Asistăm de câțiva ani la un atac „simfonic" îndreptat contra ortodoxiei și contra Bisericii Ortodoxe Române. Ipochimeni indimenticabili ar vrea să treacă până și paștele ortodox în calendarul pe care îl orânduiesc catolicii.

Sigur, e greu să gândești ορθο-δοξα. Greu e să gândești și καθολικός. Tot felul de „intelectuali" au păreri și sunt „deștepți". Între altele, ar dori să imprime ideea că România există de-abia de la anul 1918 încoace.

De asemenea, ar vrea să imprime ideea că românii nu au decât secole de existență iar strămoșii lor, fie că sunt daci, geți sau sciți, ar fi niște proto-indo-europeni care n-au avut urmași. Într-un exemplu recent, Liiceanu, într-o criză de „erudiție", a atacat verbal (deocamdată) Catedrala Mântuirii Neamului, neștiind ipochimenul că ideea catedralei neamului este una dintre ideile geniale ale lui Mihai Eminescu.

Astfel, într-o prezentare obscură a cărții lui Oliver Jens Schmitt, carte intitulată Biserica de stat sau biserica în stat? O istorie a bisericii ortodoxe române. 1918-2023, Gabriel Liiceanu a dus la bun sfârșit ridicolul din cărțile sale mai vechi. Una dintre cărți se numea Isus al meu. Cealaltă se numea Ce gândește Dumnezeu. În ciuda părerii cvasiunanime, Liiceanu are însă o „operă" minoră, pe alocuri simpatic-ridicolă. Cărțuliile lui, chiar dacă le aduni toate foile, nu trec de 4000 de pagini. Scriu acest lucru pentru că nu vreau ca admiratorii lui improvizați să creadă că îl invidiez pe acest minor și obscur personaj. O singură carte a mea, Stâlpul versului, are 4400 de pagini! Față de opera mea (care numără peste 2000 de cărți publicate), Liiceanu și bietul Pleșu sunt virgule întâmplătoare. Dar asta nu ar fi nimic! Liiceanu și Pleșu nu sunt scriitori profesioniști și literatura contemporană nu pierde nimic din cauza acestor plagiatori patologici. Ei sunt dintr-o familie cu alți doi autori agitați, minorii Patapievici și Cărtărescu.

Scriam acum câțiva ani despre Liiceanu, ca ipochimen indimenticabil pe scena culturală a României. Îi dădeam, pentru distracția tinerei generații, numai două plagiate din Heidegger! Alte 17 plagiate din Heidegger aș dori să i le dau în postumitatea lui apropiată. Se știe (a se vedea și fotografia) că a fost încă din decembrie 1989 într-un oarecare amor ideologic cu Silviu Brucan, a cărui soție a fost acuzatoarea lui Noica în procesul Noica – Pillat. Eu am publicat cele 20 de volume ale Procesului Noica – Pillat și știu ce vorbesc.

Scriam în textul Liiceanu are 80 de ani de viață și 50 de ani de plagiat:

„Liiceanu a devenit, fiind în structura sa, procurorul de serviciu al României. L-am auzit spunând că parlamentarii sunt inculți și el s-ar oferi să le dea câteva lecții de învățătură. Numai că acest învățător trebuie să primească el însuși câteva lecții. Mai recent, și poporul român este incult și prost fiindcă nu a ales pe cine trebuia într-un Parlament care nu face guverne cum vrea filosoful Editurii Humanitas.

El uită cum în decembrie 1989, alături de Pleșu, lua notițe, într-o agendă pe care o ținea disciplinat pe genunchi, de la obscurul Brucan, personajul care imaginase împușcarea lui Ceaușescu. În momentul în care treci de la Noica la Brucan, n-are rost să mai plagiezi din Sein und Zeit.

Silviu Brucan la GDS in 1990

Pe Noica l-a trădat și a visat un paricid, deși nici titlurile cărților Maestrului nu le știe bine. Noica știa de Operațiunea Păltiniș (Noica spunându-mi: „Au reușit ceea ce și-au propus: m-au înnămolit!"). În Operațiunea Eliade, Liiceanu și Pleșu au fost opriți de Noica (Noica însuși mi-a spus).

Se pregătiseră să-l „seducă" pe Eliade cu antologia Drumul spre centru.

Despre subordonarea lor față de ofițerul W.B. a publicat chiar Editura Humanitas (din neatenție) documentul.

Inubliabil este și numărul Anti-Eminescu din Dilema lui Pleșu în care niște plagiatori și semidocți scriau împotriva Geniului. Operațiunea aceasta incultă s-a întors împotriva lor.

