ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Moartea nu poate fi decât copleșitoare, amintindu-ne doar de micimea noastră. Ce rămâne după noi? Un copil? O casă? Un copac? O slujbă memorabilă a unui preot dedicat și convins? Rămânem doar ca o poză stingheră într-un colț de cameră prăfuit? După un timp, poza dispare într-un sertar, aruncând uitarea peste chipul cândva plâns.

E imposibil să dispară totul după...

La ce bun atunci Sacrificiul? Dumnezeu Și-a sacrificat Fiul pentru ceva, un Ceva în care noi să credem și care transformă moartea într-un simplu pas spre Altceva. Nu poate fi doar un mare și întunecat gol dincolo. Pentru că asta ar însemna că dincolo nu e El.

Și o viață în care crezi în El, sfârșită într-un mare nimic... greu de crezut. Rămân după noi, sunt sigură, faptele bune. Se contabilizează undeva, ca și iubirea pe care am dat-o necondiționat. Rămâne lacrima oferită celui care ne-a făcut rău. Rămâne iertarea dată celui care ne-a chinuit sufletul. Rămâne mâna întinsă spre cel neajutorat, care nu poate oferi nimic în schimb. Rămâne vorba bună spusă unui criminal, când toată lumea știe că nimic nu îl va putea schimba, dar Dumnezeu vrea să îi spună, prin tine, că îl iartă. Rămân felia de pâine și paharul cu apă date celui înfometat și însetat. Nu cred că ne așteaptă marele gol negru dincolo. Cred că ne așteaptă doar El. Și asta îmi e suficient să merg mai departe, ascultând, din când în când, un Albinoni ce îmi aduce aminte că, totuși, totul e trecător.

Moartea e onestă. Nu promite niciodată nimic, nu face compromisuri și nu negociază pe la spatele tău. Apare fix când trebuie să apară, după un calendar doar de ea știut. Și de Cel care a creat calendarul. Apoi, după ce apare și face ce are de făcut, te pune la pământ. Și pleacă, luând cu ea tot ce credeai că știi despre viață. Te transformi în cioburi, mici și multe, cu margini ascuțite, cioburi atât de ascuțite încât se zgârie unul pe altul, ca durerea să rămână constantă. Și atotcuprinzătoare. Cioburile uneori își amintesc de cum erai acum câteva zile și prind viață, pentru câteva clipe. Iar viața asta e atât de dureroasă, încât cioburile se hotărăsc să redevină cioburi. Căci pare mai ușor să sângerezi de durere decât de amintire. Probabil că din țărână suntem și în țărână ne întoarcem, dar, între aceste două momente, devenim cioburi care taie și ­înțeapă, și rănesc până la autodistrugere. Și totuși… Cioburile au capacitatea de neînțeles de a detecta, la capătul Aleii de cioburi care am devenit, o mică, palidă, tremurândă Lumină… E Credință.

În momentele în care cioburile par a se transforma în sânge, își aduc aminte de un Cuvânt. De o frază dintr-o predică, ce părea fără sens atunci. Își amintesc că Cineva, nu mai știm cine, le povestea că suferința aduce rod. Că lacrimile de sânge pot deveni lacrimi de bucurie. Că durerea ce pare a fi acum pur și simplu respirația ta poate fi împărțită și ușurată de și cu ­Altcineva. Adăpost la umbra Crucii. Acolo totul devine suportabil.

Ziarul Lumina