ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Așa cum admirăm adesea o construcție temeinică, de genul mănăstirilor, rămasă neclintită în viforul veacurilor, așa este și istoria acestui popor: sprijinită pe niște țăruși. Și nu ne agățăm de ei ca niște naufragiați, neisprăviți și fricoși, ne prindem de aceștia ca de ceva trainic. Trecutul acestui mare popor e sprijinit pe acești piloni. Niciun nemernic ajuns conjunctural la putere și nicio entitate nivelatoare și degenerată nu ne mai poate insulta.

Un asemenea reper, de care ne vom prinde de-a pururi cu nădejde și cu unire, cu fală și cu recunoștință, va fi Măria Sa Mihai Vodă Viteazul. Și cât timp va rândui Dumnezeu să fie român pe fața pământului, sângele acestuia va clocoti, inima îi va tresălta și brațul lui va ține sabia doar gândind la cel ce a fost acest domnitor pentru neamul românesc.

Sunt ani buni de când, oriunde breasla polițienească m-a purtat cu odăița, adică biroul de poliție, la răsărit, lângă icoana Mântuitorului – care nu poate lipsi din mijlocul Poliției Naționale – eu am avut grijă să așez mereu portretul mareșalului Ion Antonescu și al celui care la Turda a pierit doar cu trupul: Mihai, domn al Țării Românești (1593-1601), care în 1599-1600 a făcut o Dacie dodoloață din cele trei surioare. Și dacă ar fi fost doar comandantul împlinirii unui Ideal Național, care nu se mai izbutise și credinciosul care se știe că a fost și ar fi fost îndeajuns să-i pun tabloul în chip de icoană. Dar a mai fost și agă.

Ce viață scurtă, ce trăire cu putere de pildă, ce fapte cu iuțeală de fulger și urmări pentru veșnicie, ce destin și ce sfârșit a avut Vodă Mihai! A știut a aduna oști, a chivernisi țara și a avut gând de a cuceri totul până în lumea bizantină, la Constantinopol. I-am simțit umbra nobilă la Alba Iulia și Șelimbăr, la Mănăstirea Râmeț și la Căluiu, la Cicău și Mirăslău, la Ploiești și Călugăreni, la Mănăstirea Dealu și la Giurgiu, ori aproape de Pietriceaua mea, pe Valea Teleajenului. Trag mare nădejde ca să nu mai treacă multă vreme până ce evlavia poporului și recunoștința urmașilor care nu pot rămâne nesimțitori în fața unui așa uriaș, îl vor așeza acolo unde a stat din prima clipă în care brațul său neostenit a luat sabia domnească: în rândul marilor mărturisitori creștini, în rândul sfinților români. Doamne, mare bucurie aș trăi!

 

 

Pentru noi, polițiștii, e o mare mândrie că românul cu simțire de neam a fost pentru o vreme mare agă, adică ceea ce am numi azi slujbele polițienești. De-am șterge de bărbați de seamă toată istoria poliției, de-ar fi să rămânem numai cu Mihai și tot n-am fi săraci. Am spune cu fală: și noi avem pe Mihai. Istoria noastră e un șir de lupte pentru credință și pământ. Oamenii timpului tulbure de azi nu mai iau seama la asta. Mihai însă ne-a arătat o altă cutezanță și ne-a dat un țel: unirea. Născut în 1558, cel ce nu se poate odihni, că n-avem încă o Românie deplină, în hotarele Daciei, ctitor de biserici la noi și la Sf. Munte Athos, a fost vel aga (mare agă) la vârsta de 34 de ani, în vremea domniei lui Ștefan Surdul (1591-1592). În timpul domniei lui Mihai, aga comanda numeroșii dorobanți din armie, iar paza orașului București era făcută la răscruci și în piețe de veghetori și de răspântiași. În târgul unde primul țăruș a fost bătut de ciobanul Bucur, a isprăvit Mihai biserica având hramul Sf. Nicolae, a făcut pod peste apa Dâmboviței pentru a lega vatra orașului de mahalaua învecinată și de biserica lui și a înzestrat-o cu sate, iar sediul de azi al poliției se găsește taman pe ulița ce se cheamă Mihai Vodă. Măcar pentru atât și fiece camarad de-al meu ar trebui să aibă o tresărire de orgoliu și de patriotism. Ajuns pe tron în 1593, el avea să se numească,,Din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

