Numai că, la sfârșitul acelei vizionări s-a dezlănțuit dintr-o dată furtuna răcnetelor și șuierăturilor otrăvitoare ale viperei, lăsându-ne pe toți cu gura căscată. Răsfirată prin diverse locuri ale sălii de la Grădina Icoanei, distribuția asculta înmărmurită observațiile satrapului indignat de reprezentația care, după părerea ei „avizată”, nu se ridica la măreția momentului aniversar. Mariana, eu și Marcel eram așezați unul în spatele celuilalt, fiecare, la trei capete de rând, în partea dinspre orga de lumini și cea de sunet a sălii de la Grădina Icoanei, așadar mai departe de epicentrul seismului, cumva în spatele „gâdelui”, adjuncta mistrului culturii, Suzana Gâdea. Ne gândeam că diatribele nu vor ajunge până la noi, când...

-Și dacă tinerii ăștia nu-și revin în două săptămâni la nivelul momentului istoric pe care îl trăim și îl aniversăm, să fie trimiși urgent în provincie de unde au fost aduși și să fie luați alții în stare să înțeleagă și să se dedice momentului...

Pe scaunul din fața mea Mariana nici măcar nu se mai zărea, parcă alunecase între rânduri. Mâinile lui Marcel s-au înfipt în umerii mei ca niște gheare de pasăre de pradă cu un icnet surd. Încremenisem și parcă nu mai aveam aer. Toți trei venisem la Bulandra în urma unui concurs nu numai greu, dar mai ales o ocazie unică în vremuri în care posibilitățile intrării în București erau rarissime.

-Iar băiatului ăsta care joacă rolul comunistului să-i explice cineva pe ce lume e! Păi ce, așa eram noi?!

„Băiatul ăsta” eram eu. Nici nu-mi mai amintesc dacă mi-a fost frică. Cred că nu mai eram acolo.

Titus Popovici a încercat să-i țină piept înverșunatei luptătoare comuniste, Meșteru’ a zis ceva, destul de neconvingător, despre o „etapă de lucru”... și ni s-a mai dat un armistițiu până peste două săptămâni la premieră. Dacă nu ne ieșea ca lumea, cădeau capete. Ce tâmpenie odioasă! Amețiți și livizi, cu mișcări flasce, aproape inerți, Titus ne-a înghesuit în mașina lui împreună cu Meșteru’ și Jimmy Besoiu, și ne-a dus la el acasă la o damigeană de vin, să ne revenim. Evident scopul nu era damigeana, ci doar pretextul. Nepierzându-se cu firea cu una cu două, hârșiți prin multe și policrome aspecte ale materialismului dialectic și al culiselor mijloacelor de propagandă, știind apucăturile și luptele din spatele vârfurilor puterii (la querelle des chefs– cum explicase Ciulei sibilinic cu mai mulți ani în urmă culisele interzicerii Revizoruluilui Pintilie) toți trei au încercat să ne liniștească, explicându-ne că nu noi eram ținta, ci regizorul Mircea Cornișteanu care era evreu, iar Tamara Dobrin pe lângă viperă stalinistă era și profund antisemită!

Ajuns acasă, i-am povestit întâmplarea tatălui meu, contemporan cu evenimentele, rugându-l să-mi dea măcar două-trei caracteristici ale comuniștilor acelor vremi, să pot fi și eu pe scenă asemenea idealurilor de luptă ale vicepreședinteiConsiliului Culturii și Educației Socialiste. Mă gândeam că o să scot ceva de la el cu care să mă salvez. Nu îmi mai aduc aminte exact cum m-a privit tata... În orice caz, cred că s-a uitat la mine mai degrabă ca la un neghiob:

-Mă-ntrebi cum erau? Păi tocmai asta este, măi băiete, că ei NUerau... sau mai exact... ei... nu era!

Au urmat două săptămâni de repetiții într-o permanentă tensiune motivată de o iminentă prezență în seara premierei, chipurile, la cel mai înalt nivel! Pe parcurs nivelul a mai scăzut puțin câte puțin, până către câțiva membrii ai guvernului. Noroc că Meșteru’ apucase între timp să-mi șoptească:

-Aiurea, nu mai vine tovarășu’ aici. A fost o singură dată, când s-au interzis Proștii sub clar de lună a lui Mazilu. I-a ajuns și lui și nouă! Nu vine sigur!

