Toate câte sunt ni se descoperă în trei planuri sau niveluri de inteligibilitate: ca fiind create de Dumnezeu, rânduite de Dumnezeu și îngăduite de Dumnezeu.

În toate câte există sunt puse calități și cantități.

Relația dintre cele două se evidențiază prin ceea ce denumim măsură. Există în toate o dreaptă măsură.

Teoria care face legătura dintre dimensiunea cantitativă a bogăției și dimensiunea calitativă, spirituală, a dinamicii capitalului a fost pe deplin formulată de către sociologul creștin Max Weber. El a subliniat rolul „etosului” creștin în ascensiunea noii clase capitaliste din arealul creștinismului nordic și a explicat funcția civilizatoare a capitalului economic prin factorul apartenenței la etosul creștin al familiilor capitaliștilor nordici.

Aceștia s-au remarcat prin știința dreptei măsuri, adică prin capacitatea de a-și controla ispita lăcomiei în numele înțelepciunii comunitare, a „împărtășirii// împărțirii benevole// a bogăției”. Apartenența la neamul creștin a făcut din acești capitaliști persoane ascetice, un fel de burghezie „călugărită”, fiindcă în locul lăcomiei și al plăcerilor lumești ei au pus asceza și curăția vieții, au alungat luxul și consumul înlocuindu-le cu viața slujitoare întru slăvirea lui Dumnezeu (ad majorem Dei gloriam).și pentru binele semenilor.

Rudenia creștină (apartenența la „neamul creștin”), așa de scumpă capitaliștilor nordici, a făcut cu putință geneza capitalismului modern, civilizator, înlocuirea orânduirilor opresive cu un capitalism al bunăstării. Calitatea familiilor și stocul acestora la scara unei societăți reprezintă, iată, o specie de capital social pe care-l distingem prin conceptul de capital genealogic.

„Economiile datorează enorm acestei specii de capital. Max Weber l-a considerat, repet, chiar factorul decisiv al genezei noului tip de capitalism istoric pe care l-a denumit «capitalism modern», găsindu-i filiația nu în factorul material ci în etica creștină. Cartea lui are, cum se știe, chiar acest titlu: «etica protestantă și spiritul capitalismului». Prin urmare, spiritul capitalismului modern a izvorât din etica creștină a capitaliștilor nordici, devenind nucleul decisiv al însăși civilizației moderne”¹.

Când acest etos se subțiază ori se stinge în familia bogaților, aceștia devin răii popoarelor și ai planetei, lacomii și corupții societăților spre rușinea speciei omenești însăși. În genere, pentru ca o familie și neamul din care face parte (genealogia) să își poată asuma un rol propagator trebuie ca familia respectivă să-și treacă stirpea (prin naștere de prunci) peste pragul critic al ciclului marital, adică să se înmulțească la vârsta fertilității sale, a chemării sale la progenie.

Trebuie adăugat, iată, și sensul celălalt, încorporat în noțiunea de capital genealogic, cel care ne avertizează asupra puterii de propagare în timp și spațiu a unei familii, adică puterea fertilității și deci numărul de progenituri. Și această putere (formă de bogăție relațională) a fost supusă strategiilor distructive tocmai printr-o noologie degradată, atestată de legitimarea avorturilor, invitarea la dezmăț și, deci, la regimurile de pornocrație promovate mai ales prin social media postmodernă.

Desigur că această operațiune nu se limitează la România, ci cuprinde toată Europa, însoțește întregul ciclu postmodern al istoriei europene.

Oricare ar fi strategia aceasta în diversele regiuni, ținta finală este aceeași: slăbirea genealogică, anihilarea sau diminuarea puterii de propagare genealogică a familiilor într-un stat, la scara unui popor sau chiar a unei civilizații.

Fenomenul este binecunoscut din Sf. Scriptură a Vechiului Testament prin episodul tentativei Faraonului de a anihila ființa de neam a poporului lui Israel prin suprimarea noilor născuți de latură masculină.

A zădărnicit Dumnezeu tenebrosul plan, pe care-l urzise Faraon ca să curme linia de propagare a neamului acelui popor, pe care-l alesese Dumnezeu să-I devină mărturisitor în veac al Învățăturilor Sale. Acelui popor i-a ieșit în cale Faraon cu viclenia nimicirii, a înjunghierii de neam prin stârpire. Și este de cea mai vrednică aducere aminte că locul pe care l-a ales Faraon pentru asaltul cel mare asupra acelui popor a fost familia cea mică, roditoare de prunci și purtătoare de nume.

Precum și spune Scriptura: „atunci Faraon a poruncit la tot poporul său și a zis: "Tot copilul de parte bărbătească, ce se va naște Evreilor, să-l aruncați în Nil, iar fetele să le lăsați să trăiască toate!" (Ieșirea, 1,22).

Ca să se stingă neamul evreilor, asta era urzeala vicleană a faraonului, și partea femeiască să fie dată unor stăpâni, nu unor soți, cum este în firea dintâi, zidită de Dumnezeu din iubire pentru om.

Însă Dumnezeu, în tainica Sa înțelepciune iubitoare și milostivă , i-a dăruit omului nunta, ca cea mai puternică armă pentru prevenirea stârpirii, cu toate că miliardele de miri și mirese nici nu știu la ce taină și război sunt chemați să participe.

