Nebunia, astăzi, nu înseamnă delir, ci refuzul anesteziei. Înseamnă a simți prea puternic într-o lume care prețuiește lipsa de sensibilitate ca pe o competență profesională.

Un editorial de Amal Djebbar, publicat de Le Réseau International, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Numim nebunie tot ceea ce iese din tipare, ce nu încape în sertarele atent etichetate ale rațiunii comode.

Dar poate că singura lipsă de rațiune adevărată se naște tocmai așa: când inima, acest mușchi indisciplinat, începe să gândească mai repede decât capul. Trăim atunci prea intens, prea autentic, prea aproape de realitate. Suferim mai mult, da, dar acesta este prețul lucidității.

Lumea preferă mințile reci, ordonate, impenetrabile.

Oricine are încă o reacție este etichetat drept nebun. Oricine, a cărui inimă nu a fost pusă în așteptare pentru a permite mașinii sociale să lucreze fără probleme.

Nebunia, astăzi, nu înseamnă delir, ci refuzul anesteziei. Înseamnă a simți prea puternic într-o lume care prețuiește lipsa de sensibilitate ca pe o competență profesională.

Când inima este simțitoare, nu cere autorizație. Nu respectă nici șabloanele de limbaj, nici bunele maniere. Pune degetul pe rană, adică exact acolo unde tot restul lumii a jurat să nu mai privească.

Atunci, noi, ceilalți, numim asta lipsă de rațiune. Și imediat vorbim de nebunie. Numim patologic ceea ce este doar un exces de luciditate. Etichetăm ca „instabilitate” simplul act de a refuza inacceptabilul.

Normalitatea contemporană se bazează pe un pact tacit: să nu simți prea mult, să nu gândești prea mult și – mai presus de orice – să nu le legi pe cele două.

Inima este tolerată atâta timp cât rămâne decorativă – un strop de emoție pentru discursurile de sfârșit de an. Dar dacă se implică cu adevărat, dacă interferează cu cifrele, cu deciziile, cu abandonurile, devine un pericol public.

În această lume, nebun nu este cel alienat. Este cel care refuză să se rătăcească. Cel care nu se mulțumește cu jumătăți de adevăr, cu minciuni politicoase sau cu lașitatea colectivă deghizată în pragmatism.

A avea o inimă simțitoare înseamnă a strica echilibrul ipocriților. Înseamnă a reaminti că în spatele sistemelor există opțiunile; în spatele opțiunilor, responsabilitățile; iar în spatele responsabilităților, chipuri.

Așa că sunt preferate inimile seci. Costă mai puțin. Protestează mai puțin. Acceptă absurdul atâta timp cât este convenabil ambalat. Se indignează la comandă și uită la ordin. Numesc „maturitate” ceea ce este adesea doar o capitulare prelungită. Și îi privesc cu un amestec de dispreț și îngrijorare pe cei care, evident, nu au primit actualizarea.

Dar există un adevăr simplu: inimile simțitoare sunt cele care rezistă atunci când totul se prăbușește. Nu pentru că sunt mai puternice, ci pentru că nu au rupt legătura cu ceea ce provoacă răul. Durerea nu este un virus informatic, este un semnal. Ignorarea lui nu a reparat niciodată nimic.

Așa că, da, când inima este simțitoare, te clatini. Îți pierzi cumpătul. Deranjezi. Devii nefrecventabil. Uneori, îți pierzi măsura – dar asta pentru că lumea și-a pierdut-o pe a sa de mult.

Această „nebunie” nu este o patologie: este o reacție sănătoasă față de un mediu bolnav.

Dacă asta înseamnă că ești nebun, atunci adevăratul pericol nu este excesul de sensibilitate, ci lipsa ei. Cei care nu mai simt nimic, nu urlă: zâmbesc. Iar în timpul acesta lumea se sleiește.

Inima simțitoare nu este o problemă care trebuie rezolvată. Este o rechemare la viața adevărată.