Până și înverșunatul catalul acrobistic Cărtărescu îl iubește astăzi pe Eminescu cu înflăcărare, ba chiar a „sustras" Premiul Eminescu care se dă în Botoșani. Cărtărescu este un fel de domnul Goe căruia i se aranjează câte un premiu în fiecare an fiind foarte trist că nu mai ia Premiul Nobel după ce a scris că „o f… în gură pe Regina Angliei" și după ce un mare ziar german l-a declarat, într-un milion de exemplare, plagiator.

Se știe că teza de doctorat a lui Liiceanu, Tragicul, a înglobat un manuscris al lui Noica, anume paginile despre Nostos, care echivala cu aproape un sfert de teză de doctorat. Fără acest capitol, lucrarea nu ar fi avut nici numărul de pagini necesar.

Nu știu ce e în mintea lui Liiceanu, dar este stupefiant să furi din cărțile altora fără întrerupere. De la Tragicul din 1976, până la cartea sa despre Heidegger de acum câțiva ani, sunt vreo 10 cărți în care a plagiat, vreo patru limbi din care s-a înfruptat, câteva zeci de bucăți furate, peste 40 de ani de minciună, viclenie și hoție. Tupeul acestui infractor cultural este irațional: hoțul se vrea conducător seducător, maestru spiritual (pentru câțiva tineri care se autodeclară ratați), cântar politic, metru moral și așa mai departe. Lui Liiceanu nu i-a scăpat nici Papa de la Roma și nici Catedrala Mântuirii Neamului, batjocorind cuvântul neam, crezând că vine din limba maghiară (deși putea să îi afle originea din Dicționarul etimologic al limbii grecești al lui Chantraine).

În 2007 a luat un șoc care l-a nevrozat pur și simplu, devenind din Liiceanu: Liicheanu (așa cum l-a botezat Paul Goma, căruia i-a topit cărțile).

Nu i-am distrus cariera în 2007 și nu i-am dat plagiatele cele cumplite din cartea Sein und Zeit a lui Heidegger, deși plagiase din Sein und Zeit deja din 2003 în Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp, publicat în Anexele la traducerea Martin Heidegger – Ființă și timp, Humanitas, 2003.

Ceea ce scrie Heidegger în paragraful 41 (p. 260 în traducerea românească) plagiază Liiceanu în subcapitolul Grija ca structură a faptului-de-a-fi-în-lume (pagina 611, în traducerea românească).

Scrie Heidegger…

(Ființă și timp, Humanitas, 2003, pag. 260)

… și Liiceanu plagiază

(Ființă și timp, Humanitas, 2003, pag. 611)

Vom da și textul în limba germană din Sein und Zeit, în ipoteza că paginile lui Liiceanu despre Heidegger se vor traduce vreodată în limba germană.

Viitorul traducător în limba germană al cărții lui Liiceanu despre Heidegger are un fragment deja „tradus", de Heidegger însuși! El este, desigur, textul german al lui Heidegger pe care l-a copiat Liiceanu. Iată textul: „Dasein ist immer schon »über sich hinaus«, nicht als Verhalten zu anderem Seinden, das es nicht ist, sondern als Sein zum Seinkönnen, das es selbst ist. Diese Seinsstruktur des wesenhaften »es geht um…« fassen wir als das Sich-vorweg-sein des Daseins.""

Desigur, cu un analfabet care crede că Pruteanu este arheun-ar trebui să ne pierdem timpul. Dar trebuie să mărturisesc că am și eu sadismul meu stilistic.

„Disidentul" Liiceanu era pregătit, împreună cu Andrei Pleșu, să zboare cu avioanele până la Chicago și să-l convingă pe Eliade să vină la București, ca să-l îngroape într-o imagine ceaușistă. Noica îmi spunea: „De ce să-l aducă pe Eliade la București? Așa cum e de naiv, Eliade va lăuda blocurile din Drumul Taberei!"

Ca să nu mai întreb: de ce o vizita înainte de 89, la Paris, pe Monica Lovinescu și nu pe Cioran? Plecând din Germania, a avut pașaport de serviciu?

Cioran mi-a spus că nu-i ceruse permisiunea să facă interviul! Și l-a și înjurat!

