ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La capătul unei ședințe extraordinare de guvern, premierul interimar Ilie Bolojan a explicat națiunii că salvarea unui reactor nuclear ar putea depinde de ”posibilitatea scufundării unor barje” pe Dunăre, ca să împingă apa spre pompele de la Cernavodă. E imaginea perfectă a neputinței și a amatorismului care caracterizează guvernul nostru pro-european. Bolojan ar fi în stare să scufunde și mai tare economia țării, în afară de respectivele barje, în speranța că nivelul Dunării va crește.

Traian Băsescu a rezumat situația neagră mai puțin diplomatic: ”Am văzut numai papițoi la Ministerul Energiei”. Cu toate că fostul președinte are un conflict de interese retoric (a stat și el la butoane), diagnosticul lui rezistă, întrucât responsabili sunt toți cei care au închis capacități de producție ”fără să pună nimic în loc”.

Debitul Dunării este doar declanșatorul, nu principala cauză. Cauzele sunt cinci la număr și niciuna nu ține de cât a plouat în ultima perioadă. Să le luăm pe rând:

1) Am pus carul înaintea boilor. Prin PNRR, România s-a angajat să dezafecteze 3.780 MW pe cărbune până la finele lui 2025 și să ridice în loc 1.300 MW pe gaz și cel puțin 3.000 MW regenerabile. Prima parte a fost asumată cu entuziasm de premiant și olimpic la matematică. A doua a rămas în PowerPoint. Am vândut boii și am păstrat carul, în speranța că-l împinge vântul. N-am construit acele regenerabile și nici măcar închiderile pe cărbune n-au fost făcute la timp, ci doar raportate pe hârtie (iar asta ne-a salvat parțial). Până când Comisia Europeană a cerut dovezi și a pus în cumpănă plata unui miliard de euro.

2) Am forțat liberalizarea cu ochii închiși. Piața energiei electrice s-a deschis pe 1 ianuarie 2021, la presiunile USR și PNL, într-un moment în care peste 90 la sută dintre consumatorii casnici nu știau că se deschide. Și nu știau nici cu ce se mănâncă pomana asta pusă pe masă de guvern. Nouă luni mai târziu, prețurile europene explodau. Nimeni nu ne învățase să înotăm, însă premierul Cîțu ne-a dat un brânci în apă chiar înainte de furtună.

3) Plafonarea-compensarea, pansamentul devenit rană. Statul a decontat nu prețul pieței la energia electrică, ci costul declarat de furnizor. Rezultatul previzibil a fost că Lord Energy SRL, firmă cu cinci angajați, a raportat pentru 2022 un profit de 647 de milioane de lei. Schema a costat 30 de miliarde de lei, din care Curtea de Conturi a identificat 6.9 miliarde plătite unor beneficiari neîndreptățiți. ”Băieții deștepți” nu s-au întors în energie. Nu plecaseră niciodată. Iar statul român, prin guvernul pro-european PNL-PSD-UDMR, a jucat la ambele mese. A încasat TVA și accize dintr-un preț umflat, a mai strâns 18.4 miliarde din taxa pe supraprofit și a rămas dator furnizorilor cu 8.3 miliarde. Un cazinou care ia comision din toate pariurile și închide casieria când vin câștigătorii.

4) Războiul din Ucraina și sancțiunile. Ruptura de gazul rusesc a scumpit puternic gazul european, care dictează prețul electricității pe piața spot (deși în România gazul acoperă doar o șesime din producție). Efectul cel mai acut vine însă din altă direcție: dronele care lovesc terminalul CPC de la Novorossiisk. Kazahstanul, țară fără nicio vină în acest război – la fel ca România, și-a înjumătățit producția de la 2.16 milioane de barili pe zi la circa 1 milion. Un război la 1.500 de kilometri distanță se citește pe bonul de la benzinărie.

5) Ormuzul. Din 4 martie, strâmtoarea a rămas închisă. Agenția Internațională pentru Energie (AIE) numește asta ”cea mai mare întrerupere de aprovizionare din istoria pieței petroliere”. Brentul a depășit 120 de dolari. Vineri, motorina a trecut de 10.5 lei litrul. Și undeva, foarte departe, miliardele curg în conturile unor magnați americani ai petrolului.

Ultimele două cauze nu sunt vina nimănui de la București. Primele trei sunt, integral. Diferența dintre ele este tot ce contează. O țară ca România nu poate opri războiul în Golf, nici pe cel din Ucraina, dar poate construi o centrală în douăzeci de ani. Chiar și pe gaz. Noi am ales să facem în schimb un joc de glezne penibil, cu plecăciuni ample la Washington și Bruxelles, cât să fie mulțumit eroul planetar Zelensky.

În treizeci și șase de ani, România a avut aproape douăzeci de premieri și un șir întreg de miniștri ai Energiei pe care nu-i mai ține minte nimeni. Toți au jurat pe integrarea europeană cu mâna pe inimă. Au transpus fiecare directivă, au semnat fiecare jalon, au încasat (aproape) fiecare tranșă. Și totuși, ultima capacitate energetică majoră pusă în funcțiune rămâne Unitatea 2 de la Cernavodă, proiect gândit în anii ‘80 de regimul pe care l-am răsturnat între timp.

Asta-i forma noastră de proeuropenism de cumetrie. După decenii de aliniere declarativă la Green Deal (alias ”proiectul absurd și falimentar al progresiștilor de pretutindeni”), planul de avarie al lui Bolojan este să scufunde niște barje în Dunăre. Chiar dacă sună a figură de stil cu accente comice, premierul interimar a trecut-o, calm, pe ordinea de zi a guvernului.

Adrain Onciu Substack