Scria undeva Blaga cum că ”viața mea, o clipă de-ar fi fost să fie/Am întrerupt cu ea o veșnicie/Și-am ispășit o veșnicie?” Ar fi ca și cum veșnicia se dă înapoi  făcând loc vieții căreia îi recunoaște o anume superioritate pentru că, fără vremelnicia ei s-ar dezarticula, și-ar pierde rostul. Viața apare ca o respirație a veșniciei, o formă a conștiinței  de sine printr-un act reflexiv în care ”frica” prefațează înțelepciunea dându-i sens și rost. Tot din ”Pilde” aflăm că ”cei fără minte disprețuiesc înțelepciune și stăpânirea de sine.” Este o consecință firească dacă ținem seama că Isus Sirah pentru care ”Înainte de toate s-a zidit înțelepciunea și înțelegerea minții este în veac”. Izvorul ei nu poate fi decât Dumnezeu, ”Cel ce a făcut cerul și pământul ” și a revărsat-o peste toate lucrurile Sale, ”aflându-se în tot trupul ”după măsura dărniciei Sale și a dat-o celor ce îl iubesc pe El”. 

Hristos spune cum că ”milă voiesc, nu jertfă” – mila pe care a revărsat-o cu prisosință peste cei în necazuri și suferințe iar de jertfit, s-a jertfit pe Sine  ca toți care vor crede în El să nu moară și să aibă viață veșnică. Ca o împlinire, aflăm anume că viața veșnică este ”a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-a trimis.” Anume L-a trimis pentru că, știm, ”pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor”  dar Fiul întrupat s-a arătat și îndoielnicului Toma, apostolul care L-a și mărturisit” Domnul meu și Dumnezeul meu”. Este un nou ethos, unul al posibilității îndumnezeirii  omului după ce, prin neascultare, s-a dat pe sine acelui ”aici”, spațiu mărginit de timp al nostalgiei paradisului pierdut.  Sunt numeroase formele neascultării și de aici nevoia unor cercetări meticuloase ca să ne asemănăm Fiului rătăcitor pentru care peregrinarea l-a adus acasă unde tatăl avea să-l întâmpine cu brațele deschise răsplătindu-i pocăința cu iertarea. Aici și acum este timpul pocăinței și al iertării păcatelor și veacul viitor fi-va al judecății drepte și al răsplătirii faptelor. Iubirea pentru Dumnezeu” din tot sufletul și cu toată inima” dă depărtării dorința nemărginită de a ne apropia și nu o putem face decât prin judecata nepărtinitoare a gândurilor, cuvintelor și faptelor care să dea măsura depărtării. Altfel, știm că nu ”oricine zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci numai cel care face voia Tatălui Meu”, cum mai știm că nici aceia care cu vorba îl laudă pe Domnul dar cu fapta se leapădă. De aceea, orice cuvânt al Domnului trebuie primit cu ”inima curată și smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi”. În toate se cuvine a cerceta între voia lui Dumnezeu și voia noastră pentru a da prioritate Făcătorului a toate celor văzute și nevăzute, care ”ne-a făcut pe noi, nu noi”. Sf. Vasile cel Mare sfătuiește: ”Cea mai bună hotărâre și cel mai bun mod de cumpătare să fie acesta: să nu avem nici  alt scop, nici altă plăcere, ci să evităm lipsa de măsură, virtutea fiind acea cale de aur a mijlocului care să fie totodată și înălțime după cuviința cumpătării. Blaga le-a unit pe toate într-un tot armonios scriind: ”Când între lipsă și prisos/Ne bucurăm de câte sunt/Și cântă pe sub glii un os/Mai e nevoie de cuvânt?”  E drept să fie așa pentru că tot ce avem de la Domnul avem și, aducându-i laudă. De folos este  s-o facem spre îndreptare, căci ”în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit…ci i-a dat de la început o Lege care  ca să-l ajute, să mustre  greșeala și să răsplătească ascultarea”. Spune Isaia că ”în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit al fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine chip de rob luând”. S-a ”golit pe Sine” ca noi să-i putem urma, avertizându-ne că ”în lume, necazuri vom avea” dar ”Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Iubind deci pe Domnul, Cel care Întâiul ne-a iubit pe noi, urmează a ne lepăda de sinele, ”prund de păcate” să-i urmăm fără abatere că, neîndoielnic ne va fi aproape. Să fim  milostivi pentru că numai astfel, asigură Sf. Ap. Petru ni se pot șterge multe păcate.