Ceea ce se întâmplă azi cu instituția prostituției în care sunt atrase ori împinse fetele Răsăritului, prin ticăloasa viclenie a promisiunilor unei vieți noi în mediul unui Occident așa de înșelător, este o ilustrare pentru resurecția planului vechiului Faraon.

Reînvie, iată planul acela satanic prin care noul Faraon transformă partea femeiască a popoarelor răsăritene în pradă oferită unor stăpâni, deviindu-le astfel de la menirea lor divină, aceea de a deveni soții și mame nu roabe ale dezmățului unei lumi masculine degenerate, acasă, dar mai ales departe de casă, pe piața mondială a prostituției.

Aceasta a atins dimensiuni uriașe: sunt 42 milioane prostituate pe piețele lumii deopotrivă în Europa, SUA, East-Asia, Middle East (în aceste regiuni lipsesc date sistematice).²

Prostituția s-a mondializat, a devenit una dintre afacerile tenebroase în care sunt implicate rețele înspăimântătoare.

Toate acestea fac parte dintr-un război nevăzut, cumplit, împotriva femeilor și a pruncilor.

Devierea feminității de la menirea ei, aceea de a deveni mamă, primind, în schimb, să consimtă la uciderea pruncilor din pântece ori la oprirea zămislirii (prin anticoncepționale), este expresia la vedere a acestui teribil război nevăzut.

Statele înțelepte înțeleg faptul elementar că protejarea ființei de neam și deci a capitalului genealogic al popoarelor peste care guvernează implică obligatoriu ocrotirea familiei zămislitoare, a femeii (deopotrivă fiică și mamă) și a copilului (a celui deja născut și a celui doar zămislit, pe cale de a veni pe lume).

Societățile tradiționale aveau noțiunea de putere genealogică și cunoșteau însemnătatea feminității, a regimului femeii, în comunitate.

Războiul troian este un război la vedere pentru restaurarea statutului feminității, fiindcă Elena, cea pentru care s-a dezlănțuit războiul troian, devenise mai degrabă roaba soțului ei, a lui Menelau, și mai puțin soție.

Pe de altă parte, Grecia tradițională a lui Ahile și Ulysse, n-ar fi admis în ruptul capului ca cineva să „fure” o femeie: aceea fusese luată fără consimțământ, și acesta nici n-ar fi avut cum să fie acordat căci ea era deja soție, adică „dată” unui bărbat. Întreaga epopee homerică este dedicată temei ocrotirii feminității și înțelesului cosmogonic al soției, fiindcă marele Homer propune răspuns la chestiunea feminității prin cealaltă femeie, Penelopa, care știe să contracareze viclenia masculină și își păstrează castitatea, demnitatea și casa, adică tocmai cele trei trăsături ale capitalului genealogic, aflat în responsabilitatea femeii: calitatea de soție, cea de mamă și cea de gospodină (slujitoare a gospodăriei sale).

Acestea sunt apărate de Penelopa în cadrul celuilalt război, în oglindă la cel troian, al bărbaților, și anume războiul feminității, care-o arată pe uimitoarea Penelopă, drept eroină în lupta pentru apărarea capitalului genealogic (indicat prin atribute ca cel de casnică, adică de stăpână slujitoare a casei, de soție, de împlinitoare a menirii bărbatului, și de mamă, de împlinitoare a menirii familiei, a cuplului marital).

Aceste bunuri sunt apărate de Penelopa, adică de femeie și când ea nu le mai apără, acel popor este deja înfrânt.

Protecția femeii, așadar, nu înseamnă ocrotirea prin lege a dreptului la pornografie, la dezmăț și la pruncucidere, cum susțin astăzi grupurile neo-marxiste-ultraliberale.

Prunc-uciderea este prezentată, ticălos de viclean, de către noul Faraon, cu palate în Occidentul postmodern, ca un drept al omului, legitimat prin așa numita filozofie „pro-choice” (pro-alegere, sic!), care de fapt legalizează dreptul de a ucide prunci nevinovați, tocmai zămisliți prin darul divin al progeniei, al nașterii de fii și fiice.

Toate aceste noi viclenii faraonice ale unei postmodernități degenerate, rupte de Dumnezeu și de viață, conduc la diminuarea capitalului genealogic prin toate tehnicile reducerii numărului de copii la o femeie fertilă, respectiv la un cuplu conjugal.

Cu această latură intrăm direct într-un capitol special și anume în studiul progeniei la scara popoarelor (progenia și deci ecogenia națională) ori a continentelor (progenia și ecogenia civilizațională), studiu care ne permite să ierarhizăm popoarele, continentele etc. în funcție de indicele de progenie (asimilabil, în principiu ratei fertilității totale, la scara unei comunități, un sat, un oraș, o regiune, un popor, un continent sau toată planeta).

La amenințarea declinului progeniei se adaugă fenomenul mondial al dezțărării, adică al exodului masiv de populații, de regulă contingente tinere, dinspre Est spre Vest și dinspre Sud spre Nord. În unele cazuri, precum România, de exemplu, procentul dezțăraților atinge praguri de maximă alarmă. Aceștia sunt acei migranți care decid să nu se mai întoarcă. Românii plecați în lume, în total, ating circa 20% din populația României. Dintre aceștia circa 1/3 aleg emigrația definitivă, adică dezțărarea. Să aruncăm o privire fugară asupra tipologiei dezțăratului.

(va urma)