Una dintre cele zece porunci date lui Moise pe Muntele Sinai, atrage atenția întru veșnicie:”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”. Familia nu este numai ”celula societății” care asigură perpetuarea neamului, este mai mult și poate ajunge la sfințenia pe care Nichifor Crainic o investea ca adevărata misiune a omului. Prin familie, numele Domnului poate fi sfințit pe pământ așa cum în cer o fac îngerii și serafimii și numeroase tablouri celebre o imortalizează întru sublim. În viața cotidiană asta înseamnă, în primul rând, ascultare deprinsă încă din pruncie, o rânduială pe care copilul o deprinde începând cu primii ani de viață. În ”Pansofia” sa, Comenius afirmă chiar mai mult, adică încă din pântecele mamei și cunoașterea științifică actuală ilustrează acest adevăr intuit prin credința în Dumnezeu-Iubire care îndeamnă Fiți buni cum Tatăl vostru din cer bun este. Copil fiind, Hristos Însuși a fost ascultător și ne amintim cum, la 12 ani, a început să vorbească în cetate, dar la cuvântul Maicii Sale, după ce amintește despre Tatăl Ceresc ca Tatăl Său, redevine un fiu ascultător al părinților Săi.. Mai mult, îl încredințează pe Sf. Ap. Ioan, ”ucenic cel iubit” Macii Domnului zicând ”Iată mama ta” și Maicii - Fecioare : ”Iată fiul Tău”.

Duminica de astăzi, a Fiului risipitor, înfățișează deopotrivă o parabolă și o pildă – parabolă mai întâi fiind deschisă mai multor interpretări și pildă pentru că pune în față ochilor minții un model de comportament fără a –l ”(im)pune” anume pentru a lăsa a lucra fiecăruia a lucra liber poruncile lui Dumnezeu. Sunt înfățișate două modele de comportament fără ca unul dintre ele să fie ideal în sine, dar deschizând orizontul unor interpretări folositoare în efortul de a face voia lui Dumnezeu. El, Părintele ceresc dorește ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară lăsând fiecăruia dintre noi deplina libertate de lucra propria mântuire și ajutându-ne, adesea neștiut, a dobândi, urmând îndemnul: ”Fiți buni cum tatăl vostru cel ceresc bun este”. Învățătura este exprimată stimulator de Sf. Ap Pavel, Apostolul neamurilor care spune explicit: ”Fraților, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte. Primiți-l pe cel slab în credință fără să-i judecați gândurile. Unul crede că poate să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă; fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, fiindcă Domnul are putere ca să-l facă să stea.”

”Cercetează-mă Doamne și cunoaște inima mea”

În această cheie deslușim că nici fiul cel mic, ”risipitorul” propriilor daruri, nici cel mare care își drapa trufia în ascultare condiționată nu au în față un drum drept și ferm spre împărăția cerurilor. Ne amintim de povestirea în care un învățăcel , odată, a întrebat pe părintele său duhovnic când anume e bine să se pregătească pentru a se mântui. Răspunsul e, în primă instanță este dătător de speranțe: cu o zi înaintea morții. Și când știu când mor? De această dată răspunsul este provocator: Cum nu se știe clipa când fiecăruia ”i se va cere sufletul”, începe de astăzi. Nimic nu ne face mai asemănători cu Dumnezeu decât ușurința de a ierta pe cei păcătoși și făcători de rele. Căci Dumnezeu a făcut să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni. Și dacă ”împărăția cerurilor” este în noi, atunci fiecare e răspunzător de felul cum se arată ca bun ”econom” al ei, iar de greșește să se pocăiască pentru faptele făcute. La fel, când ne pare că faptele sunt potrivite împărăției Luminii,să ne amintim de cuvintele Sf. Ap. Pavel cum că nu avem a ne lăuda câtă vreme toate le avem de la Domnul și Dumnezeul nostru care ne va fi și Judecător. De un real folos îndreptător pot fi cuvintele rugăciunii lui David:”Cercetează-mă Doamne și cunoaște inima mea; încercă-mă și cunoaște cărările mele/Și vezi de este calea fărădelegii în mine și mă îndreptează spre calea cea veșnică.” Întru aceiași deschidere Iisus poruncește să ne rugăm într-un cuget, spunând Tatăl nostru și precum în cer, așa și pe pământ și pâinea noastră cea de toate zile dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă greșelile și nu ne duce în ispită și ne izbăvește. Rostind neîncetat acest binecuvântat plural dobândim obișnuința de a nu rămâne nici măcar cu gând de ranchiună față de aproapele nostru chiar de ni se pare că ne-a greșit. Sf. Ioan Gură de Aur are o rugăciune în care cere să fie iertați toți care i-au făcut rău pentru că ”nu ei au greșit, ci eu că nu ascult poruncile tale”. Într-o altă rugă în care se face o trecere în revistă a păcatelor, de o subtilitate psihologică și paideică exemplară, desconsiderată de cei îndrituiți. Astfel, de pildă, este trecut ca păcat chiar ”învoiala la păcat” pe care cărțile mai recente o trec cu vederea. Virtutea, cea creștină este acel ”drum de mijloc” care fiind astfel este și înălțime spirituală. Lucian Blaga înțeleptul ortodox pe nedrept uitat, ne amintește: ”Când între lipsă și prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?” Sunt cuvinte ce cuprind taina de lumină ceea ce numim ”omenie” la care suntem chemați ca oameni. Învață o vorbă veche ”a fi mare, nu-i mirare/ A fi om e lucru mare”. A fi om, este a lucra cu vrednicie și stăruință, cu credință tare, iubire deplin și neobosită speranță porunca iubirii manifestată în binele pe care îl facem după indemnul Mântuitorului: Fiți buni cum Tatăl vostru cel ceresc bun este că el răsare soarele și peste cei buni și peste cei răi. Lauda adusă lui Dumnezeu pentru toate câte le-am primit să ne fie îndreptar spre acea împărăție a Părintelui Ceresc ai cărui fii vrednici să ne străduim a fi spre a auzi cuvintele: ” Veniți, binecuvântați-I Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”

