Jurnal din viitor 2222

Totul e in grafic. Astăzi ne-am spalat cu aceeasi perie de dinti, tot palierul. Trebuie sa reducem producția de plastic pe planetă.

Nu a ajuns pasta pentru toti, dar facem prin rotație. Chestia asta ne-a imunizat, am făcut deodată gripa. Așa că am scăpat de un booster din cele cinci.

De cand dușul e obligatoriu, cel puțin in două persoane, numărul de copii din blocul colectiv a crescut permanent. Rod al romantismului revoluționar. Si mai avem două ființe gravide, unul la parter și alta la scara cealaltă, care vor naște trimestrul viitor. Nimeni nu mai întreabă cine sunt Parinții-1. Și aici facem cu schimbul. Oricum copiii sunt o necesitate pentru societatea de consum. Ei vor fi mai rezistenți, fiindcă vor creste la frig în case, cum zicea cu mulți ani în urmă primarul ăla ciufulit din București, fosta capitală a țării.

Acum nu mai sunt capitale in Europa, nemaifiind țări.

E conducere colectiva, la Davos, care dă sfaturi obligatorii.

Partidele istorice sunt istorie, suntem toti neomarxisti, prin botez. Nu ca democrații ăia din China care au, culmea, 2 partide, cum aveau americanii pe vremuri, înainte sa fie colonizați de afgani, care le-au adus democrația, după a doua dictatură a lui Trump.

Suntem viabili, dovadă că președintele Marii Britanii vrea înapoi in UE. Din păcate pentru ei, nu mai acceptăm extinderi. Poate doar în schimbul Portului din Liverpool…

Acum suntem toti și cetățeni și birocrati și beneficiari. Practic ne reclamăm între noi. Vecinul de la 1 a fost găsit cu zacuscă și a venit potera. Evident, noi, colegii lui de multinațională am chemat-o. E undeva trimis voluntar, în Donbas, sa lupte cu trupele rusești, la reeducare.

Am primit de pe Amazon, gândacii confiați, pe cartelă. De fermă, gust, miros, calitate intr-un cuvânt. E atat de frumoasă viața! Cu ce dr’o fi făcut zacuscă, nenorocitul?

*

Mesaj pentru „analistii militari”...

Am facut armata la termen redus la 18 ani, dupa ce am intrat la Facultate la ‘Poli’. Mama mea era atunci la Academia Militara si imi zicea " doar la Lipova/Radna sa nu nimeresti, ca e extrem de dur acolo”. Ati ghicit, fix acolo am fost incorporat. UM 01191 -Plutonul 2 Compania 5 , Batalion 2. Infanterie. De altfel ii spusesem ca daca e sa fac armata vreau sa fie un loc unde sa simt ca fac armata. Si am simtit-o !

Marsuri de 40 de km, 24 de trageri, alarme de lupta in unele perioade in fiecare seara fix dupa ce puneam capul pe perna, cate o saptamana la rand, sa nu ne plictisim. Zilnic instructie in poligon. Unul la 5 km de unitate, altul la 10, pe Dealul Soimos. Am fost comandant de grupa. Si mi-am luat-o pentru asta cu varf si indesat. Si mai apoi sergent de serviciu...Masca pe figura, placa de baza de 25 de kg de la aruncatorul de 82 mm, tinuta cate 24 de ore in spinare. Fiindca nu imi cravașam " subordonatii". Cum puteam sa fac asta, cu colegii mei de clasa din liceu?? Am tras cu AK -47, pe care il dezasamblam cu ochii inchisi si il montam la loc in sub 30 de secunde, cu mitraliarea de companie, cu PSL-pusca semiatomata cu luneta. Cu AG-9 si AG-7, adica aruncatoarele de grenade pe care le vedeti in filme. Am aruncat cu incarcatura TT, grenade. Am tras cu pistolul Carpați. Am tras cu mitralierele de 14,5 si 7,62 de pe TAB. Ziua, noaptea, din miscare, din culcat, din adapost vertical sapat cu lopatica de infanterie in pamantul tare din dealurile Radnei. Si ai ceva de sapat cand ai 1.90 inaltime… Douazeci si patru de trageri in total. Am mancat din gamela in timp ce ploua cu galeata si nu aveai unde sa te adapostesti. Am facut garda, cu munitie de razboi, am alergat cu masca de gaze pe figura, pana la epuizare. In general, am invatat eu si colegii mei pe care urma sa ii cunosc 9 luni mai tarziu in Facultate , disciplina si taria de caracter. Daca aveai… Am batut pas de defilare pana au crapat talpile bocancilor in care urinasem ca sa se inmoaie pielea. Iar cand am lovit cu mana patul armei la depunerea juramantului, tragand catarea in dreptul nasului , cele 3 batalioane cati eram acolo, am facut sa vibreze geamurile unitatii. Iar cand am strigat " Juurrrr!” in Lipova si s-a facut liniste totala pret de secunde, cat o eternitate. Si desi ne intrebam ce naiba cautam acolo, ne-a linistit istoria generatiei din ‘ 44 cand niste băieți ca noi au murit toti la Păuliș, pana la unul, in razboi. Si ne-a fost rusine sa ne mai intrebam…Eram de acum,

‘Detasamentul Păuliș’…

„Infanteriști să dăm onorul,

Lucească armele spre cer...”

Din cearcefurile paturilor noastre, sarea moneda ca pe trambulina si mozaicul dormitorului lucea mai tare ca Luna plina. Am injurat printre dinti si in gand, dar am invatat diferenta dintre puful de acasa si viata reala. Am ras, am plans de ciuda si ne-am asteptat scrisorile de acasa si de la fata pe care o iubeam, cu nerabdarea celor 18 ani, ce ne curgea in loc de sange. Si le tineam in buzunarul de la piept sa fie la indemana cand le reciteam seara de seara, pana se stergea cerneala de pe ele. Ca pe atunci nu era Facebook sa ne tina evidenta vietii si a sentimentelor. Memoram totul cu inima. Si am cântat impreuna rupti de oboseala ‘stand up and fight, you’re in the army now” de parca eram toti Status Quo.

Si, da! Ne recunosti si azi pe strada, fiindca nu avem gleznele goale si nu mergem cu trotineta. Si nici nu ne pensam si nu ne dam cu lac pe unghii. Asa ca stati linistiti, in caz ca…tot noi o sa…Fiindca noi avem o legatura si un sentiment anume pentru Țara asta. Care ne-a dezamagit dar care ne-a dat si sens. Chestie pe care voi nu o veti intelege niciodata.