Cu plecarea la cele veșnice a Academicianului Florin Constantiniu se subțiază amenințător elita idealismului național, care s-a format eroic într-o vreme când națiunile răsăritene luptau împotriva dublei opresiuni: a materialismului ateu și a imperiului marxist care domina peste popoarele Eurasiei, peste o parte a popoarelor Europei centrale și o altă parte a popoarelor crescentului african. Marea opresiune răsăriteană de esență imperialist-ideocratică n-a putut anihila culturile, care au devenit frontul marii confruntări, a unei rezistențe creatoare la tăvălugul nivelator al anticulturii ateiste și antinaționale. Elitele culturale au devenit corpurile luptătoare pentru apărarea sufletească a popoarelor. Fenomenul este unul general căci poate fi atestat la scara tuturor popoarelor aflate sub opresiune. El a fost facilitat, este drept, în mare măsură de politicile de containment ale puterilor maritime, în frunte cu SUA, față de puterea continentalistă a Imperiului sovietic eurasiatic, în genere, față de hegemonia bicontinentală a acestui imperiu ateu, anticreștin și antinațional, care i-a opresat deopotrivă pe ruși odată cu restul popoarelor din geografia lagărului. Elita idealismului național a fost și este, căci o vedem sub specie aeternitas, elita luptătoare a popoarelor opresate, silite să accepte experimente anti-identitare, deformări sufletești, indexări echivalente unor confiscări și prohibiții ale drepturilor de folosință ale popoarelor asupra „proprietății lor identitare".

Aceste drepturi au fost supuse unor interdicții din aceeași familie cu cele ce alcătuiesc tiparul robiei egiptene: interzicerea invocării lui Hristos în spațiul public, reprimarea Bisericii, alungarea simbolurilor religioase și a învățăturilor revelate din școli, și deci din spațiul de afirmare spirituală a noilor generații, falsificarea istoriografiei, negarea eroilor și a sfinților unui popor, mistificarea operei eponime (care la români era întrunită de triunghiul Eminescu, Enescu, Brâncuși), uraganul fondurilor de cărți interzise, un adevărat tsunami menit a scufunda un întreg patrimoniu spiritual de opere, autori, idei etc. După încheierea celui de-al doilea război mondial militar, în spațiul de la răsărit de Elba s-a dat startul redeschiderii unui război mondial cultural, războiul împotriva culturilor naționale ale Răsăritului, care atinseseră pragul lor de universalitate tocmai prin opere, creații, idei, axiotropisme de mare extensie și intensitate încă din perioada interbelică (iar altele chiar mai devreme). Acest război a aprins finalmente toată Eurasia și nu există popor răsăritean care să nu fi resimțit efectul său holocaustic. În mod paradoxal, cei mai opresați au fost chiar rușii, deși tot lor li s-a cerut suportul uman, în formula sa militară, administrativă, politică, ideocratică, pentru susținerea acestui nimicitor război. Centrul acestui al treilea val de nihilism anticristic devenise Moscova și așa putem înțelege numărul uriaș de martiri și de sfinte moaște răspândite pe întreg teritoriul acestui popor și, mai departe, pe toată cuprinderea geografică a imperiului bolșevic care se întindea de la Vladivostok la linia care leagă Stettin-ul de Trieste. Niciodată primejdia care amenința spiritul unui mare număr de popoare nu atinsese o asemenea proporție. Poate epoca primilor martiri creștini ai celuilalt imperiu păgân să fi etalat tot atâta grozăvie la o scară așa de mare.

Acesta este contextul în care s-a ivit din adâncurile sufletești ale popoarelor opresate elitele idelismului național, generațiile eroice și sublime, care au consimțit să urmeze chemarea tainică la un război de o așa extensie și grozăvie, un adevărat război total. Aceste elite au fost răspândite în toate sferele culturii unui popor, de la cultura muncii, la cultura minții, a sufletului, a sănătății, din zona eclesială la cea diplomatică, științifică, politică chiar. Grozăvia opresiunii explică masivitatea reacției și formula ei insurecționară, o adevărată explozie de energii creatoare în toate domeniile.

Florin Constantiniu face parte din corpul eroic de istorici care au consimțit să se înroleze în acest război contra unui inamic ce etala o forță nimicitoare și care deja repurtase una dintre victoriile sale în istoriografie prin rollerism, adică prin cel ce-a lăsat numele lui (este vorba de Mihai Roller) unui curent  antiromânesc, ce reușise performanța malefică de a „purifica” istoriografia poporului român de… poporul român, de istoria lui, de adevărul lui, de simbolurile și miturile sale, de eroii și de martirii epocilor trecute etc. Într-un asemenea context, istoricul luptător și istoriografia eroică trebuiau să recupereze stratul de idealitate al istoriei naționale și, deopotrivă, privirea critică a epocilor pentru a ridica istoriografia la rang de carte a unei națiuni, așa cum o concepuseră pașoptiștii și cum o practicase Nicolae Iorga. Numai așa se putea apăra un popor de primejdia repetării răului istoric, al perpetuării sale de la o epocă la alta. Sarcina era aproape imposibilă, căci, pe o față a sa, ea îmbrăca forma exigenței idealizării, în vreme ce pe fața cealaltă era înscrisă comanda spiritului critic, al aceluiași tip de reacție ilustrată în străvechimea Cărții Sfinte de vocea profeților pentru istoria poporului ales.

