Putem transforma orice în rău, chiar cu mâinile noastre, acceptând euforici tot ce tehnologia oferă, fără nici un discernământ. Si cuțitul este util dacă-l pui în mâinile unui om care intenționează să taie o pâine. Însă devine un instrument periculos dacă-l pui în mâinile unui criminal, sau ale unui om turbat care intenționează să comită o crimă. La fel se întâmplă și cu tehnologia.

Până la urmă din umanitate va rămâne doar degetul, după ce am parcurs drumul hainelor sintetice, hranei sintetice, sentimentelor sintetice, plăcerilor sintetice.

Și uite așa pierdem pământul de sub picioare. Pierdem realitatea, ca în final să pierdem umanitatea. Vă recomand să aveți în vedere două medii: pe de o parte, minunatele case ale bunicilor de la sat, care debordează cu obiecte, fotografii de familie, mărunțișuri și bibelouri, vatra, pe de altă parte, apartamentele reci, minimaliste, aseptice, atât de la modă astăzi, care seamănă mai mult cu un Bed&Breakfast decât cu niște locuințe și care debordează de tehnologie, dar sunt lipsite de orice referință la trecut sau la istoria familiei.

Când toată memoria este digitală, un clic este suficient pentru a șterge trecutul și a rescrie istoricul după cum se dorește.

Astăzi, muzica este pe Spotify. Filmele pe Netflix. Documentele pe Cloud. Cărțile pe Kindle. Enciclopedia pe Wikipedia. Fotografiile pe Instagram. Munca pe Drive. Mâncare pe Glovo. Suntem fără proprietate. Chiriași cu experiență. În locul vieții, în locul lucrurilor concrete, în locul universului, avem Big Data , în locul pământului avem Google Earth , în locul cerului, Cloud-ul.

Fără să ne dăm seama, are loc o Înlocuire radicală. O înlocuire profundă a lumii reale, a lumii lucrurilor și a vieții, a inimii și a minții, cu o lume artificială, inteligența artificială și toate mediile care intervin între noi și lume. Până vom ajunge la Înlocuirea omului. Cel mai groaznic lucru este că nu îi dăm atenție, că nu ne gândim mai des la asta. Se întâmplă schimbări majore, deși pare de neconceput, nu putem scăpa. Totul este atât de inevitabil. Pierderea libertății este absolută atunci când trăim viața ca automatele.

Revoluția digitală ne-a făcut pe toți "infomani". Nu mai vedem lucruri, ci informații. Ne ghidăm după algoritmi, nu mai avem autonomie de gândire și viziune asupra realității. Suntem conectați, dar am încetat să mai avem legături reale. Exact ca în poemul lui Octavian Paler "Paradoxul vremurilor noastre".

O imagine mai proastă a situației nu ar fi posibilă: suntem în stadiul final al Înstrăinării. După aceea urmează doar dispariția omului. Mâna care a fost simbolul activ al umanității devine inertă și cedează degetului, așa cum se cuvine unei societăți digitale. Trebuie să apăsăm taste. Degetul deschide accesul peste tot (contul bancar, e-mailul, telefonul, interacțiunea cu alți oameni, etcetera), urmează căile prestabilite, ne conduce într-o dimensiune fictivă, artificială, ireală, sintetică.

Homo sapiens a fost înlocuit cu phono sapiens . Doar începeți jocul, apoi distrați-vă. Nu trebuie să întreprindeți nici un efort. Istoria este înlocuită de storytelling , granițele dintre cultură și comerț dispar, fiecare relație dintre cultură și comunitate este pierdută.

Sceptrul care ne face aparent suverani, dar în realitate sclavi ai acestei lumi noi, ne este acum familiar mai mult decât orice altceva: smartphone-ul. El a transformat lumea în informație, iar realitatea în reprezentare transmisă.

Smartphone-ul veghează asupra noastră și ne va veghea și mai mult pe măsură ce tehnologiile se îmbunătățesc. Info-societatea nu asuprește, nu suprimă libertatea, chiar dacă impune din ce în ce mai multe interdicții și cenzuri: dar o exploatează, o golește și apoi o umple cu propriile inputuri, o controlează. Pe scurt, o dirijează, o modelează, astfel libertatea se neagă pe sine. Lucrurile dispar, dar și omul, în relația narcisistă și autistă cu smartphone-ul. Inteligența artificială nu are lume, nici inimă, nici patos, nici concept, este surdă și oarbă.

Putem lua drept exemplu fotografia analogică și cea digitală. Fotografia tipărită, pe hârtie, este un lucru palpabil, în timp se degradează și moare, de parcă ar fi vie. Este o emanație a persoanei reale, îți amintește de ea, îți descrie un sentiment, spune o poveste, un destin. Fotografia digitală, în schimb, elimină sentimentul, este instantanee, desprinsă de lume. De multe ori transmite și surpinde stări false, amintirea ei nu evocă realitatea momentului. Selfie-ul nu este un lucru, ci un non-lucru, o informație, nu este păstrat ca amintire. Portretul analogic este tăcut, dar vorbește, ca o natură moartă. Portretul digital este zgomotos, dar inexpresiv, anunță sfârșitul omului și nu cunoaște nici moartea, nici trecerea lui prin timp.

"The things you own end up owning you. It's only after you lose everything that you're free to do anything."

Oare de ce tehnica care l-a însoțit întotdeauna pe om, abia acum își dezlănțuie întregul potențial inuman? În afară de avantajele neîndoielnice ale digitalului, ce răspuns se poate da, în afară de a observa pierderea lumii, a realității și a omului? Avem loc pentru o reacție sau o alternativă, este posibil (și de dorit) să revenim, să anulăm, să eliminăm infosfera digitală? Suntem atunci siguri că tehnologia este cea care ne schimbă pe noi și nu omul însuși cel care folosește tehnologia pentru a se schimba până la punctul de a se suprima și de a se pregăti pentru o altă dimensiune postumană? Dacă am fi incapabili să suportăm limitele, durerile, vremelnicia ființei noastre, pentru că vrem să o scăpăm din realitate, de mortalitate, de ființa noastră și de limitele ei?

Înlocuirea vine de departe, se împletește cu istoria omului și a tehnologiei, iar digitalul este doar ultima etapă cunoscută. Așa cum caracatițele au creierul în tentacule, creierul se va refugia la om în deget? Inversând Facerea lui Adam a lui Michelangelo, va rămâne doar degetul omului până la urmă?