ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


-Mâine mergem la Odorheiu Secuiesc la orfelinat!, îl aud pe-al meu soț spunând aceste cuvinte, într-o zi oarecare a anului 2015, într-un sfârșit de iulie.

-Bine, cum spui tu!, m-am trezit a-i răspunde oarecum fără entuziasm, bănuind doar o parte din frământările care mai mereu nu-i dau pace.


Așa a început, de fapt, povestea pe care-o port în inimă, de-o vreme, și care nu e doar o altă poveste cu copii orfani sau aflați-n dificultate, cum cu drag vom îmbrățișa ideea peste doar puțin timp, ci e un basm perfect, extrem de real, autentic, cu forță și aer de izbândă, unde mila si compasiunea trec iute pe planul doi, căci mânecile suflecate a treabă sunt esența și ideea salvatoare. Nu e vreme de lamentare, ci de treabă. Multă treabă.

Am zburat, aș putea spune, sau a zburat timpul frumos, privind din mașină către satele cu podoabe verzi de brad sau pășuni ca de catifea, către locuri de vis în care muntele părea că ne ține calea și ne șoptește românește: Aveți grija cum mergeți, eu sunt tot aici!

Am cules mere de pe marginea drumului și-am băut apă de la o cișmea bătrână, dintr-o răscruce de drum. Uitasem, pentr-o clipă, unde mă căra nebunul meu frumos de om, și doar plăcuța pe care scria Odorheiu Secuiesc mă trezi la realitate. Nu mai e un secret pentru nimeni c-avem darul de-a ne rătăci și pe drum drept, cu tot cu tehnologia aferentă, așa că nu m-am mirat prea tare auzindu-mi bărbatul întrebând:

-Nu vă supărați, Liceul Marin Preda, unde-l putem găsi?

În acel moment, o cascadă de vorbe și bucurie aveau să ne uimească peste măsură:

-Domnule, nu-mi spuneți că mergeți la orfelinat, că mare bucurie îmi faceți?! Datorită acestor copilași și fetița mea poate învăța-n română, aici, la ea acasă!

În momentul acela, mintea mea se destupase total, urechile auzeau ceea ce trebuiau s-audă și-am încetat să mai fiu blazată și absentă. Esența, pe care soțul meu încercase să mi-o aducă prin poveștile lui, îmi era clară și dezvăluită de românul de pe drum, a cărui bucurie o port în suflet pentru totdeauna. Acum, mă întreb, cât de norocoși să fi fost ca-ntr-un oraș din Harghita, primul om pe care să-l întrebăm de „bună ziua” să fie tocmai unul vorbitor de limba română?

Am ajuns pe una dintre colinele pe care e așezat orasul. Frumos oraș; falnic, verde, construit pe trepte și străjuit de munți. N-am apucat să-l descopăr mai deloc, pentru că peste puțină vreme aveam să fim la ușa orfelinatului.


Clădirea era impozantă, așezată chiar lângă școală, de aveai impresia că sunt una-ntr-alta, ca într-un cuib. Natural. Nu aveau sonerie, nici nu era ferecată cu șapte lacăte. Nu era vreun paznic și nici semne care să te oprească a intra. Am pășit lejer în incintă ca și când eram invitați s-o facem. O fetiță așezată pe-o treaptă mângâia o iconiță cu IISUS. Nu știam ce să fac; era liniște, iar vocea mea șoptită, de altfel, îmi părea teribil de nepotrivită. Aveam s-aflăm c-am nimerit imediat după prânz, că unii dintre copii sunt încă-n vacanță, alții dorm de după amiază și doar câțiva umblau liber prin clădire. Până să luăm legătura cu vreun adult, am purces a iscodi, temător și delicat, fetița cu icoana. Greu ne-a spus că venise c-o lună-n urmă, împreună cu alți patru frați, dintr-un sat pierdut din județul Iași. Nu putea zâmbi, dar putea să vorbească senin despre cât era de mulțumită de noua casă pe care-o percepea ca pe tabăra la care nu visase niciodată.

Aveam s-aflăm, mai târziu, că, printr-un preot, sora Emilia, cea pe care aveam s-o cunoaștem după 15 minute de așteptare, a aflat de cazul disperat al micuților și pentru ca frații să nu fie despărțiți, cum voiau sa facă cei de la Asistența Socială, a ales să-i aducă-n orfelinat, în locul studenților care reușiseră-n vara aceea la facultate. Cinci frați, de la vârsta de 1 an, la 13, cât avea fetița cu păr bălai și privire tristă, iși găsiseră liniștea și siguranța acolo.

Deja povestea curgea și eu aproape ca nu mai aveam nevoie de altele pentru a ști cât de potrivit era să fim acolo. O față blândă, extrem de familiară, ne invită la masă, parcă înainte de acel bună ziua firesc.

Refuzăm politicos și ne-ndreptăm spre sala de protocol. În acel moment se deschideau pentru noi filele scrise cu ani în urmă, cand surorile primiseră-n dar clădirea făcută pentru ele de-o fundație elvețiană. Doar că pe filele acelea se vedeau și literele suferintei și ale umilințelor primite de la cei din administrația locală a orașului care nu vedeau cu ochi buni așezământul și care au-ncercat, prin tot felul de mijloace, prin amenințare și procese, să le ia ceea ce primisera cu mare greutate, încercand să le alunge și astfel să dispară conceptul care avea sa dea peste cap autoritățile din oraș. Era si normal sa doreasca și altii o clădire cu astfel de calibru.

200 de camere pentru diverse activități fuseseră îmbinate perfect într-un complex a cărui utilitate a fost desăvârșită prin muncă și pricepere din 1997 încoace. Cu doar 12 surori.  Atât. Niciun om în plus, niciun om angajat, doar o bucătăreasă care vine, din când în când, câteva ore pentru a da o mână de ajutor. Altfel, fiecare copil și ființă de acolo, fiecare voluntar pasager au rolul de-a se face utili și de-a menține locul curat și-n bună stare. Nu stiu cum aș putea sintetiza în câteva cuvinte tot ce-am aflat, văzut și trăit în câteva ore.

Mi s-a părut un stup, o fabrică perfectă, o uzină de iubire și cu iubire, prin iubire. Iubire și perseverență ce-au putut ține piept tuturor găselnițelor celor care ar fi avut, in mod normal, datoria sa-nlesneasca bunul mers al orfelinatului. 10 ani de procese, lună de lună, amenințări și chiar loviri la propriu avea sa-ncaseze sora Emilia care nu s-a lăsat. Venea de la tribunal și se apuca de treaba cu celelalte surori, licențiate fiecare după nevoile fiecarui copil avut acolo. Asa au reușit sa modernizeze sala de mese, de spălat, călcat, asta pe langa masinile de spalat la care copiii au acces, singurei, pentru a-și spăla hăinuțele; sala de sport, de conferințe, de limbi străine, unde au parte de sisteme audio. In fiecare an mai bifau o izbândă, un atelier de pictura, cu dovezi simple prin icoanele si vasele pictate, altul de ceramică, săli in care cei mici jucau șah sau rasturnau cutii mari de puzzle, unele chiar si de 4000 de piese, pe care reuseau a le-ntregi și înrăma la final spre bucuria copiilor. Nu-i de mirare ca n-au nevoie de TV. Toate coridoarele erau împodobite cu lucrări care deja purtau patina timpului.

M-a impresionat teribil harta României din care porneau semne roșii ale locurilor de unde veneau copilasii.

M-a tulburat foarte tare muzeul conceput, cu straie și obiecte din toate zonele tării noastre, pentru ca cei mici sa stie, palpabil, orice lucru despre țara lor. M-a scuturat de emoție tabloul lui Eminescu, din mijlocul bibliotecii, unde, una dintre surori inventaria, făcea fișe și  pregătea seri de lectură. Aveau o dată pe săptămână seara Eminescu. Stiau cumva, fără să-i oblige, să le insufle valori simple și autentic românești.

Nimic nu s-a făcut peste noapte, dar mai ciudat era faptul că nu se făcea cu ajutorul statului nimic din toate acestea.

-Trăim exclusiv din donații, pare de necrezut, dar primim, de la oameni care ne-au făcut cunoscută povestea, de la pastă de dinți, până la cartofi, de la legume până la o cutie de vopsea albă pentr-o ușă-n nevoie, de la detergenți la obiecte intime!


In tot timpul ăsta, încercând s-aflăm povestea orfelinatului și-a copiilor de acolo, ne plimbau de colo-colo câțiva prichindei curioși. Ce m-a frapat foarte tare era faptul că vorbeau prin îmbrătisari, iar bucuria din ochii lor ne era atat de liniștitoare incat, dup-un timp, am uitat de întamplarile marcante, pe care aveam să le aflăm, vrei nu vrei, in acest angrenaj.

Una dintre fetițe, Georgiana, zisa si Dințișor ori Șoricel, care purta după ea un zmeu tricolor, insista să ne uităm la pozele cu casa sărăcăcioasă de unde venise, parcă dorind să ne arate, cu orice preț, norocul de acum, pe care-l simțea ea traind aici, de ceva timp. Doar că, privind fotografiile, ”sărăcăcios” devenea un cuvânt frumos, căci de neprivit erau acelea. Ni se spuseseră că cinci copii veniseră din acel loc, unde părinții fuseseră decăzuți din drepturi. Când au fost aduși, păduchii aproape că le intraseră pe sub piele. Pe toți îi curăță, îi toaletează, îi îmbracă și educă cele 12 surori. Glumesc spunând ca parfumul de început de an e cel cu miros de petrol, simplu, ieftin și eficient.

O fetiță cu o coarda elastica în mana apare de nicăieri. E atat de frumoasă. E la fel ca oricare fetiță dintr-o familie obișnuită, doar că ea cerșise pe străzile Bacăului c-o vioară în mână. Și asa-ncep mirările mele. Aveam s-aflu ca e data la scoala de muzica, sectia pian. Incep sa se contureze întrebari în mintea mea: Cum reușesc? Când? Cum văd aptitudinile în fiecare copil?
Se zărea faptul că fusese la dentist de curând:

-Și asta tot din donații și mărinimia unui domn doctor!, ne spune sora Emilia!

Au primit  echipamente de ski, de patinaj, iar ele incearca sa-i faca pe copii, măcar din când in când, sa traiasca aceste bucurii. Imi explica ca intre anumite ore intrarea la patinaj sau la ștrand e mai ieftina.

-Nu putem mereu, nu sunt bani, dar încercăm atunci cand avem macar putin sa punem deoparte și pentru astfel de bucurii!

Imi pare incredibil cum reușesc sa mențină ceea ce au, nu sa mai și facă ceva nou, dar mi se spune ca regulile sunt simple, că nu se impune nimic cu voce tăioasa, ci prin intelegere și că cei mari au grija de cei mici. Asa se iese din orfelinat.


Salile de studiu sunt pe clase și ni se explica ca toți elevii iau bacalaureatul și note mari. Că-n fiecare an depune dosarul pentru înscrieri în clasele 1- 12 și  tot in fiecare an  se încearcă  respingerea lui de  catre Inspectoratul Școlar Județean. Liceul prinde viață-n fiecare septembrie, contrar celor care-l doresc închis, pentru că se îndeplinește numărul necesar de elevi români. Ni se povestește cum cei mici iși pregatesc singuri pachetele pentru școală, cum găsesc ei punguțe de sendviș, în sala de mese, pâinea și mâncarea de dimineață. Cum unii dintre ei rămân cu traume cauzate de foame și-și pun trei felii de pâine una peste alta. Zâmbește cu îngăduință la fiecare lucru care te răscolește. Chiar atunci, când vorbim, unul dintre cei doar 15 băieți, restul fiind 135 de fete, cere permisiunea sa ia o felie de cozonac. Apare dup-un minut c-o tava plină, cat masa de mare. Sora Emilia ne atrage atenția:

-Ia uitati cu ce a venit Ionuț din bucătărie! Poate îi ajunge!


Îl privește cu atâta dragoste.  E unul dintre cei mai încercați de necazurile vietii și-au muncit mult surorile sa-i poată alunga coșmarurile. Nici de dragul scrisului nu voi putea dezvălui  ororile aflate.  Din ghidușia ochilor n-aș fi bănuit nimic.

Andreea sare coarda-n sala de mese. Nu e certată, dar singură dispare după ce-a dat putin spectacol în fața noastra. Sora stie asta. Si noi la fel.

De la etaj, din camerele cu cearceafuri bleu, intinse perfect pe pat, coboară două fete ca niste căprioare. Intrăm cu ele in dormitorul celor mici. Inima imi bate cu putere, caci cei din grupa mica si foarte mica sunt abia treziți din somn. Două mogâldețe stau pe oliță, au doar puțin peste un an. După cateva minuțele-și iau locul in brațele domnișoarelor.

Miroase a bebeluși, miere și lapte cald, deși doar în mintea mea se află aceste lucruri.  Stupul se contureaza in imaginația mea. Inteleg mai bine cum se-ntampla totul. Au grija unii de alții. După 10 minute îi privesc în curte cum iși mănâncă pâinea cu dulceață. Dulceață din prunele ce imediat stau a se culege.

-Toți participăm!, imi spune Georgi.

-Facem și compot, adunăm și plante medicinale, pentru ceai!