Florin Constantiniu și-a asumat ambele fețe ale foii de suflet a istoriografiei poporului român printr-o operă care numai într-o asemenea viziune poate fi pe deplin înțeleasă. De la scrierile dedicate adevărului celui de-al doilea război mondial, în care autorul ne descoperă fața eroică și tragică a participării noastre la epopeea războiului mondial, la O istorie sinceră a poporului român, avem ilustrarea celor două fețe ale biruinței spirituale a Academicianului Florin Constantiniu. Aceasta este biruința sa și a întregii generații eroice de istorici români care au luptat în dreptul și în contul poporului român opresat și lovit cu cruzimea acelui fel de timp malefic prin care revine periodic în istorie duhul nimicirii popoarelor, atestat întâia dată în Cartea Sfântă, cum  știe toată lumea, de marea amenințare la adresa ființei spirituale a poporului ales. Duhul nimicirii vine din afara dar și dinlăuntrul popoarelor și numai așa înțelegem omniprezența binomului de eroism și tragedie, de grandoare și decadență, de nemernicie și sfințenie spre martirologiu, de idealizare și certare profetică, în istoria oricărui popor.

Tot astfel, înțelegem coprezența acestor laturi în scrisul Academicianului Florin Constantiniu, deodată cu recurența acestei paradigme în scrierile tuturor istoricilor generației eroice, a unui Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Radu Ciuceanu, Răzvan Theodorescu sau G. Buzatu ori Ioan Scurtu, ca să adaug doar câteva smerite omagieri, strălucitoare cunună vie a unei nepieritoare generații. Grație scrierilor și bătăliei spirituale a acestei generații, putem consemna victoria întru adevăr și spirit critic a românilor într-o epocă în care erau interzise ambele. Ieșind victorios din acest război, Florin Constantiniu a intrat în altul, fiindcă el era și este conștiință de neam și unde este neamul cu sufletul său acolo este și luptătorul. Altfel totul s-ar dovedi mincinos. Academicianul Florin Constantiniu a fost o conștiință luptătoare pentru cucerirea unor adevăruri la zi. A luptat contra falsificărilor noi de după 1989. Într-o manifestare publică de anul trecut, unde a vorbit neasemuit de frumos despre o expoziție de fotografii a Cristinei Nichituș Roncea, spunea: „Se duce o ofensivă diavolească împotriva Bisericii. Să găsim arme cu care să luptăm împotriva celor ce vor să ne distrugă credința".  A deplâns profetic noile căderi în poporul românesc atunci când a sesizat că noua clasă politică etalează spectrul unei amenințări istorice de mare primejdie pentru ființa de neam prin faptul că această clasă este una fără nici un fel de ideal. O elită fără ideal istoric este inabilă să propună o direcție pentru un popor, subliniază profetic istoricul.

Este principalul motiv pentru care, astăzi, mai primejdios decât oricând, poporul român, lipsit de o direcție, se mișcă haotic, în întuneric. Istoricul deplânge ca și psalmistul acest întuneric abătut asupra unui popor: „oare în întuneric se vor vedea minunile Tale și dreptatea Ta în pământ uitat? Oare va spune cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în locașul pierzării?” (Ps. 87, 11-12). Istoricul are spirit profetic, și duhul cuvântului său este duhul Psaltirii. În conferințele sale, istoricul invocă scrieri patristice și pagini de pateric. În aceeași conferință și-a adus aminte despre Sf. Petru Vameșul nu doar pentru că era Sfântul zilei și pagină de sinaxar, ci și pentru că acesta îi oferise istoricului ocazia să avertizeze ascultătorii asupra minunatei taine a împletirii darului mântuirii cu nimicnicia omenească și această împletire este pildă și încurajare. Acel sfânt, care a trăit în vremea lui Iustinian, a avut o experiență învățătorească, ne sugerează istoricul comentând: „Un sărac i-a cerut într-o zi ajutor, pe când sfântul era încă păgân. Și Petru Vameșul a luat o pâine și a aruncat-o asupra săracului (a aruncat-o nu săracului, ci asupra acestuia, ca pe o sudalmă, n.n. IB). La o vreme, Petru Vameșul a avut o vedenie. S-a văzut la judecata de apoi. Și pe când i se cântăreau faptele bune contra celor rele, îngerul său a luat pâinea pe care Petru Vameșul o aruncase asupra săracului și a pus-o pe talgerul mântuirii” (citat din memorie). Iată cât de puțin din fapta noastră contează așa de mult pe talgerul mântuirii! Sunt multe fragmente de viață și de cuvânt prin care Academicianul Florin Constantiniu ni se descoperă așa cum era și cum ne-a rămas: conștiință de neam, spirit profetic și pilduitor ca o pagină de pateric, într-o miraculoasă sinergie cu teme și motive psaltice în privința viziunii sale asupra istoriei omenirii.

A vorbit cu o putere înțelegătoare și cu aceeași năzuință învățătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este și aceea dintre civilizația islamică și ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă atinge toate cele șapte sau opt civilizații și, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizațiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internațional prin civilizații. Civilizația islamică, sublinia istoricul, a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-și apăra identitatea”.

Marele istoric se întâlnește pe un versant neașteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizațiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizațiile una cu alta, ci toate și fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă", cum o denumește istoricul. Viziunea istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un Lamprecht la nemți și de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se îmbină intuiția artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase, rigoarea de tip ingineresc, profetismul și vizionarismul marilor scrieri învățătorești ale lumii și un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate nemiloasă.

Ieșind dintr-un război mondial spre a intra într-altul, Florin Constantiniu n-a uitat niciodată că istoricul este luptătorul întru adevăr al neamului său, un luptător atins de aripa eroismului, un mărturisitor atins de aripa jertfelniciei, un vizionar de stirpe verotestamentară ca Iorga.

Plecarea sa la cele veșnice se adaugă marilor generații de martori și mărturisitori ai poporului român. Am pierdut un mare istoric pe pământ, am câștigat un mărturisitor în ceruri.

Dumnezeu să-l aibă între drepții Săi, Amin!