Pe la amiază, se supăra atât de tare că nu-l luăm și pe el în jocul nostru că se-nfoia grozav și-ncepea s-ardă totu-n jur. 

 

Nouă ne frigeau tălpile pe pământu-nfierbântat și intram în odăița cu tavan albastru să ne răcorim. Turna mamaia apă rece-ntr-o cană de tablă cu smalțul sărit, dar pictată cu atâția sori că-i făceam în ciudă celui de pe cer. Ne trecea fierbințeala și ne luam înapoi joaca. Ne-nghionteam una pe alta, râdeam cu lacrimi, apoi pe-nfundate, căci ne făcea semn mamaie sa tăcem că ,,se trezește tatai-tu și vai de voi va fi!"

Noi știam că nu-i deloc așa, dar mai cunoșteam faptul că, nopțile, bunul nostru nu le dormea acasă, ci era la grajduri, păzind văcuțele de la CAP, dar foloseam momentul în favoarea noastră, ne-ncălțam și ieșeam pe uliță.

Doar că și ulița era pedepsită de Sfântul Soare. Ardea toată. Lumea se ascunsese în case, la răcoare.  Căutam umbra de asemenea, mai mult pe lângă garduri peste care pomii-și aplecau  crengile, iar noi ne tupilam sub ele întărâtând câinii, după uluci. Nu voiam somn. Somnul era doar al nopții.  Cum să dormi ziua? Dar în lipsa oamenilor ne făceam de lucru ceva vreme până când soarele uita de noi, și-și chema înapoi oastea razelor. Capitula, iar noi credeam învingătoare.

Când primul preș se ivea pe șanț, știam că vom intra-n lumea magică a oamenilor mari, a femeilor sfătoase. Înc-un preș, un scăunel, o farfurie cu gogoși, un coș cu mere dulci, niște andrele, ghemuri,  o pânză de etamină și ațele curcubeului, baticuri-nnodate la spate, basmale înflorate pe chipuri blânde, argint la tâmple,  fețe de bunici tinere, altele bătrâne cât lumea, cu toate întâmplările pe obraji, în fiecare pliu.

Noi încremenite, privind de la una la alta. Sora mea ciulea urechile după glumele îndrăznețe, eu eram rezervată,  prefăcându-mă că nu-nteleg de ce râd asa cu foc.

- Sorinaaa! Mamai-ta nu vine! Du-te și cheam-o!

În locul ei, venea tataia!

- Ce cauți, Nelule, între femei? Fugi de-aci! Rușinezi lumea!, striga coana mare, zisă și femeia ,,aud, văd și pricep", adică mamaia mea cea tânără și frumoasă.

Se retrăgea bombănind, lăsând-o pe buna mea cu glas de domnișoară să stea pe preșul ei gri, adus la subțioară, împreună cu fusul, sulul de lână, un ghem și niște cârlige.

Învârtea mamaia fusul și noi ne sfredeleam mințile și inimile odată cu el!

Zvrrr! Și răsucea lâna din care nu știu prin ce magie ieșeau ciorapi călduroși.

Doua ore auzeai râsete și glume, și bârfe ușoare, zvonuri care deveneau realitate,  în scurt timp. Sincerități tăioase care însă nu supărau pe nimeni. Șezătorile astea ale după amiezelor de vară erau un facebook cuminte, în care se lua pulsul satului. Pe viu.

Cu hainele pline de praf, cu tălpile goale, căci aruncasem de mult papucii, cu ochii când spre una, când spre alta, ne bucuram când vreuna ne cerea ajutorul, ba să ținem vreun scul între palme, ba să băgăm ața-n ac, ba să le punem apă-n cană.

Apoi ne scuipau să nu ne deoache și ne-nfloreau obrajii sub ciupituri de drag.

La un semn, ultimul semn al soarelui care-și lua la revedere, se ridicau, ca la comandă, și fugeau de parcă ardea satul.

Venea ciurda. Vacile trebuiau aduse acasă, adăpate, mulse, legate la locul lor.

Ne mutam atenția în alte direcții. Uitasem de femeile de pe șanț. Tataia-și lua scăunelul, spăla ugerul vacii, și-n zgomotul acela inconfundabil laptele se aduna în hârdăul albastru. Nu trecea de noi. Îl apleca puțin, și ne băgam, pe rând, gurile-n spumă aia caldă ca și când doar cu licoarea aceea, în acel moment, am mai fi crescut un centimetru.

Ne ștergeam urmele de pe frunte și nas, râzând una de alta. Ne spălam mânuțele și mâncam amândouă un boț de mămăligă rece, puțină brânză și-o roșie zemoasă din care mușcam cu poftă lăsând să se scurgă zeama pe maieurile noastre și așa-nnegrite în aurul prăfuit al satului.

Mamaia râdea de noi cu tot cu ochii ei negri, ne mai lăsa-n curte o vreme, până-nchidea ea găinile, apoi ne spăla, pe rând, în niște ligheane reci, cu același smalț sărit, cu apă de ploaie în care pusese puțină piatră vânătă să nu se facă mătasea broaștei și ne trimitea-n odăița cu tavan albastru-n care intrai aplecat ca-ntr-o smerenie necerută, timp în care, scotea din cramă o bucată de săpun de casă făcut cu pelin și ne spăla hăinuțele. Târziu, după ce se îmbăia, intra și ea. Lăsa ușa întredeschisă. Se auzeau greierii și păsări obosite gângurind mai mult. Câte-o broască sărea nestingherită pe mijlocul bătăturii. Era momentul lor. Noi le zăream pe geamul micuț pe care ni-l lăsa mamaia deschis. Adormeam îmbrățișate. Din tavan, mai cădea câte-o gărgăriță de grâu, căci acolo depozitau cerealele și  tare ne strâmbam în somn, a neplăcere.

De fapt, noi deja ne certam cu soarele să nu cumva să mai ardă și a doua zi atât de tare.  El ne promitea în vis că va fi bun cu noi, ca apoi să uite și să lase pământul de parcă era târâm selenar.

Viața se repeta spre disperarea noastră și nu știam ca va veni o vreme când ne vom uita  degeaba, pe șanțuri, după preșurile femeilor harnice, după baticuri și basmale,  încercând să reproducem glasul mamaii:

- Ce cauți, Nelule, printre femei? Vrei să le rușinezi?

Și, în tinerețea lor așez copilăria noastră, le fac ghem și le-nvârt pe fusul de lemn, a neuitare.

Zvrrrr!!!