ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


„Printre cei care au făcut cu adevărat zid, cu pieptul lor, în bătăliile de la Oituz s-a aflat și soldatul Mușat Constantin. Bărbat înalt, vânjos, venit din sat, de la plug. Lăsase acasă soția și doi copii. Pentru ei și pentru țară, pentru libertatea lor se bătea soldatul Mușat cu dușmanii. Împreună cu cei din compania lui a doborât mulți dintre dușmanii năpăstuiți la atac asupra tranșeelor române. Se număra printre bravii ostași care la Oituz au strigat dușmanului: << Pe aicea nu se trece!  >>

Dar iată că în timpul unui atac dușman, un obuz a explodat lângă el și l-a acoperit cu țărână. După oprirea atacului inamic, soldații l-au scos pe Mușat la lumină și l-au dus, pe targă, la spital. Avea mâna stângă cu totul strivită. Doctorii au fost nevoiți să i-o taie, din umăr. A stat Mușat în spital vreo două luni, până i s-a vindecat rana. Rămas cu o singură mână, trebuia să plece acasă, ca invalid, ca mare mutilat. Dar nu: Constantin Mușat a cerut să lupte în continuare. Spunea: << Mai am un braț și vreau să-l pun în slujba țării. Nu mai pot trage cu arma, dar pot mânui grenada. Trag focosul cu dinții și o arunc în tranșeea dușmană. Așa, îi silesc pe inamici să fugă din fața noastră. Să ne lase a trăi slobozi în România >>.

Acesta este un fragment care face parte din ”Povestirile istorice”, scrise de Dumitru Almaș copiilor. Nu știu cum este acum, dar pe vremuri era tare îndrăgită această opera literară cu accente istorice și patriotice, totodată. Îmi amintesc perfect imaginea coperților vechi și prăfuite, roase de vreme și vlăguite de atâția ani de ședere pe rafturile bunicilor. Binecuvântată a fost vacanța aceea de vară, petrecută la casa bunicilor mei din Ardeal, moment în care am descoperit frumoasa carte ilustrată. Au trecut de atunci 14 ani, însă poveștile mi-au rămas atât de vii în amintire, încât mă minunez și eu uneori! Privind retrospectiv asupra vieții mele, realizez că citirea Povestirilor istorice a reprezentat debutul călătoriei mele prin Istoria fascinantă a Românilor, călătorie care mi-a trezit în suflet un sentiment menit să reziste timpurilor, indiferent de natura și de contextul lor: dragostea față de strămoșii mei.

Într-o lume activ deznaționalizată, prinsă în cercul vicios al informațiilor false, până și trecutul pare a fi o glumă veche, lipsită de sens. Unde mai încape astăzi sentimentul acesta de patriotism? În care inimi se adeverește, frumos și limpede?

 ”Văzând cu câtă hotărâre și bărbăție cerea să lupte, comandanții i-au dat gradul de caporal și l-au primit iar, în rândurile lor, pe frontul de la Oituz. Și, în adevăr, caporalul Mușat a luptat din răsputeri. A aruncat sute de grenade asupra dușmanilor, împroșcându-i cu foc, fum și bucățele de schije ucigașe. I-a mers vestea pe toate fronturile și în întreaga țară. Toți românii auziseră de <<Grenadierul Mușat>>. Văzându-l, toți ostașii se îmbărbătau în lupta pentru apărarea patriei. Îl văzuseră și dușmanii din tranșeele lor și se mirau de spiritul lui de jertfă. Ziceau: <<Poporul care are asemenea ostași, netemători de moarte, nu poate fi înfrînt>>

Pentru vitejia lui, caporalul Mușat Constantin a primit multe decorații. I-a fost dat însă ca, de la un asalt pe dealul Coșnei, să-l lovească un glonț dușman și să cadă răpus. Tuturor le-a părut foarte rău și au jelit cu amar. Dar noi știm că, prin jertfa lui și a altora mulți ca dânsul, românii au arătat dușmanilor de pe frontul de la Oituz că, în adevăr: <<Pe aicea nu se trece!>>

Iată de ce în Bușteni, frumos oraș de munte, s-a ridicat caporalului grenadier Mușat Constantin o statuie în care-i înfățișat aruncând grenada. Prin asemenea statui cinstim pe toți cei care s-au bătut și s-au sacrificat pentru libertatea și unirea României.”

