ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


De multe ori, în limbajul cotidian și în condițiile nesiguranței create de educația precară și de lipsa culturii generale, oamenii confundă țara, statul și patria, considerându‑le sinonime. Cuvântul românesc „țară” provine din latinescul terra și trimite la pământ, la sol, la tot relieful acesta cu variațiunile lui, la natura care ne ține pe toți. Până la urmă, ne contopim cu toate aceste elemente naturale, fiindcă, așa cum zice imnul studenților de pretutindeni, „ne va avea pământul” (Nos habebit humus).

Latinescul terra a produs în românește diminutivul „țărână”, din care ne tragem și în care ne ducem, țărâna care dă roada câmpului și ne hrănește. „Patria” este țara însuflețită de oameni, de poporeni, de ființe gânditoare. Cuvântul descinde din latinescul pater, adică „tată”, în sens de înaintaș de sânge. Patria este nu numai locul în care ne‑am născut, ci și tărâmul în care s‑au născut, au trăit și s‑au îngropat toți ai noștri. Un om poate avea într‑o viață mai multe țări în care să trăiască, dar patrie nu poate să aibă decât una. Pentru popoarele cu solidă conștiință istorică și țara, aidoma patriei, este unică. Dintre toate țările lumii, numai Țara Românească poate să fie, pentru români, „un picior de plai pe‑o gură de rai”. Iar patria vine din îndătinarea firii întru „obiceiuri de tot felul, trebuințe de‑orice soi, năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi”, încât ea nu se poate confunda cu alte patrii. Statul înseamnă organizarea țării și a patriei după regulile cuviincioase ale traiului în colectivitate.

Statul este, astfel, cea mai importantă instituție de organizare, de funcționare, de protejare (ocrotire) și de perpetuare a unui popor și, câteodată, a unor popoare. Statul există din Antichitate, de la popoarele Orientului, din Semiluna Fertilă, din Egipt etc. Pe vremuri, se dădea la bibliografia studenților din anul I, la Facultatea de istorie, cartea lui S.N. Kramer, Istoria începe la Summer, în care, între prioritățile Mesopotamiei, era trecut cumva și statul, pe lângă cuneiforme (scris), roată, calendar, irigații etc. Statul este, însă, o „invenție” cu totul specială, iar modelul de stat bine organizat l‑au elaborat romanii, strămoșii noștri. Ei au făcut un stat care a durat cam un mileniu și un sfert, cu o continuare de încă un mileniu sub forma Imperiului Roman de Răsărit (numit de istorici Imperiul Bizantin). Statul roman – sub forma regatului, republicii și imperiului – a durat de la 753 î. Hr. până la 1453 d. Hr. și a lăsat lumii principalele forme de guvernare și instituțiile de bază.

Proiectele noastre de țară (stat) se văd încă din perioada de formare a poporului român, perioadă în care statul se confunda cu satul. Instituțiile statelor (voievodatelor) române medievale se găsesc întâi în structura‑nucleu a satelor, în care „oamenii buni și bătrâni” în frunte cu juzii (cnezii) împărțeau dreptatea după dreptul românesc cutumiar (derivat în parte din dreptul roman), asigurau ordinea în comunitate, organizau apărarea comunității, patronau biserica în calitate de epitropi, porneau plugurile primăvara și stabileau începutul culesului poamei vara spre toamnă etc.

Următorul proiect a fost legat de strângerea satelor în cnezate de vale sau judecii, în gruparea acestora în voievodate mai mici, reunite apoi în voievodatele mari ale Țării Românești de la sud de Carpați și ale Țării Românești de la est de Carpați. Transilvania nu a mai apucat să se facă voievodat unificat în nume românesc, cu elită românească și cu voievozi‑domni români. Acesta a fost planul alcătuirii statelor mari și puternice, sub forma a „două libertăți românești” (Țara Românească și Moldova), alături de „o stăpânire străină” (Transilvania), cum ar fi spus Nicolae Iorga.

Mai departe, următorul ideal a fost conservarea acestor state prin apărarea „Republicii Creștine”, adică participarea românilor – alături de greci, bulgari, sârbi, albanezi, unguri, sași, secui, polonezi, ruși – la ocrotirea Europei de asalturile dizolvante ale Islamului. Așa era moral și legal atunci, să lupți pentru specificul creștin al Europei, pentru valorile europene, pentru identitatea continentului, respingând primejdiile iminente. Elitele românilor s‑au crezut atunci, ca și elitele vecinilor lor, „porți ale Creștinătății”. Proiectul continental de funcționare a Europei medievale s‑a chemat „Republica Creștină”, iar românii s‑au situat între actorii acestui proiect.

Românii au îmbinat, de la un timp, idealul creștin cu cel românesc, de consolidare a statului lor. Consolidarea nu putea însemna decât strângerea laolaltă a voievodatelor (principatelor) române, locuite preponderent de români. Exponentul de marcă al acestui proiect de unitate a fost Mihai Viteazul. Marele voievod a urmărit apărarea Europei, devenind vasal și aliat al împăratului creștin Habsburg (altul nu mai era, fiindcă „Imperiul Roman” din Răsărit se afla în captivitate otomană). Mihai era, însă, așteptat ca, pornind din țara sa, să determine eliberarea Constantinopolului. Numai că țara sa era prea mică și lipsită de suficiente resurse. Și astfel, a ajuns la concluzia că are nevoie de o mare alcătuire creștină întru gloria creștinilor. Pentru această unitate creștină, avea în minte două planuri: planul balcanic (reunirea sub sceptrul său a creștinilor de la sud de Dunăre) și planul dacic (reunirea sub puterea sa a creștinilor de la nord de Dunărea de Jos, adică a românilor). A aplicat planul dacic și a pus în pagina istoriei, pentru o clipă (1599‑1601), proiectul de unire a celor trei Țări Române.

Proiectul de țară a fost, începând cu secolul al XVIII‑lea, emanciparea românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine. Statul unitar nu se putea face din țări subjugate și din români supuși. Într‑o primă etapă, acești români urmau să devină egali cu națiunile dominante, iar în etapa a doua, începând cu jumătatea secolului al XIX‑lea, să se unească cu România.

Cel mai impresionant proiect de țară pe care l‑am avut a fost construcția edificiului național, derulată, din perspectivă juridică internațională, între 1848 și 1920, iar în viziune concretă internă între 1859 și 1918. În câteva decenii, România a devenit o țară europeană modernă, o monarhie constituțională, independentă, ridicată la rangul de regat, unită pe deplin, plecând de la nucleul din 1859, trecând prin cucerirea independenței absolute la 1877‑1878 și ajungând până la Marea Unire din 1918.

În epoca interbelică proiectul de țară a avut în atenție fortificarea edificiului național, organizarea lui judicioasă la nivel european, apărarea ordinii continentale stabilite la Conferința de Pace la Paris din 1919‑1920.

Am mai avut un proiect de țară impus de tancurile sovietice. Atunci România trebuia să se dizolve în „internaționalismul proletar”. Acest proiect, venit de la Răsărit, a fost ajustat apoi în sens național și chiar naționalist de comunismul autohton „original” al lui Ceaușescu.

După 1989 ne tot străduim să avem un proiect de țară și nu reușim. Singurele reușite au fost integrarea parțială a României în structurile euro‑atlantice, menite să asigure un scut al țării noastre față de tendințele dominatoare venite dinspre Răsărit. În interior avem multe proiecte de țară – schimbate și primenite mereu în ultimele trei decenii – unele foarte bune sub aspect teoretic, dar neaplicate ca fiind utopice sau lăsate în suspensie din cauza incapacității celor aflați la guvernare. Cea mai gravă confuzie care se face în acești ani este legată de aplicarea democrației și constă în următoarele: convingerea multor cetățeni români că, dacă au dreptul constituțional de a fi aleși în funcții de conducere, au și capacitățile necesare pentru a conduce. De aici vine și imposibilitatea de a avea performanță în aplicarea unui program bun de țară. Altminteri, românii sunt inventivi și nu se dau în lături de la strategii bune. Aplicarea acestora presupune, însă, muncă, responsabilitate, onoare, dăruire și demnitate, care nu se pot dobândi decât prin educație solidă, prin școală serioasă, făcută deopotrivă cu știință și conștiință.

Ioan‑Aurel Pop / Contemporanul

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române și președinte al acesteia