Făceam și ilustrații la textele publicate în paginile săptămânalului. Odată am primit o schiță semnată de D.R. Popescu, intitulată "Leul albastru”. Nu mai știu ce anume am desenat, îmi amintesc însă perfect subiectul: cândva, în menajeria unui circ, trăia un leu deosebit, pentru că era albastru. Într-o zi, dresorul a uitat ușa cuștii deschisă, leul s-a fofilat afară și a deambulat o vreme prin lume, dar, neobișuit cu libertatea, în scurt timp, s-a întors de bunăvoie înapoi în cușcă. Numărul acela al revistei "Luceafărul” a fost retras din chioșcurile de ziare. Când îl vedeam, până de curând, pe bătrânul D.R.Popescu (foto dr.) pe băncile Academiei Române, tăcut, aruncându-mi priviri pline de subînțeles cu ochii lui inteligenți și sclipitori, parcă îl vedeam pe leul albastru. Ar fi vrut să moară la el în cușcă. Nu a fost să fie… dar acum e liber!

Acum câteva luni, l-am vizitat acasă și l-am găsit pe patul de suferință. Avea aceeași privire pătrunzătoare, curioasă și ușor amuzată. I-am dus o carte poștală pe care era reprodusă o fotografie anonimă, care îl surprinsese pe scriitorul Lev Tolstoi, îmbrăcat ca un mujic, cu o traistă în băț, în apropierea gării unde a și murit. Fugise de acasă ca să scape de cicălelile soției privind drepturile de autor. D.R. a pus fotografia pe noptiera de lângă pat și acolo am revăzut-o de fiecare dată când l-am mai vizitat… 

Mi-a povestit o întâmplare, așa cum numai el putea să o povestească, de parcă ar fi scris o nuvelă. Undeva, în Transilvania, spre sfârșitul celui de al II-lea război mondial, când România întorsese armele împotriva aliatului german, o companie de soldați se îndrepta spre front, trecând pe lângă un sat. Pe drumul prăfuit a apărut deodată un cortegiu funerar. Comandantul a oprit trupa și a întrebat cine murise. „Liviu Rebreanu, domnule” i s-a răspuns. Atunci ofițerul s-a întors către trupă și, atunci când cortegiul a trecut prin dreptul ei, soldații au prezentat onorul la demnitar cu salve trase în aer… „Această dovadă de respect nu i-a împiedicat pe țărani ca să meargă a doua zi să devalizeze casa scriitorului, în frunte cu popa care i-a luat biroul ‘spre păstrare’” a încheiat D.R. povestirea… 

Nu mă simt în stare să merg la înmormântare. Nu suport gândul, să-i văd familia și circul Academiei… Prefer să mi-l imaginez îndepărtându-se către orizont, cu silueta micșorată de perspectivă până când ai zice că dispare. Dar Dumitru Radu Popescu nu poate să dispară, statura lui va crește pe măsură ce se va depărta în timp.