Continuarea poveștii este cât se poate de sugestivă, oferind cititorului un tablou deplin a chintesenței românești. Eroul Mușat nu reprezintă doar țăranul plecat în bătăliile de la Oituz, ci el ni se înfățișează astăzi drept simbol al sutelor de români care au luptat cu aceeași credință, slujind aceluiași ideal de veacuri. Constantin Mușat nu a fost unul singur...Au fost mulți!

La începutul secolului XX, românii încă aveau conștiința apartenenței și nutreau în străfundurile ființei lor dorința de libertate și de unitate. Gândirea lor nu viza doar prezentul în care își duceau existența simplă, ci făcea referire la generațiile care urmau să vină. A fost nevoie de jertfa lor sinceră, încununată de o noblețe rar întâlnită, pentru ca noi să putem trăi liberi în propria țară, lipsiți de constrângere. M-ați putea acuza de un exces de romantism, însă eu am rămas cu credința nezdruncinată că românul din Primul Război Mondial este demn de a fi zugrăvit cu minuțiozitate și încadrat în rândul portretelor legendare. Trăsăturile care îi compun chipul scot la iveală originalitatea firescului, un ritm aparte în care zilele sale își scurgeau conținutul în spațiul satului românesc. Ochii brăzdați de multe suferințe îi luminează privirea, atent la pericolele care îi amenință familia și neamul, dar totodată mânat de o nădejde supraomenească. Simplu și sărac, cumpătat și sincer, curajos, dar nu lipsit de temeri, acesta este soldatul care a apărat bucățica de pământ rămasă neprădată în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Iată-ne ajunși la împlinirea a 103 ani de la înfăptuirea Marii Uniri din data de 1 decembrie 1918. O zi de adâncă însemnătate pentru întregul popor românesc, un ceas de cutremurare pentru clipele dificile prin care trecem cu toții la ora actuală. Poate că astăzi, mai mult decât altădată, a venit momentul culminant al cernerii de caractere, un fel de proces inevitabil prin care alegem, în deplină libertate, Adevărul căruia dorim să îi slujim. Înșelătoare sunt zilele noastre! Războiul contemporan se constituie drept un conflict de natură diametral opusă celei în care a luptat caporalul Mușat în 1917. Mărul discordiei care generează permanent conflicte și zecile de fațade ale realității actuale sunt distorsionate cu multă iscusință, generând în rândul oamenilor o confuzie artificială și în mod clar, voită. Cine poate înțelege dimensiunea evenimentelor petrecute? ”De altfel, de cele mai multe ori - și asta este o caracteristică specifică numai epocii noastre - confuzia nu este naturală, nu este autentică, ci construită cu migală, inventată cu nerușinare în așa fel încât problema nu mai este aceea a deosebirii binelui de rău, ci, mai radical, a travestirii binelui în rău și a răului în bine, a schimbării numelui unei noțiuni în timp ce conținutul ei rămâne neschimbat; sau invers, păstrarea numelui unei noțiuni al cărui conținut este înlocuit treptat până la a deveni opusul său”, scria Ana Blandiana într-o revistă literară.

Privind cu un umăr spre istoria nu demult apusă, ar trebui să simțim fără urmă de tăgăduială că singura ieșire din această circumstanță înșelătoare a prezentului, este întărirea rădăcinilor trecutului. Cunoașterea felului de a fi al neamului nostru de-a lungul sutelor de ani, amintirea vie a bunicilor și a străbunicilor noștri, precum și pătrunderea valorilor neschimbate ale poporului românesc reprezintă singura cale prin care ne putem păstra limpede judecata și discernământul. Mai concis, credința ortodoxă strămoșească, valoarea tradițiilor și înțelepciunea moștenită din străbuni, împlinesc în ființa autentic românească un caracter integru.

Mai rămâne totuși neclintită o confuzie în rândul raționamentelor, măcinată îndelung sau deseori uitată în tăvălugul evenimentelor cotidiene: nu se înfățișează Naționalul ca o extremă nepotrivită a existenței? Ce folos își are 1 decembrie în rândul nostru? Foarte frumos răspunde părintele Dumitru Stăniloae în una din operele sale: ” Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o  nuanță din spiritualitatea Sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu?”

Ziua națională e mai mult decât o simplă expunere de steaguri tricolore și interpretări artistice, ea revine în intervale, precum o bătaie de clopot vechi și totuși atât de viu, la poarta conștiințelor noastre.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews