Nu am fost la grădiniță, nu am văzut oameni mascați în Moși, nu știam ce-s cadourile. O perioadă. În satul în care mă lăsau ai mei, sat de câmpie, brazii erau rari, iar când m-am făcut suficient de mare să colind prin sat am început să văd luminițe și artificii. Prima întrebare a venit când am zărit, în vecini, o astfel de frumusețe pusă la geam să fie văzută de tot satul cât e de frumoasă. Sau frumos, că despre brad vorbeam.

„-Mamaie, ce-i acela pom de Crăciun?”

Se fâstâci mamaia și zise, așa într-o doară: „-Dacă o găsi tac-tu mare unul prin sat, vei vedea!”

A găsit. Unul mic, firav, cu crengi puține și de-un verde nu prea intens. Soră mea era micuță cât o nucă, dar tot se-nvârtea pe lângă pomișor strâmbând din nas la fiecare-nțepătură. Cred că era molid, gândindu-mă acum, că prea înțepau acele ce-l împodobeau. În plus arăta aspru și neîmblânzit, așteptând parcă o vrajă domoală care să-l transforme în ceea ce văzusem eu pe ulițe adormite.

„-Ce bătaie de cap îmi dați voi! Na, de unde iau eu, acum, podoabe? Că n-are mama!”

Tataia deja cioplea de zor lemnul acela de brad încercând să-l îndese într-o roată de car, un suport ad-hoc după care arhitecții acestor vremuri tare s-ar da în vânt. În timpul ăsta, mamaie se-ntorsese deja de la magazin îmbujorată și îngrijorată că poate misiunea ei nu va fi pe deplin reușită.

Sub braț ținea o cutie de carton gri și urât, niște coli de hârtie colorată, altele de hârtie creponată, câteva cutii de artificii, niște suporturi de lumânări și vreo cinci globuri.

„-Atât am mai găsit în magazin!, spuse ea admirându-ne curiozitatea.

În cutia de carton reciclat zăceau niște bomboane cu gust ciudat, dar mi se păreau cel mai fascinant lucru de pe pământ. Tot atunci, mamaia a adus un ciur de nuci și o poală de mere din cramă. Ni le-a întins pe pat și ne-a învățat pe amândouă cum să le învelim în hârtia colorată, iar ea, cu niște bolduri, cred, înțepa nuca și lega o sforicică în capăt. Merele care aveau codiță primeau și ele legătură sfântă să se poată cocoța în brăduț și să atârne acolo în siguranță și frumusețe naturală.

După ce ne-am muncit, o grămadă, la podoabe, ne-a mai învățat mamaia să facem ghirlande din hârtie creponată. A scos și un pachet de vată, am legat și bomboanele cu ață și am purces la-mpodobit de brad. Locul pe care îl aleseseră ei pentru pomișorul nostru era o sală, mai răcoroasă defel, unde nu era sobă. Îmbrăcate cu ilice tricotate tot de zâna noastră ce făcea atunci pe Moș Crăciun, cu botoșei în picioare din același material plus căciulițe la fel, nu prea ne deosebeai că am fi fetițe sau băieți. Poate doar glasurile noastre alintate să ne fi dat de gol. Încet, încet…mamaia ne arăta cum pune ea în brad, pe ramurile de sus, tot ce pregătisem noi pentru ornat. Cum am putut, ne-am băgat și noi mânuțele, dar tare ne-am mai minunat când am văzut ghirlandele alunecând pe crengile bățoase ale molidului nostru. Când mamaia a început să așeze smocuri de vată de bumbac alb, povestindu-ne că acest copac „trăiește la voi, la Brașov, unde zăpada e singura lui podoabă naturală'', noi ne-am topit, uitând de frigul ce ne-mbujorase deja obrajii.

Totul era perfect. Nu aveam luminițe, nici nu știam prea bine că există și așa ceva. Am aplaudat minunea și mai apoi ușa s-a închis, iar bradul a rămas singur pe sală, strălucind cuminte într-o singurătate de neînțeles. Noi două ne zgâiam pe geamul ușii ce ne despărțea de el, fremătând de bucurie și admirație.

Proastă alegere făcuseră. Eu ajungeam la gemuleț, dar soră-mea se urca în pat și nu se mișca de-acolo, cântând și bătând din palme de fericire. Am acompaniat-o, în scurt timp, căci nu ne mai săturam privind capodopera din odăiță.

