiilor exegetice ale d-lui academician Alexandru Surdu, mulțumindu-i, pe această cale, pentru adunarea textelor sale eminescologice în acest volum, modest ca dimensiuni, dar impresionant prin esențializarea gândului eminescian.