Dreptatea și iubirea lui Dumnezeu – unitate mântuitoare

Aproape de prăpastie a dat ascultare gândului cel bun ce-i amintea de casa tatălui și hotărăște să se întoarcă și să recunoască: Tată am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău”, rugându-se să-l pună ca unul dintre argați. Deîndată s-a pus pe drum unde l-a întâmpinat tatăl, l-a îmbrățișat și nici nu a apucat fiul rătăcitor a spune ce avea să spună și tatăl a poruncit ca tânărului să i se aducă hainele și încălțările sale, apoi să se taie vițelul cel gras și să se facă ospăț că fiul plecat ”pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a înviat”- pierdut pentru viața rânduită de Dumnezeu și aflat de dragostea lui; mort în păcate și înviat prin pocăință și iertare. De departe, întorcându-se de la câmp, a ajuns și fratele cel mare, care a rămas ”ascultător„ față de tatăl său muncind alături de el. Întrebând ce se petrece și aflând, s-a mâniat peste măsură și mai că nu mai refuza să intre în casă. Se socotea pe sine nedreptățit pentru că, deși nu a ieșit din cuvântul părintesc nici o iotă, el nu a primit nimic ca să petreacă și el cu prietenii nu a fost niciodată răsplătit pentru cele făcute. Cu blândețe, tatăl i-a explicat că ”toate ale mele sunt și ale tale” doar că acum era timpul bucuriei de a se vedea împreună, reconstituind unitatea familiei. Fratele cel ascultător se arăta de această dată neascultător nimic nu avea darul de a-l împăca, rămânând pe mai departe în revolta sa Sf. Nicolae Velimirovici consideră că sunt, în același context sunt puse față în față iubirea și dreptatea lui Dumnezeu într-o unitate care să aducă împăcarea, chiar dacă nu imediat. Fiul cel mic a plecat în țara cea mare a păcatului, a permisivității totale, unde nu există spirit de discernământ și hotărăște doar trupul, care se arată acum ca un rău stăpân. Ca odinioară în rai când Adam a dat ascultare șarpelui, fiul cel mic întoarce spatele tatălui, crezându-se astfel liber și nu există sclavie mai rea decât propria voie în bătaia vântului. Neascultarea l-a dus însă la sărăcie și la cunoașterea pe propria piele a depărtării de Dumnezeu până la sărăcia lucie și înfometarea fără leac. Ajunsese de nu se putea apropia nici de păcat, asemănat cu roșcovele date porcilor – prea puțin dulci la început dar nespus de amare apoi.

Acesta a fost momentul trezirii, deoarece, dacă până acum uitase de casa și familia sa de tatăl său care era un stăpân milostiv, acum și le-a amintit pe toate și i-a venit gândul înțelept de a merge la Tatăl, mărturisind: ”Am greșit la cer și înaintea ta”. Mai întâi la cer, unde este Dumnezeu și înaintea propriului tată care i-a împlinit dorința dar, cine știe, i-a fost pe urme cu dragostea și purtarea de grijă. De aceea bucuria mare ce l-a cuprins l-a făcut să-i iasă înainte, să-l îmbrățișeze și să se bucure împreună într-un prânz al împăcării. Supărarea fratelui mare este semn că, de fapt era…mai rătăcit… desconsiderând că ”a Domnului este a judeca”. În logica divină, vom vedea că duminica viitoare e a ”înfricoșatei” judecăți pentru ca apoi să începem sfântul și marele post calea spre marea lumină a Învierii Domnului. Să o străbatem împreună cu unul versurile din sfinții închisorilor a căror canonizare o așteptăm cu bucurie sfântă pentru că ei sunt rugătorii noștri în cer.

Readucem în memorie:

Să crească-n inimile noastre-nfrânte

Un om născut din nou, armonios

Pe chipurile chipurile voastre să se-mplânte

Pecetea Domnului Iisus Hristos