Cât privește un jurnal al Monicăi Lovinescu, publicat de Liiceanu la Humanitas, cineva (probabil Liiceanu) a falsificat într-o paranteză un gând care nu poate fi al Monicăi Lovinescu. Monica Lovinescu nu putea să fie ironică în acea paranteză în care scrie că eu i-am adus la Paris 17 documente originale de familie, între care și o fotografie cu mama sa, fotografie care avea o însemnare originală pe verso, absolut superbă și memorabilă. Cel ce a falsificat așa-zisa paranteză care i-ar fi aparținut Monicăi Lovinescu nu știe că Monica Lovinescu îi mulțumise vărului său din Craiova care îi trimisese, prin mine, cele 17 documente originale de familie (oferite Monicăi Lovinescu la Paris de către pictorița Amelia Calujnai). Falsificatorul de la Humanitas (Gabriel Liiceanu?) nu știe că, în scrisoarea originală de mulțumire a Monicăi Lovinescu către vărul său din Craiova, îi mulțumește într-un P.S. chiar lui Constantin Barbu. Ca un amănunt: bunica mea maternă este verișoară cu mama Monicăi Lovinescu, având origini în Crușeț (județul Gorj). Ca o observație de istorie literară, în ultima sa carte Exitus, Gabriel Liiceanu nu știe că localitatea Crușeț nu este Crușeți (cu i) așa cum scrie el în Exitus, Humanitas, 2022, la pagina 74: „Vine dintr-o familie de boiernași din Crușeți, un sat de lângă Craiova..."

Că nu știe satele din Oltenia n-ar fi o mare problemă pentru enciclopedistul Liiceanu. El nu are nici o memorie prea bună. Și de aceea se preface de aproape 40 de ani că a uitat de operațiunea Noica, dar și de operațiunea Monica Lovinescu (plecând din Germania direct la revelionul de la Paris). Amorurile literare sunt ciudate și nu au decât explicații postume făcând ravagii. Un istoric literar m-a întrebat de ce a căutat-o pe Monica Lovinescu la Paris și nu pe Emil Cioran?  Viața este întotdeauna enigmatică și obscură. Cândva, cineva se va întreba: dacă personajul invizibil care i-a dirijat pe arabii care au bătut-o pe Monica Lovinescu ar fi același personaj (încă) invizibil care, probabil, fără știrea lui Liiceanu însuși, l-a dirijat spre Paris. Oricum, știu cu subiect și predicat de la Noica: Noica s-a opus, la nivelul cel mai înalt, operațiunii Eliade. Știu și de la Romul Munteanu la ce servea cartea Mircea Eliade – Drumul spre centru (să nu uit: un capitol important din carte avea multe greșeli de limba franceză...).

Acum, acest plagiator obscur și obraznic, domnul Gabriel Liiceanu vociferează contra Patriarhului Daniel și contra Catedralei Mântuirii Neamului, unul din cele două monumente ale bisericii ortodoxe, istoriei și culturii române de după revoluție. Cel de-al doilea monument al bisericii ortodoxe, istoriei și culturii române este colecția, Monumenta Romaniae Historica, editată prin grija IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

Acest Gabriel Liiceanu, prezentând cartea unui amator, pe nume Oliver Jens Schmitt, carte intitulată Biserica de stat sau biserica în stat? O istorie a bisericii ortodoxe române. 1918-2023, a crezut în incultura lui că poate pune în discuție monumentala Catedrală a Mântuirii Neamului, un proiect al lui Mihai Eminescu. Slavici e cel ce scrie acest lucru despre o Mare Catedrală a Neamului Românesc, un proiect care a strălucit cândva în mintea lui Eminescu. Liiceanu a mai scris cândva împotriva Patriarhului Daniel și a Catedralei Mântuirii Neamului, dând citate greșite din Biblie. Atunci, fiind de un sadism de buna calitate, nu l-am corectat pe plagiatorul Liiceanu. Dar acum, când crede că Isus este al lui (chiar a scris o carte cu titlul Isus al meu) și știe chiar Ce gândește Dumnezeu, trebuie să îi spunem acestui ipochimen indimenticabil că nici Iisus nu este al lui și nici nu știe dânsul ce gândește Dumnezeu.

În privința gândirii lui Dumnezeu, Liiceanu își minte cititorii că s-a plimbat prin Cișmigiu și a aflat. Acum, acest bătrânel ramolit a aflat și că n-a fost în stare să scrie măcar o carte onorabilă. În afară de Tragicul, el nu are decât cărți care par adunate din reviste de cancan. Păcat că Tragicul are două capitole furate din opera lui Noica. Despre capitolul în care îl laudă pe Marx, nu-i mai amintesc nimic.

Privind lucrurile cu neutralitate și modestie, îmi permit să aduc din nou în discuție două idei care pot deveni în chip simplu două realități esențiale.

Prima idee-realitate privește posibila așezare a osemintelor lui Mihai Eminescu chiar în Catedrala Mântuirii Neamului. Aduc în lumină două exemple capitale: Dante și Shakespeare.

Nu intru în amănunte în privința lui Dante, chiar dacă am editat Dante. Divina Commedia. Il manoscritto copiato dalla mano di Giovanni Boccaccio  Dante Alighieri, Divina Commedia illustrata da Sandro Botticelli. Ci amintesc doar că mormântul lui Dante este ridicat în bazilica San Francesco din centrul Ravennei. Este Poet Suprem.

Dar Shakespeare? Nu intru în amănunte, chiar dacă am publicat în facsimil color Romeo und Julie in tribus actibus. Adaptation des Stückes von Shakespeare (Codexul 13148 din Arhivele bibliotecii Naționale a Austriei) și, de asemenea, Ms 28330, aflat la Oxford (desene cu lorzi, cavaleri regali, bărbați, femei, Regina Elisabeta, contemporani cu Shakespeare). Shakespeare se află înmormântat în Biserica Sfânta Treime din Stratford-upon-Avon.

De ce nu am așeza cum se cuvine oasele lui Eminescu în Catedrala Mântuirii Neamului?

Cred că dacă Patriarhul Daniel ar gândi și ar realiza această idee nimeni nu l-ar mai întreba, ca Liiceanu, de ce a costat Catedrala Mântuirii Neamului 300 de milioane de euro. I-am scris, acum o vreme, o scrisoare Preafericitului Părinte Daniel rugându-l să gândească el însuși cu mintea sa ideea transmutării lui Eminescu în Catedrală.

Cea de-a doua idee-realitate privește reactivarea Mitropoliei milenare a Tomisului. Se știe că istoria Bisericii Ortodoxe Române a avut norocul să-l aibă ca strămoș pe însuși Sfântul Apostol Andrei, despre care se spune că a străbătut pământurile dintre Dunăre și Mare, acum 2000 de ani. IPS Teodosie a sfințit locurile Peșterii Sfântului Andrei, sălaș din apropierea localității Ion Corvin, peștera aflându-se la mai puțin de doi kilometri de „Cișmeaua Mihai Eminescu"!

Arhiepiscopia Tomisului și Academia Tomitana, prin grija strălucitului ierarh Arhiepiscopul Teodosie, a tipărit trei colecții monumentale :

- Monumenta Romaniae Historica, o colecție de peste 600 de volume de manuscrise în facsimil color, din cele 1000 cât va cuprinde întreaga colecție (adunate din 74 de mari arhive ale lumii)

- Biblioteca Eminescu (din care s-au tipărit 735 de volume din cele 1250, cât număra întreaga biblioteca a lui Eminescu)

-Monumentele Ortodoxe și Bizantine (din care s-au tipărit 153 de papirusuri și peste 300 de volume de manuscrise în facsimil color, producând și inventarul a peste 22.000 de manuscrise cât număra Biblioteca din Constantinopol în anul 1453, arhivele Academiei Tomitane fiind în posesia tuturor celor 22.000 de manuscrise). Proiectul este o colaborare dintre Bartholomeu I, Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă și Patriarh Ecumenic și IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

În principal, Monumenta Romaniae Historica, adună manuscrise și documente de la Sfântul Apostol Andrei până la trecerea lui Iachint de Vicina, din mitropolit al Vicinei în funcția de mitropolit de Curtea de Argeș. Importanța mitropoliților, arhiepiscopilor și episcopilor Tomisului consistă în faptul că asigură o continuitate a poporului român, de la retragerea Romei din Dacia (după unii istorici, în vremea împăratului Gallienus, în anul 256, după alți istorici, între anii 268-271) până la întemeierea Țării Românești. În Tomis, începând cu anul 298 exista deja episcopul Evangelicus. Ceea ce este uluitor de important și fundamental hotărâtor pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române este participarea Mitropolitului Marcus la Sinodul de la Niceea, sinodul din anul 325. Am găsit de curând în Vatican două manuscrise care atestă rangul de Mitropolit al Tomisului pentru vestitul Marcus, participant la Sinodul de la Niceea. Caut acum numele lui Marcus în alte manuscrise  cu lista participanților la Sinodul de la Niceea, manuscrise în latină, greacă, coptă, siriacă, arabă, armeană. Numele lui Marcus, ca participant la Sinodul de la Niceea, se găsește sigur în toate aceste manuscrise.

Preafericitul Patriarh Daniel știe acest lucru și are o parte din manuscrise donate de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

În anul 2025 se vor sărbători 1700 de ani de la vestitul Sinod de la Niceea. Este sinodul în care se impune conceptul de homoousia, concept al lui Athanasie cel Mare.

Ar fi o faptă genială a Patriarhului Daniel ca, odată cu sărbătorirea celor 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea, unde a participat a Mitropolitului Marcus al Tomisului, să reactiveze Mitropolia Tomisului. Nu l-ar costa nimic, decât celebritatea.

Ar putea rămâne definitiv și în chip luminos în istoria Bisericii Ortodoxe Române prin transmutarea lui Eminescu în Catedrala Neamului și prin reactivarea Mitropoliei Tomisului, o străveche Mitropolie milenară, păstorită în vremea vestitului Sinod de la Niceea de către Mitropolitul Marcus.