În noaptea de Ajun, când copiii mergeau cu „Neațalașul” sau cu „Bună dimineața”, cum se mai spunea acolo în sat, noi lăcrimam și visam la ziua când ne vom putea-ncolona cu ei. Nu se primeau prea multe – nuci, covrigi și mere, însă era o seară fascinantă; dar de la primul brad, la primul colindat nu a mai trecut mult.

Îmbrăcate, de parcă eram Prăvale-Baba, cu haine de-mprumut, cu un chipiu de școlar pe frunte, cu cizme de gumă în care-ndesam ciorapii de lână, dar nu cei buni, ci cei cârpiți pe care oricum nu-i vedea nimeni, cu mănuși, legate cu ață de după gât, care mai tare ne-ncurcau, neavând decât un deget croșetat, de parcă mamaia fusese Eliza și noi lebedele ei micuțe, iar în munca ei neobosită nu reușise sa facă cinci degete mănușilor, arătam de zici că ne desprinsesem din file de carte-ngălbenită de vreme.

Dar ce mai conta! Colindam satul și auzeam, la fiecare casă, gospodari care se minunau: ”Hai, bărbate, și tu la ușă, că a venit Brașovul la colindat!”. Iar noi prindeam glas și strigam și mai tare:

,,Bună dimineața la Moș Ajun

Și mâine cu bine la Moș Crăciun

Am venit și noi o dată

La un an cu sănătăte

Bucurii să ne aducă

La covrigi și la nuci multe

Ne dați ori nu ne dați, ne dați, ne dați?"

Tot atunci, de Ajun, mamaia ne dădea spectacol în odăița cu pereți verzi și tavan albastru, mult prea jos, de intrau oamenii ușor aplecați de spate într-o smerenie necerută. O ploaie de-artificii, strigăte de bucurie și râsul bunei noastre cu ochi de tăciune îmi întregesc, și acum, imaginea perfectă a unor vremuri cu parfum de scorțișoară. Că erau rudele sărace ale celor ce le vedem azi pe cer, nici n-am fi bănuit! Mirosul lor îmi bântuie și acum nările, dar magia lor efemeră dura, de fapt, mult, în mintea noastră de copii. Ne-a aprins și lumânărelele din suport, dar doar pentru o clipă. În seara aceea mamaia ne-a dăruit portocale și glucoză…iar noi nu știam de ce suntem așa de răsfățate.

Târziu am aflat povestea darurilor de Crăciun când, intrând la școală, a fost inevitabil să nu descoperim lucruri noi despre Moș Crăciun, deși unii ni l-au confiscat pentru o vreme și l-au făcut Gerilă. Noi știam doar povestea aceea simplă, cu Nașterea Domnului, cu Magii, cu Iubire și cu rugăciunea simplă a dimineții de 25 decembrie, cu oamenii adunați măcar pentru o clipă în jurul unei taine.

Încet, încet, părinții noștri s-au aliniat vremurilor și am avut și noi pomul nostru-mpodobit de sărbătoare, așezat la intrare, pe hol, să nu mai stăm cu nasul lipit de ferăstruici. Cu toate acestea, bradul meu de poveste stă încă pe sala din satul nostru cu oameni buni. Și e plin de nuci, mere și frumos.

Acum…nu concep a avea brad natural în casă. Nu mă umplu de oroare dacă văd la alții, dar eu prefer brazii mei din pădure, cei cărora le spun și acum „sărut-mâna” și care mă salută de la fereastră, împodobiți cu zăpadă sau promoroacă sau doar cu verdele nesfârșit, amintind de faptul că bradul a fost ales de Dumnezeu să-l pomenească de ziua Nașterii Lui, așa cum spune o legendă:„Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească si să pună pe ramurile tale toate bunatatile; iar atunci când se vor strange în jurul tău, să se gândeasca la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie.” Din casă lucesc luminițe cuminți și podoabele cele noi au doar darul de a continua povestea-ncepută, cândva, pe o sală friguroasă, într-un sătuc doar al meu.

Cu toate acestea, pentru mine, bradul înseamnă trăinicie, dor și speranță, visare și-amintiri cu nuci și portocale, cu beteală creponată și miros de …mamaie încă tânără.

Autor Adriana Tîrnoveanu

Bradul

Nașterea Domnului sa va găsească sănătoși! Amin!