Asistăm de câțiva ani la un atac „simfonic" îndreptat contra ortodoxiei și contra Bisericii Ortodoxe Române. Ipochimeni indimenticabili ar vrea să treacă până și paștele ortodox în calendarul pe care îl orânduiesc catolicii.

Sigur, e greu să gândești ορθο-δοξα. Greu e să gândești și καθολικός. Tot felul de „intelectuali" au păreri și sunt „deștepți". Între altele, ar dori să imprime ideea că România există de-abia de la anul 1918 încoace.

De asemenea, ar vrea să imprime ideea că românii nu au decât secole de existență iar strămoșii lor, fie că sunt daci, geți sau sciți, ar fi niște proto-indo-europeni care n-au avut urmași. Într-un exemplu recent, Liiceanu, într-o criză de „erudiție", a atacat verbal (deocamdată) Catedrala Mântuirii Neamului, neștiind ipochimenul că ideea catedralei neamului este una dintre ideile geniale ale lui Mihai Eminescu.

Astfel, într-o prezentare obscură a cărții lui Oliver Jens Schmitt, carte intitulată Biserica de stat sau biserica în stat? O istorie a bisericii ortodoxe române. 1918-2023, Gabriel Liiceanu a dus la bun sfârșit ridicolul din cărțile sale mai vechi. Una dintre cărți se numea Isus al meu. Cealaltă se numea Ce gândește Dumnezeu. În ciuda părerii cvasiunanime, Liiceanu are însă o „operă" minoră, pe alocuri simpatic-ridicolă. Cărțuliile lui, chiar dacă le aduni toate foile, nu trec de 4000 de pagini. Scriu acest lucru pentru că nu vreau ca admiratorii lui improvizați să creadă că îl invidiez pe acest minor și obscur personaj. O singură carte a mea, Stâlpul versului, are 4400 de pagini! Față de opera mea (care numără peste 2000 de cărți publicate), Liiceanu și bietul Pleșu sunt virgule întâmplătoare. Dar asta nu ar fi nimic! Liiceanu și Pleșu nu sunt scriitori profesioniști și literatura contemporană nu pierde nimic din cauza acestor plagiatori patologici. Ei sunt dintr-o familie cu alți doi autori agitați, minorii Patapievici și Cărtărescu.

Scriam acum câțiva ani despre Liiceanu, ca ipochimen indimenticabil pe scena culturală a României. Îi dădeam, pentru distracția tinerei generații, numai două plagiate din Heidegger! Alte 17 plagiate din Heidegger aș dori să i le dau în postumitatea lui apropiată. Se știe (a se vedea și fotografia) că a fost încă din decembrie 1989 într-un oarecare amor ideologic cu Silviu Brucan, a cărui soție a fost acuzatoarea lui Noica în procesul Noica – Pillat. Eu am publicat cele 20 de volume ale Procesului Noica – Pillat și știu ce vorbesc.

Scriam în textul Liiceanu are 80 de ani de viață și 50 de ani de plagiat:

„Liiceanu a devenit, fiind în structura sa, procurorul de serviciu al României. L-am auzit spunând că parlamentarii sunt inculți și el s-ar oferi să le dea câteva lecții de învățătură. Numai că acest învățător trebuie să primească el însuși câteva lecții. Mai recent, și poporul român este incult și prost fiindcă nu a ales pe cine trebuia într-un Parlament care nu face guverne cum vrea filosoful Editurii Humanitas.

El uită cum în decembrie 1989, alături de Pleșu, lua notițe, într-o agendă pe care o ținea disciplinat pe genunchi, de la obscurul Brucan, personajul care imaginase împușcarea lui Ceaușescu. În momentul în care treci de la Noica la Brucan, n-are rost să mai plagiezi din Sein und Zeit.

Silviu Brucan la GDS in 1990

Pe Noica l-a trădat și a visat un paricid, deși nici titlurile cărților Maestrului nu le știe bine. Noica știa de Operațiunea Păltiniș (Noica spunându-mi: „Au reușit ceea ce și-au propus: m-au înnămolit!"). În Operațiunea Eliade, Liiceanu și Pleșu au fost opriți de Noica (Noica însuși mi-a spus).

Se pregătiseră să-l „seducă" pe Eliade cu antologia Drumul spre centru.

Despre subordonarea lor față de ofițerul W.B. a publicat chiar Editura Humanitas (din neatenție) documentul.

Inubliabil este și numărul Anti-Eminescu din Dilema lui Pleșu în care niște plagiatori și semidocți scriau împotriva Geniului. Operațiunea aceasta incultă s-a întors împotriva lor.

Până și înverșunatul catalul acrobistic Cărtărescu îl iubește astăzi pe Eminescu cu înflăcărare, ba chiar a „sustras" Premiul Eminescu care se dă în Botoșani. Cărtărescu este un fel de domnul Goe căruia i se aranjează câte un premiu în fiecare an fiind foarte trist că nu mai ia Premiul Nobel după ce a scris că „o f… în gură pe Regina Angliei" și după ce un mare ziar german l-a declarat, într-un milion de exemplare, plagiator.

Se știe că teza de doctorat a lui Liiceanu, Tragicul, a înglobat un manuscris al lui Noica, anume paginile despre Nostos, care echivala cu aproape un sfert de teză de doctorat. Fără acest capitol, lucrarea nu ar fi avut nici numărul de pagini necesar.

Nu știu ce e în mintea lui Liiceanu, dar este stupefiant să furi din cărțile altora fără întrerupere. De la Tragicul din 1976, până la cartea sa despre Heidegger de acum câțiva ani, sunt vreo 10 cărți în care a plagiat, vreo patru limbi din care s-a înfruptat, câteva zeci de bucăți furate, peste 40 de ani de minciună, viclenie și hoție. Tupeul acestui infractor cultural este irațional: hoțul se vrea conducător seducător, maestru spiritual (pentru câțiva tineri care se autodeclară ratați), cântar politic, metru moral și așa mai departe. Lui Liiceanu nu i-a scăpat nici Papa de la Roma și nici Catedrala Mântuirii Neamului, batjocorind cuvântul neam, crezând că vine din limba maghiară (deși putea să îi afle originea din Dicționarul etimologic al limbii grecești al lui Chantraine).

În 2007 a luat un șoc care l-a nevrozat pur și simplu, devenind din Liiceanu: Liicheanu (așa cum l-a botezat Paul Goma, căruia i-a topit cărțile).

Nu i-am distrus cariera în 2007 și nu i-am dat plagiatele cele cumplite din cartea Sein und Zeit a lui Heidegger, deși plagiase din Sein und Zeit deja din 2003 în Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp, publicat în Anexele la traducerea Martin Heidegger – Ființă și timp, Humanitas, 2003.

Ceea ce scrie Heidegger în paragraful 41 (p. 260 în traducerea românească) plagiază Liiceanu în subcapitolul Grija ca structură a faptului-de-a-fi-în-lume (pagina 611, în traducerea românească).