 

 

Avântându-se ca un leu în toiul luptei de la Călugăreni (1595), Mihai chema numele lui Iisus. Când în 1594 vizirul Sinan a intrat în țară pentru a o ocupa deplin, Mihai a fost creștinul care avea instinct de neam, chemarea Daciei. Singur și strâmtorat, îi scria nepăsătorului Habsburg: ,,Toată soarta Creștinătății stă în aceste două țări (Transilvania și Țara Românească). Căci dacă, Doamne ferește! turcul vine să ocupe aceste două țări, va fi o pierdere pentru toată Creștinătatea.” Să ia aminte rătăciții din politica ciolanului de azi, cei care judecă preoții și se închină anticriștilor lumii: toate biruințele lui au fost prin cruce și pentru cruce că ne spune bine țăranul imperial Petrică Țuțea: ,,Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero.”

În 1597 a făcut biserică în Alba Iulia, pe care mai apoi a ridicat-o la rang de mitropolie, iar după biruința din 1599 a purtat de grijă la alte locașuri și a reparat bisericuța de piatră de la Râmeț, unde a rămas până acum în amintirea urmașilor de moți și mocani de atunci, că a umblat și pe aici, așa cum aveam să aflu și eu, ani de-a rândul pelerin prin Apusenii de legendă, la poalele Trăscăului. Mihai a îndulcit situația iobagilor și a preoților români, care l-au iubit și a numit căpitani de cetăți (la Gherla și Chioar comanda aga Leca). De aceea germanul Joannes Bisselius nota cu îndreptățită teamă în ce privește Țara Românească și Transilvania: ,,mai toți sunt de același sânge, aceeași obârșie, de același nume: daci sunt și unii și ceilalți”. Apoi domnul a dat ,,însărcinări de caracter administrativ, fiscal și polițienesc”. (C.C.Giurescu). Înaintea grelelor lupte cu turcii, Mihai l-a pus căpitan al oștilor pe răspopitul agă Farcaș, un erou. Cum ar fi trecut el munții și ar fi luat în stăpânire Transilvania fără să fi fost implicată profund suflarea românească, prin călăuze și iscoade, și Biserica strămoșească, ierarhii, preoții și călugării români? De aceea, prinzând de veste, ungurii au dărâmat apoi biserica din Alba Iulia, pentru a pedepsi fapta preoților rumâni.

,,În sfârșit așa i-am bătut, cu ajutorul lui Dumnezeu…” scria Viteazul la 16 octombrie 1598. O spune un turc, că în domnia lui, ,,îndepărtându-se definitiv pericolul transformării Țărilor Române în pașalâcuri” , sub curajoasa lui faptă, Poarta a abandonat prefacerea țării în tărâm al geamiilor. ,,Nu este nimeni care să-mi dea o mână de ajutor, nici loc nu este să-mi plec capul.” Câtă tristețe în aceste cuvinte așternute pe hârtir după încheierea campaniei războinice din 1595, când n-a primit ajutorul așteptat și meritat din partea împăratului Rudolf al II-lea, a principelul Sigismund și a cancelarului Zamoyski. Toți și-au călcat jurămintele, pizma prostească a biruit și până la urmă avea să sfârșească asasinat la Turda. Avea 43 de ani. Ce soartă crudă! N-a fost departe vremea când transilvănenii noștri spuneau că nemții sunt mai răi decât turcii. Adevărat.

O ultimă imagine, o scenă mișcătoare vine să întregească portretul trăirii în duh a acestui viteaz, sfânt și unificator de viță nobilă. După ce pâlcul de secui l-a scurtat de-un cap pe cardinalul Andrei Bathory, faptă petrecută fără știrea Sfântului Voievod Mihai, doamna Stanca, care apoi a intrat în monahism, a grăit plângând: ,,Săracul popă!”. În vremea aceasta, biruitorul venea în urma coșciugului, ținând în căușul palmei un pai de lumânare.

[După unele surse, Mihai Viteazul s-ar fi născut pe 15 ianuarie 1558 - Nota. red.]