Ne asezam la masă; copiii ma servesc cu macaroane cu branza și macaroane cu roșii. Fără exagerare, îmi pare cea mai buna mâncare din lume în compania celor mai grozavi meseni. Desi nu e ora mesei mănâncă de drag cu noi. In bucatarie se face un pandișpan cu prune din livadă, pentru seară. Timpul trece, iar noi nu reușim sa cuprindem cu ochii și mintea ce se intampla acolo.

Copiii au mereu aceeasi intrebare:

-Soră, luna asta reușim sa plătim facturile?


Nu, nu o rostesc de față cu noi, e pusă doar când o văd pe ocrotitoarea lor abătută.

Uneori reușesc, alteori amână, dar mereu, mereu știu ca de ele depind cei 150 de copii, ca daca lucrurile se infaptuiesc cumva, prin mila Domnului și-a oamenilor și cei 40 de studenți răspândiți prin țară stau liniștiți. Mă bucur să aflu că studenții primesc ajutor din partea statului la cazare și masă și mă amuz când aflu că totuși tot ele îi duc la internate cu plăpumi și perne, caiete și cele necesare, ca niște adevărați părinți. Au un microbuz cu care se misca de colo-colo, unde e nevoie. Mă entuziasmez să aflu ca cei care au terminat o facultate deja se-ntorc uneori acolo sa dea o mana de ajutor sau devin educatori, profesori și invatatori in satele de unde provin. Prin dulăpioare sunt deja poze făcute la nunta unora dintre ei:

-Am fost soacră mică aici!, iar eu nu știu cum sa-mi gestionez emoțiile, când aud și acest lucru spus cu atâta bucurie și firesc.

Stiu deja ca aici, in orfelinatul copiilor cu nevoi speciale, nevoia lor specială fiind doar aceea că nu au posibilitatea de a trăi în siguranță acolo unde s-au născut, sunt cazuri disperate ale unor familii nevoiașe sau cu situatii dificile, dar aflu și despre părinți care iși aduc copiii de bună voie sau de nevoie, ori,  uneori, pentru vindecare de nici ei nu stiu ce. Se-ntorc mai respectuoși și mai responsabili, desi nimeni nu le impune nimic cu forța. Dar regulile sunt reguli. Aflu ca uneori sunt nevoiți sa-și croiasca singuri hainele, mai ales cele de gală, c-au televizor cu portia, iar calculatoarele sunt folosite strict pentru școală.

De atatea ori am auzit ca traiesc DOAR din donații, încat nu incetez a fi uimită de cum reușesc sa acopere nevoile unei asa mari familii. Cine donează lună de lună, din 1997 încoace?

Și am o revelație, căci nu degeaba ne-a purtat Dumnezeu pasii într-acolo. E rândul nostru. De  la noi vor afla alții și tot asa.

Să nu credeți ca cei mici nu se alintă uneori, ca nu devin capricioși sau nu se obișnuiesc cu binele. Și pentru asta există vacanța petrecută acasă în familiile lor, ori ce mai găsesc din ele, cu aceleasi probleme inițiale, de unde copiii se-ntorc, uneori chiar după cateva săptămâni doar, spășiți, înfricoșați, bulversați și, în final, fericiti de tot ce regăsesc. Atunci se alătură bucuroși și spălatului pe jos, și la măturat de scări, și la spălat și împăturit de hăinuțe.

La un moment dat apare Alexia, Principessa Alexia, cea care ar fi meritat o poveste doar a ei. Ea face parte din categoria copiilor care nu se simt bine dezgoliți de poveste în fața lumii. Cu ea abordarea e discretă si atentă, dar firească. Și tot ea îmi incheie miraculos șederea acolo.

-Mai veniți, nu?, mă intreabă gâtuit.

-Mai venim, sigur venim!


-Să veniți sa v-arătăm sertarul cu bomboane care nu se termina niciodata!, imi strigă Georgi, iar ăsta e adevar și miracol căci în acel sertar  e casa bomboanelor care nu se termină niciodata.

