Pe 16 iulie, în sala mare a Departamentului de Stat din Washington, printre delegați din peste 60 de țări stătea cuminte și ministrul român de Externe, Oana Țoiu. Tema zilei, aleasă de Marco Rubio și Stephen Miller, a fost ”resurgența terorismului politic”, cu accent apăsat pe violența de extremă stângă. Adică exact genul de discuție la care un ministru USR (partid cu reflexe woke, progresiste) nu avea ce să caute, decât dacă a primit un imbold puternic din partea lui Nicușor Dan.

Rubio n-a lăsat loc de interpretări. A vorbit despre ”un resentiment otrăvitor al stângii deghizat în limbajul egalității și al justiției” și despre ”dușmanii civilizației”. Consilierul prezidențial Miller a ridicat miza. El a comparat violența de stânga cu un ”cancer” care duce, inevitabil, la ”gulag”. Nu era vorba doar de pietre și cocktailuri Molotov aruncate spre sediile lui Elon Musk, ci de o teză mai amplă: woke-ul ar fi continuarea, cu alte mijloace, a vechiului proiect comunist.

Ne putem doar imagina cât de confortabil s-a simțit doamna ministru Țoiu la fiecare rundă de aplauze.

Teza administrației Trump are o logică greu de ignorat. Woke-ul și comunismul împărtășesc aceeași structură mentală. Ambele împart lumea în opresori și opresați. Ieri, aveam burghezia contra proletariatului. Astăzi, avem ”albii privilegiați” contra ”persoanelor de culoare”, bărbații contra femeilor trans, heterosexualii contra minorităților sexuale și așa mai departe. În ambele cazuri, istoria devine o luptă permanentă de grupuri, nu de indivizi.

Ambele resping adevărul obiectiv. Comunismul avea ”adevărul de clasă”, în vreme ce woke-ul are ”experiența trăită” (perspectiva subiectivă a persoanei bazată pe identitatea sa de grup) și ”cunoașterea eliberată de colonialism”. Critica rațiunii occidentale și a științei ca instrument de dominare apare în ambele. Ambele folosesc limbajul ca armă: dacă nu vorbești corect, ești vinovat. Cancel culture este versiunea soft a purificărilor ideologice din regimurile comuniste.

Și ambele vânează instituțiile. Comunismul voia statul, cu tancul la poartă. Woke-ul preferă universitățile, corporațiile, presa, școlile și birocrația internațională (”marșul cel lung prin instituții”, cum l-a botezat noua stângă încă din anii ‘60). Fără revoluție, doar cu regulamente.

Diferențele dintre proiectele aflate azi în competiție sunt la fel de concrete. O lume dominată de neo-marxism (sau woke globalist) înseamnă prioritatea identității de grup în fața individului. Înseamnă ”echitate” (rezultate egale forțate) în loc de egalitate de șanse. Înseamnă frontiere deschise sau controlate de la Bruxelles și New York, identități de gen fluide impuse prin lege, și o climă tratată ca religie morală. Înseamnă că disidența (fie ea științifică sau culturală) este pedepsită prin excludere socială sau profesională.

O lume propusă de ”dreapta clasică”, așa cum o formulează administrația Trump, pune accent pe individ, pe merit, pe realitatea biologică și pe suveranitatea națională. Nu înseamnă interzicerea dezbaterii. Nu înseamnă discriminare legală pe criterii de rasă sau gen. Nu înseamnă ca statul să decidă ce este ”toxic” în cultură. Diferența esențială este între o societate care încearcă să egalizeze rezultatele prin putere instituțională și una care acceptă diferențele naturale și lasă oamenilor libertatea de a reuși sau eșua.

În România, conferința cu Oana Țoiu printre participanți a trecut aproape neobservată. Acolo unde a fost totuși pomenită a devenit un eveniment ”controversat”, cu reflectorul întors grijuliu spre criticii mișcării MAGA. E aceeași presă care explică în mod cinic violența de extremă stângă (inclusiv asasinarea lui Charlie Kirk sau atentatele asupra lui Trump) prin ”cauze sociale”, dar capătă brusc voce când cineva chestionează narațiunea dominantă.

Stânga globalistă nu a plecat nicăieri, din nefericire. Pactele migratorii, directivele de gen, cotele de diversitate, agenda climatică drept pârghie economică - toate stau în stand-by, gata să revină în forță dacă administrația Trump se clatină (exact cum s-a întâmplat după 2020). Woke-ul nu este o modă trecătoare. Este o ideologie cu rădăcini adânci, care se adaptează și așteaptă momentul potrivit.

Comunismul a fost inundația zgomotoasă, brutală, imposibil de ignorat, care a rupt digul. Woke-ul se comportă mult mai discret, fix ca igrasia. Nu dărâmă nimic dintr-o singură lovitură, ci urcă metru cu metru prin zidurile instituțiilor, prin limbaj, prin educație. Iar când o observi, prea târziu, deja a năpădit toată casa. Destinația rămâne aceeași: o societate în care grupul contează mai mult decât omul, iar puterea decide ce ai voie să gândești și să spui.

Cât despre Oana Țoiu, prezența ei la Washington nu schimbă deloc ADN-ul ideologic al USR. Prezența ministrului nostru arată doar că diplomația te mai așază, uneori, la mese cu meniu de cantină, cu urme de gândaci în farfurie, deși obișnuiești să mănânci doar în locații de cinci stele. Să sperăm că Țoiu a luat notițe direct pe carnețelul lui Nicușor.

Întrebarea rămâne: cât de conștient este publicul larg de deosebirile profunde dintre cele două proiecte (”globalist” vs ”suveranist”) care propun viziuni complet diferite asupra lumii, cu impact uriaș asupra generațiilor viitoare.