În rugăciunea Împărătească ni se mai dă o măsură a judecății când ne rugăm: ”Și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” și cum suntem la un pas de acest păcat mai cerem să nu fim lăsați a cădea în ispită și să fim izbăviți de cel viclean. Prin iertare, forma supremă a iubirii, ne asemănăm lui Dumnezeu și simțim în suflet adierea veșniciei ca un murmur blând, mulțumind ca odinioară David: ”Îți mulțumesc Doamne că m-ai făcut o ființă atât de minunată. Lucrurile Tale sunt minunate și sufletul meu le cunoaște foarte”. Dar, ca odinioară în rai, diavolul viclean stă mereu să ne tragă de partea lui, însă acum avem ”leac” împotrivă-i: neîncetata rugăciune și fapta bineplăcută lui Dumnezeu care ia forma milosteniei prin care lucrăm asemănarea cu Dumnezeu. El este Cel care răsare soarele și plouă și peste cei buni și peste cei răi recuperând răul pricinuit de păcate. Ruga se cere a fi curată pentru a fi bine primită și Măria Sa Țăranul Român când făcea milostenie pentru cineva adormit, ce nu mai avea cum o face, spunea: ”Să fie primit” iar  celălalt răspundea ”Dumnezeu să te audă”. Și tot minunat mai spunea despre cei plecați că au plecat ”dincolo” și există o posibilitate tainică de a fi cu ei în rugăciune și în fapta bună făcută nu dintr-un  interes oarecare  decât a ne asemăna cu Părintele Ceresc ce vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Pentru aste e ”îndelung răbdător și mult milostiv” și nu se mânie ”în fiecare zi”.

Într-un timp când ”derizoriul” își lărgește orizontul gata să ne înghită, azi ne amintim, mai mult ca oricând, că înainte vom avea a da seama despre toate cele făcute pentru că le-am făcut și pentru cele pe care, deși era necesar a le plini, ne-am lepădat ca de o haină străină. Cum timpul nostru este și unul al ”cantitativului” cum spunea Rene Guenon, vă invit la o lecție de ”contabilitate” împreună cu Marin Sorescu:   

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Și să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiți,
Câteva momente când era să fim frumoși
Câteva momente când era să fim geniali
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape
(Pe unde or fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trăit
O femeie pe care am iubit-o
Și cu aceiași femeie care nu ne-a iubit
Fac zero
Un sfert de an de studii
Fac un milion de cuvinte furajere
A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.
Și, în sfârșit o soartă
Și cu încă o soartă( de unde o mai fi ieșit?)
Fac două (scriem una și ținem-una)
Poate, cine știe, există și o viață de apoi.

Cum nu  avem nicicum a  ști cât de cât sigur, nu e de prisos să urmăm faimosul pariu al lui Pascal după care un om rațional s-ar cuveni să trăiască așa ca și cum Dumnezeu există și să creadă în Atotputernicia Sa. Dacă nu există, un astfel de om ar avea o pierdere nesemnificativă, dar dacă există, folosul este infinit – o eternitate în rai - și ar evita o pierdere infinită – o eternitate în iad. Așa fiind să ne apropiem cu sfioasă recunoștință de străbunii pe care îi pomenim astăzi într-o comuniune nesfârșit de tainică rugându-ne stăruitor către  Dumnezeu cel Sfânt și Bun spre a cere  cu psalmistul David:

Cercetează-mă, Doamne, și cunoaște inima mea, încercă și cunoaște cărările mele/ Și vezi de este calea fărădelegii în mine și mă îndreptează pe calea cea veșnică.