Zambesc cu inima tulburata, cu ochii plecati, care parca imi promit să nu mă mai plâng de nimic, sa fiu fericita c-am familia intreaga, sanatoasa și aproape. S-ai grija zilnic de bunastarea a 150 de copii, și a 40 de studenți, sa nu ai personal auxiliar, cum se obișnuieste in instituțiile de acest gen ale statului, sa te ocupi de sanatatea celor mici,  în vremuri tulburi și delicate, uneori doar c-o soră calificata și foarte rar pentru cazuri de forță majoră ajungând la spital, să faci lecții cu ei, sa dormi lânga ei, zilnic, de atatia ani, chiar nu văd cum ar face asta fără alți oameni. Caci aici e secretul, zic eu. Fiecare om care ajuta, asa cum au făcut-o și cei de la Brigada 61, Vânători de munte, din Miercurea Ciuc, ori Episcopia Ortodoxă a Harghitei și Covasnei, ca de exemplu, poate spune că, măcar pentr-o perioadă, a fost  acel ,,angajat lipsa",  ori c-a pus mâna și inima pentru ca acest angrenaj să existe. Si totodată există și limba noastră românească într-o școală care dăinuie astfel în timp și peste timp, pentru ca fiecare copil, devenit om mare, care-și mută, mai apoi, cuibul în lumea asta largă,  sa lase locul liber altuia fără speranțe și viitor.

Marile Speranțe se adună în file de povesti implinite. Datorită nouă, datorită vouă, datorită solidarității  noastre.

Am ezitat mult dacă să scriu ceva despre experiența mea de aici și, cumva, nu m-am mai putut opri. Oamenii au darul de-a căuta nodul acela în papură, de-a crede c-am fost copleșită, poate, de emoții, pentru ca e drept când e vorba despre copii poți fi suspectat de asta. Eu sunt cerebrală și puțin pragmatică. N-am crezut că nu se va citi printre rânduri: „Mda, alt caz în dificultate din România!"

E adevărat, alt caz, dar spre deosebire de alte locuri cu copii instituționalizati, aici frații rămân impreună, cresc impreună și devin adulți responsabili. Am găsit aici bucurie și șansă, iar copiii știu asta. Stiu ca traind acolo au șansa de a deveni cineva, de a-și purta de grija mai ușor, îmbină greutatile vietii cu inocenta copilariei intr-un mod miraculos. Poate și de asta mulțumim tuturor celor care s-au implicat deja. Pe pagina de facebook a soțului meu, Mihail S. Târnăveanul, sunt datele tehnice, nu le mai repet.

-Sfârșitul poveștii este de fapt că povestea nu are sfârșit!, mi-a șoptit Georgi, fetița cea desteaptă cu zmeul tricolor.

Ai dreptate, Georgi! O duceti voi mai departe, o ducem noi acum și-o ducem și pe 29 iulie, cand vom veni cu daruri la voi, pentru început de an școlar și nu numai. Apoi o pasăm, iar multi dintre noi ne vom întoarce măcar pentru a oferi o mângâiere pe creștet și-un citit de poveste, la o cană de ceai, din frunze culese de voi și dulceață de prune făcută tot cu mânuțele voastre.

Voi pentru mine sunteți MARILE SPERANȚE!

Dacă aceasta relatare e din timpul în care am cautat s-aflăm povestile, nevoile și istoria orfelinatului, întâlnirea cu ei, copiii  cei mulți, a avut loc în 20 septembrie  2015, când ne-am ținut de cuvânt și-am revenit cu bani și produse.  Am fost cel mai îmbrățișat om de pe pământ, iar prin părul meu ondulat s-au plimbat multe mânuțe de copii frumoși și veseli!

-Te proclamăm zână fără vârstă!,
îmi tot repeta o copila care se mira de anii mei.

-Sa povestești lumii despre noi și, dacă nu te cred, să vină să ne cunoască! Singuri!


Chiar asa, dragii mei, de vreți o experienta deosebita mergeți la ei. Nu trebuie s-aveți daruri pentru 150 de copii, cât sunt ei acolo, caci  puținul vostru se adaugă putinului lor și se face multul.  Exact cum facem și noi acum, adunând de la mulți dintre voi bani ori produse cât să mai scădem din lista aia primita de la sora Emilia. Aveți aici numărul de cont al Asociației Calea Neamului RO62BRDE080SV52855930800, cea care  organizează aceasta acțiune la orfelinat.

Mie nu-mi rămâne decât să vă cer scuze că e atât de lungă relatarea mea,  dar din rolul de zână ieși greu, parcă tot ai vrea să vorbesti despre cei din Stupul Copiilor, și sa fii sigur c-ai povestit lumii despre universul lor. Ei va așteaptă. Veți pleca mai optimiști și fără nicio urmă de tristețe. Garantează Giorgi,  fetița care cunoaște povestea sertarului cu bomboane care nu se termina niciodata și de care am avut și noi grija.

Garantez și eu, prietena voastră,

Adriana Tîrnoveanu

Citiți și Miron Scorobete: TIRASPOLUL DIN INIMA ROMÂNIEI

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews