ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Puțin mai măricele eram, decât în această fotografie, in 4 martie 1977, dar cum nu am alta poza, mai adăugați un an măcar figurilor noastre.

Gâze eram, buburuze neobosite. Seara ne-a prins îmbăiate, înfofolite in pijamale, mâncând pâine cu unt si band ceai de tei. O conserva de pește tocmai era desfăcută de mama. Mie nu-mi placea. Nu-mi place nici în prezent. Ai mei zugrăviseră. Mobila era adunată-n mijlocul casei. O cameră aveam, una mare împărțită-n doua, prin geamuri mari. Când au început a zdrăngăni, tata ne-a luat pe amândouă și ne ținea ca pe niște flori de preț, noi încolăcindu-ne brațele de gâtul lui.

El știa ce urmează; noi nu. Vedeam doar cum mama ținea un bufet care se tot plimba-n camera, iar casele se valureau unind cerul cu pământul. Se auzea cum crapă ziduri și cum cad pietre. Tata, panicat, ne-a scos în curtea interioară. Vecinii deschiseseră ușile și se așezaseră sub tocuri, senini, de parcă venea cineva sa le citească lumina.  Vecina Breslașu avea o cămașă de noapte albă, iar părul ei de bunica  despletit. Era ca un personaj de poveste.

De sub tocul usii, l-a rugat pe tata să se ducă pe pragul nostru, că-n curte pot cădea cărămizi peste noi. Tata însă încremenise soptindu-ne cuvinte calde.

In timpul ăsta, realizând că ceva nu e bine, întreb sfioasă:
-Murim, tăticule?
-Nu murim, tăticule!, îmi răspunde, în schimb, sora mea cu optimism in glas.

Atunci s-a oprit totul. Brașovul nostru nu avea daune pe care sa le observam noi.  Alții poate știu ce au văzut atunci. Noi ne-am ales c-o sperietura pe viață. De neuitat. Camera noastră primise câteva crăpături și atât. De la televizor veștile rele circulau. Vedeam și simțeam. A trecut timpul, iar eu realizez că firea omului n-ai cum s-o schimbi, ci doar sa îmbunătățești aspecte.

Eu încă sunt omul panică, iar sora mea are glas de domnișoară  sigură pe sine, încrezătoare-n viața.

Și parcă o aud  ,,Nu murim, tăticule!"

Vremurile sunt bizare acum. Asistăm la multe cutremure, zgâlțâieli false ori provocate intenționat cât să ni se măsoare credinta. Și exact ca-n întâmplarea mea, știu ca vom fi împărțiți în oameni-panica și oameni care vor ști ca izbândă e a noastră doar cu Dumnezeu alături.

Nu murim, Tată! Suntem cu Tine!