Așa a și fost. Numai că, din două în două zile, Titus Popovici venea cu modificări de text dinspre Comitetul Central care ne aduceau în pragul disperării. În seara premierei, cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, cu publicul așteptând afară în stradă, noi în sală încă mai învățam replici noi, modificări de text, asistați de Meșterucare ne adusese... Rudotel!! Nu-mi mai aduc aminte de vreo altă premieră unde să fi fost atât de cuminte și blând ca un înger! În cele din urmă nici participanții aniversați ai insurecției, nici membrii guvernului, ”n-a mai venit”, astfel încât umilința noastră a fost totală.

Doar Majestatea Sa Regele Mihai era acolo, prezent seară de seară, neștiut, lipit de pieptul meu, îndurând o altfel de umilința, într-o vreme a bufonilor printre care mă număram.

La finele lui octombrie 1990 i-am plătit cu vârf și îndesat viperei, spaima grozavă ce mi-a provocat-o. La petrecerea de ziua de naștere a Dinei Cocea, într-un colț, așezată pe un scaun stătea ghemuită ea, călăul. Ani Toboșaru, prietena Dinei și soția profesorului Ion Toboșaru, jovială, neștiind de întâmplarea cu Passacaglia, face oficiile gazdei:

-Răzvan, o cunoști pe doamna Tamara Dobrin, nu?!

-Cum să nu o cunosc?!! – am izbucnit instantaneu. A vrut să mă trimită în provincie fiindcă nu eram ca ea, ca ei... Ia spune tovarășa Dobrin, cum erați voi comuniștii? Unde erați voi comuniștii de eu nu vă găseam să știu și eu să fiu ca voi... Să merit să rămân actor în București, la Teatrul Bulandra!

Irina Petrescu, aflată prin preajmă, m-a luat de braț și m-a tras în altă cameră.

-Nu se face, nu fii tembel, o pui pe Doamna Dina într-o situație...

Iar zeflemeaua lui Gigi Dinică a pus punct tăcerii ce se așternuse și risca să compromită seara...

-Ei, ce vrei, s-a răcorit copilu’…

Spaima sub care trăisem atunci, răbufnise la vederea acelei scorpii și a amintirii unui coșmar trăit dintr-un nimic care s-a dovedit până la sfârșit lipsit de orice miză. După o vreme, când m-am uitat de jur împrejur, harpia dispăruse.

Cu doar câteva zile înainte, în toamna lui ’90, pe malul Tamisei, la Londra, pe scena de la National Theatre, la sfârșitul spectacolului, după tragerea cortinei, mă întâlnisem față către față cu povestea. Regele Mihai, însoțit de Principesa Margareta și o mică suită, au venit pe scenă și au strâns mâna fiecăruia dintre actori. Impresia a fost una copleșitoare. Realitatea întrecea ficțiunea sau cum s-ar spune „viața bătea filmul”. Era prima oară (și probabil și ultima) când strângeam mâna întinsă de un rege. Și ce rege! Una era când vedeai fotografii, imagini filmate și alta era contactul direct. În fața Majestății Sale, Regele Mihai, simțeai într-adevăr că te aflai în fața unui rege. Nu făcea nimic pentru asta. Pur și simplu era. Acolo. Impunător. Majestuos. Regal. Îmi aduc aminte că la un moment dat, un deget al Principesei Margareta, a fluturat atingând nasul roșu al unuia dintre bufonii din spectacol, ca într-un fel de rectificare adusă istoriei. Spectacolul se terminase și regii-spectatori s-ar fi cuvenit să urce iarăși pe tron. A fost momentul când, privindu-l încă odată atât de aproape pe Regele Mihai, m-am întrebat, cum oare, în urmă cu șase ani, am putut încăpea într-o haină ce-i aparținuse.

