În mod straniu, administrația de la Casa Albă vorbește despre o schimbare de regim în Iran fără să explice cum anume s-ar putea produce practic, la firul ierbii. Excluderea unei intervenții terestre (cel puțin deocamdată) face ca actualul scenariu să se limiteze la foarte multă propagandă pentru mass-media maianstream, dornică să livreze ”rezultate”. Și mai ales perspectiva unei victorii. O victorie care rămâne, pe zi ce trece, doar în schițele Pentagonului.

Rapoartele militare vorbesc despre o ”superioritate aeriană” de 80 la sută asupra cerului iranian și distrugerea sistematică a lansatoarelor de rachete, însă realitatea de la sol și din piețele economice spune o poveste mult mai deprimantă.

Iluzia unui război ”chirurgical”, purtat doar din cabinele avioanelor F-35, se risipește rapid. Iranul nu este Venezuela, iar trupele Delta Force nu rivalizează cu magicienii din Echipa Viperinilor, conduși de Lordul Cap-de-Mort. Sunt și ei oameni, în cele din urmă. Deși Casa Albă și Pentagonul resping vehement ideea trimiterii trupelor americane (”boots on the ground”) și califică invazia terestră drept ”o pierdere de timp” (pe bună dreptate, în cazul Iranului!), istoria recentă ne învață că un eventual vid de putere cere să fie umplut. Deocamdată există speculații că Divizia 82 Aeropurtată a forțelor SUA ar putea fi relocată în Golful Persic. 

Aici intervine cea mai probabilă, dar și cea mai volatilă variabilă: factorul kurd. Situația amintește izbitor de Alianța Nordului din Afganistanul anului 2001, folosită de americani ca forță terestră de sacrificiu pentru a disloca un regim ostil, în timp ce Statele Unite asigurau umbrela aeriană.

Rapoarte Fox News și surse CIA fac trimitere la înarmarea kurzilor irakieni/iranieni pentru insurecție în provinciile vestice ale Iranului. Liderii kurzi vorbesc de o ”probabilitate mare” ca operațiunea să aibă loc, în vreme ce Trump a salutat ideea ca fiind ”minunată”.

Spre deosebire de Războiul din Golf din 1991, când o largă coaliție arabă a susținut intervenția terestră anti-Irak, în 2026 statele arabe evită orice angajament direct. Iranul a simțit că lucrurile ar putea derapa, astfel că președintele Masoud Pezeshkian și-a cerut scuze pentru că a lovit țările vecine. Și a precizat că noul consiliu de conducere interimar al țării a interzis noi atacuri asupra vecinilor, cu condiția ca nici Iranul să nu fie lovit din direcția bazelor americane aflate în zonă.

Cel mai probabil, un asalt ar kuzilor în nord-vestul Iranului nu ar asigura schimbarea de regim de la Teheran, chiar cu sprijin masiv din partea SUA/Israel.

Pe de altă parte, până ce Pentagonul va decide cum să continuie războiul fără să dea senzația că a pierdut, impactul economic se propagă ca o undă de șoc. Închiderea Strâmtorii Ormuz a provocat un infarct miocardic economiei globale. Piețele au reacționat violent mai degrabă la incertitudine, decât la lipsa petrolului și a gazelor naturale. În cazul Statelor Unite, deși sunt cel mai mare exportator de energie (petrol și gaze GNL), inflația galopantă la pompă erodează rapid capitalul politic al administrației Trump.

În Europa și România, efectul este imediat și dureros: prețurile la carburanți au sărit de barierele psihologice, iar oficialii promit că vor interveni ”cumva”, însă fără să umble la nivelul accizelor (după cum a dat asigurări președintele Nicușor Dan). China, dependentă vital de fluxul energetic din Golf, se vede prinsă într-o menghină logistică, fiind forțată să pivoteze spre Rusia, dar cu costuri și limitări tehnice majore.

Continuarea războiului din Iran are impact și asupra Ucrainei, în afară de aprovizionarea cu interceptori Patriot și alte catogorii de muniție și armament. La Washington, există temeri justificate că Moscova folosește criza iraniană ca monedă de schimb. Congresmanul republican Joe Wilson a avertizat recent, într-o postare pe X: ”Criminalul de război Putin ucide americani prin împărtășirea de informații secrete cu Iranul. Rusia trebuie să fie trasă la răspundere”. Greu de spus cum anume ”să fie trasă la răspundere” Rusia. Mai ales că americanii, la rândul lor, au împărtășit informații secrete cu Kievul în ultimii 4 ani, ucigând astfel zeci de mii de ruși.

John Bolton, fost consilier pentru securitate națională, a schițat un scenariu posibil: ”Dacă Trump l-ar suna pe Putin… Putin ar putea spune: «Vom înceta să împărtășim informații secrete cu Iranul, iar tu vei înceta să împărtășești informații secrete cu Ucraina»”. Posibila tranzacție ar fi echivalentul unui nou Yalta, în care marile puteri europene asistă din tribune, în calitate de papagali.

În concluzie, improbabilitatea unui succes rapid al SUA în Iran, combinată cu colapsul economic și noi victime în rândul civililor, desenează un tablou sumbru, în care Europa trage mai toate ponoasele. Din nou.

Parteneriat Opoziția

Citiți de la aceeași sursă și Scenariul de patru săptămâni al lui Trump