ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



E toamnă si mi-e dor de Peleș si de tata...

Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, așa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munților cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea și nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie și mi se topește-n suflet, ca un gând fugar, ca un șuier de vânt nostalgic ce-nvârte morișca lacrimilor nevăzute, așternându-se, în final, pe-o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.

A fost odată un tată, un tată ce știa că din cornul neprevăzutului bănuit va pica, într-o zi, și sfârșitul, pe care nu și-l dorea, și-l amesteca-n curbe largi și dese de viață care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea același aer știut, încăpățânat, cu o sete nebună să afle, să știe, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar c-a fost static, în niciun caz. Nici resemnat, chiar dacă își cunoștea prea bine zvâcnirile trupului cât să-i simtă oboseala definitivă.

Așadar, în ultima toamnă a vieții sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleș. Ne-am mirat puțin, foarte puțin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuța noastră de mașină, de pe atunci, și-am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cu lume multă și aer de sărbătoare, cu mese scoase-n plin centru al orașului, corturi largi și-o scenă imensă. Aerul călduț de septembrie ne gâdila simțurile și, cel puțin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca și când aș fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, c-o dispoziție care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el. Sinceritatea aceea de care nimeni nu avea nevoie îmi era dușman știut. În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.

Am parcat pe-o stradă micuță, în pantă, lâng-o casă bijuterie, cu veștmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni, dar cel mai mult iubea tata casele albe cu obloane roșii și muscate la fel. I-am mostenit preferințele. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleș, până am dat de comercianți ambulanți. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul melodiei a omului cu muzicuță si acordeon, cum se plia printre turiștii de ocazie și cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a rățoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt și tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă prețul și cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuții, dar mi-a interzis total să îmbogățesc omul care, zicea el, nu-i părea să fi știut vreodată ce-nseamnă dormitul în lan de porumb și în brazda de pepeni ca să poată cere acel preț. Se vedea, de la o poștă, cum își amintea nopțile lui de veghe de când era copil sărac. N-a avut, în schimb, nicio obiecție când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de unde am luat trei capuccino și două coniace, în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.

Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiți a ne întoarce-n centru, într-o plimbare pe care mintea și sufletul meu au absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ținându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata și soțul. Pășeam, privind cu grijă către tata, știindu-l deloc în forță deplină, stăruind cu privirea pe fața lui și sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste care-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.

Undeva, o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis așa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: -Uite-o pe Mirabela Dauer!

Supărat că n-o poate vedea din față, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să n-o privească insistent, apoi se-ntoarce ca și când nimeni nu avea cum să vadă asta, și-o tintește cu fulgerele ochilor lui pe cântăreața noastră, care-și vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: -Strașnică femeie și foarte… tânără !”, spuse tata cu aer victorios și mulțumit, făcându-ne semn să plecăm spre mașină.

În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoțând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care n-a putut rezista niciodată sexului frumos.

Ne întâlnisem c-o prietenă.

Cel mai plăcut lucru insa, care s-a așezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foșnete de pădure, cântece de festival și rumoare de oameni care sărbătoreau toamna și darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el știa a o spune:Fetița mea!

Dorul de toamna e dor de tata. Era născut în noiembrie.

Scrisa cândva....