Doi ani mai târziu, o zi din primăvara Sfintelor Paști a anului 1992 m-a găsit printre cei câțiva părinți, bunici, unchi și mătuși adunați să-l întâmpine pe Majestatea Sa, Regele Mihai I în proximitatea Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București. Nu mai erau nici temători ca odinioară, chiar dacă avuseseră domiciliu forțat ca și cel pe care-l așteptau, își rătăciseră monoclul, dar le mai rămăseseră evantaiele. Într-o jumătate de oră printr-un miracol dumnezeiesc o mână de oameni s-a transformat într-o mare imensă ce parcă purta pe brațe mașina în care se afla regele. Senzația era asta, că mașina plutea pe brațele oamenilor. Se spunea că o trecuseră pe sub Arcul de Triumf. Nici astăzi nu știu dacă a fost adevărat. Suit pe o masă improvizată, într-o mână cu o porta-voce și cu cealaltă ținându-l pe micuțul Principe Nicolae, cu o emoție stăpânită impecabil, Regele a fost și de astă dată copleșitor. Să vezi cum după 44 de ani de exil și umilințe, de minciuni și trădare, 1.000.000. de oameni te poartă pe brațe, necontenind din entuziasmul sonor și totuși să poți să-ți păstrezi firea, să nu-ți tremure vocea, să nu spui nimic în plus și mai ales fără nici o urmă de patetism, rămânând modest, iubitor dar în același timp deasupra tuturor, a fost o probă pe care doar el ar fi putut să o treacă. Nu avea de dovedit nimic, nimănui. El era Regele românilor.

Seara, în saloanele unuia din hotelurile bucureștene, Regele a strâns mâna reprezentanților opoziției, mai mult sau mai puțin intelighenți și viitor-cederiști. Spre stupoarea mea, „bătaia cefii” – moment coreografic și simptom național specific al relației umede dintre subordonat și șef – s-a manifestat și de astă dată plenar cu foarte vagi fâstâceli dansante. Ca orișice român aflat la antecameră și poftit înăuntru, fiecare supus autohton, ajuns în fața „întâistătătorului”, conform unei tradiții ancestrale, își azvârle mai întâi, scurt, gâtlejul în față, dublând apoi aiuritor execuția cu o concomitentă și complicată apăsare a aceluiași gâtlej între umeri. E semnul distinct că e și el pe aici, gata să slujească cu devotament cauza. În cazul audienței la care mă refer, talia îl ajuta pe Regele Mihai să pară măcar cu un cap nu numai deasupra elitelor curbate ci și a eventualelor viitoare șușoteli de palat. Părea că bufonii nu-și mai aflau locul „la caraghioz”, iar vremea lor se afla la zenit. M-am înșelat amarnic. Urmărindu-i astăzi cum verticali și solemni, dar curbați pe dinăuntru, glosează prin mandat pe marginea cuvântului „erou” mă-ntreb iarăși cum de s-a putut potrivi unui bufon haina regală?!! Există vremi în istorie când regii tac nu pentru că nu au ce spune, ci pentru că vremurile pe care le trăiesc aparțin bufonilor.

Apoi, adică după aproape două decenii, Majestatea Sa, Regele Mihai a rostit un discurs memorabil în Parlamentul României. În cuvinte puține, a țintit cu precizie de laser, a șfichiuit apucături (cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ocupe viața[…]demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011) rostind în final cea mai impresionantă frază a acestor vremi și dincolo de ele: Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.Alături de Doinalui Eminescu, primită într-o seară la Putna acum mai bine de o jumătatea de veac de la călugărul Pimen ca rugăciune alăturată la „Tatăl Nostru”, discursul Majestății Regelui Mihai, reprimit în țara care l-a pierdut la invitația aceluiași Pimen (nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență) poate să încheie spre a începe orice psalm dintre utrenie și miezonoptică.

Abia cândRegele a plecat, țara și poporul care l-au pierdut au fost, în sfârșit, grandioși. Poate unde ne și pricepem cu deosebire la înmormântări. S-a întâmplat atunci ceva ce m-a răscolit până în prăselele izvorului de lacrimi. Când afetul de tun pe care se afla sicriul cu trupul Regelui Mihai a pornit din fața Palatului Regal din piepturile câtorva s-a auzit, sfâșietor: „Jos comunismul! Jos comunismul!”. Abia atunci, mi-am dat seama că am pierdut. Că nu mai e nimic de făcut... poate doar mila lui Dumnezeu, revărsată din iubirea tatălui peste gropițele din obrajii unei fetițe care pe atunci nu știa că este ori va fi Principesa unei țări care și-a pierdut Regele.