La sfârșitul perioadei interbelice, când duhul crunt al celui mai înfiorător război care a pecetluit omenirea domnea pe meleagurile românești, marele filosof Constantin Noica scria următoarele: "Într-o lume cum e cea contemporană, unde toate par a ține de o anumită lege a degradării energiei, unde toate decad și toate obosesc, faptul feminității e un miracol despre care încă nu se vorbește îndeajuns."

Așadar, "faptul feminității". Aici își oprește scriitorul mintea și inima. Oare de ce? Prin ce se impune această scurtă sintagmă? Fiindcă atunci când citești, dumneata ca cititor, simți un tremur în genunchiul inimii, o nespusă curiozitate te cuprinde, generată de aria corticală frontală, ce răspunde de propriile tale emoții. Este vorba de acest subiect delicat care a avut darul de a frapa omenirea timp de secole. Învăluită în mister, prezentată de mulți scriitori ca un miez de enigmă, femeia surprinde un context dedalic, contopită într-o sinteză de ansamblu. Și tainica femeie îți curge prin vine, topind ancestralul în fărâme de viață, împletite strâns și unite cu sârguință. Da, aceasta este femeia: ființa făurită din coasta lui Adam și  germenele care aduce viață, rădăcina lumii. Ea e facută ca să unească. Dar puțini sunt cei care pot pătrunde prin circumvoluțiile crustei sale aparente, dezvăluind paradoxalul celei care , descrisă ca o ființă, înglobează mai multe ființe. Este infinită. Puțini sunt cei care văd și simt inima unei femei, organul ritmic supus la cele mai grele furtuni interioare. Pentru că inima aceasta bate știința. E cuprinsă în nemărginit și trăiește chiar și atunci cand dă să se stingă. Mistică, utopie, știință? Nu. Ci doar Iubire.

De aceea, îndrăznesc să spun fără șovăială că feminitatea este o noțiune fundamental opusă feminismului. Același scriitor, Constantin Noica, definește feminitatea prin "această virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu împuțina". Ceea ce arată, matematic, faptul că femeia, care e Una, devine Multiplu de ea însăși prin înmulțirea dragostei. Dar această afirmație nu combate ideea unicității. Fiecare multiplu este de sine stătător, o entitate distinctă. Astfel, există o diferență particulară între felul de a fi a unui bărbat și felul de a fi a unei femei. Aceasta din urmă adăpostește în ea un univers și caută să-și reverse preaplinul ființei în diferite manifestări. Dumnezeu a lăsat puterea femeii de a aduce fericire prin esențe. Dacă bărbatul se readună în el însuși, adâncindu-se pentru a-și găsi echilibrul, femeia se revarsă fără risipire, însetată de ceea ce noi numim " devenire".

Diametral opus de aceasta, intră în scenă feminismul cu nețărmuita sa putere de a impune alte sisteme de referință în viață, cu energia sa cutremurătoare de a starni revolte. În ce constă ideologia? Într-un fapt foarte simplu: spulberarea așa zisului "sentiment de inferioritate" și câștigarea " drepturilor". La prima vedere, e destul de veridic! Dar cine oare înțelege că feminismul s-a născut dintr-o neînțelegere? Fiindcă efectele sunt ucigătoare. Feminismul distruge feminitatea și se constituie ca o emblemă a neasumării. Deși pare dificil de filtrat această informație, este cât se poate de logică. Fiecărui om i s-a pregătit un loc de către Dumnezeu, iar împlinirea sufletească vine odată cu acceptarea și asumarea acestuia. Atunci inegalitățile, sentimentele de inferioritate și conflictele psihologice dispar. Sunt dizolvate de frumosul a ceea ce suntem la locul potrivit, în momentul potrivit. În acest context, se potrivește foarte bine afirmația clasică a lui Dostoievski: "Frumusețea va salva lumea".

Cu siguranță, scriitorul rus daca ar fi locuit în România patriarhală măcar pentru puțin, ar fi întărit încă o dată această afirmație!

De-a lungul istoriei învolburate a României, au existat multe nume de femei care și-au înălțat răsunetul eroic până în lacrimile epocii contemporane. Doamne și domnișoare ce au lăsat să triumfe feminitatea, în pofida feminismului, câștigând în acest fel cel mai important război, războiul nevăzut al sufletelor. Sunt femei care au schimbat o lume, care și-au înfipt piciorul în pământul țării, iar urma lor a rămas neștearsă.

Călătoria mea cu cititorul va pleca dintr-o retrospecție care crează liantul perfect între mine și subiectul lucrării de față.

Primăvara anului 2012. Ținutul natal. Copil de 14 ani, mă plimbam pe străduțele pustii ale unui cartier  de la marginea frumosului Brașov, când am vazut ceva ce mi-a atras atenția! O casă nemaipomenit de atrăgătoare, micuță, modestă, dar cu un stil arhitectural desăvârșit! Deși de dimensiuni reduse, aducea cu sine un aer imperial. Două coloane străjuiau pridvorul din față, acoperit de un frumos acoperiș deschis în unghi larg. Per ansamblu, căsuța avea iz de antichitate, asemeni unui templu grecesc din Atena. Atmosfera tainică era sporită de amplasarea clădirii, tocmai în fundul grădinii, printre plante și ramuri de copaci bătrâni. Vă întrebați, probabil, de ce îmi stârnise interesul această clădire printre nenumărate clădiri. Avea ceva fermecător! Părea ruptă de lume și odată cu ea, te rupea și pe tine, dându-ți din plin elan de poveste. După o vreme de la întâmplarea cu pricina, preotul din împrejurimi mi-a spus că micuța casă aparține reginei Maria a României, care obișnuia să se retragă adesea aici și să își găsească liniștea, îmbrăcând frecvent costume populare românești.

A fost primul meu contact cu regina, cu frumusețea care o mișca și i se înfigea în inimă. De atunci, am început să o descopăr, să pătrund în adâncurile ei, așa cum un pui de căprioară face cunoștință pentru întâia oară cu pădurea care urmează a-i fi cămin.

O urmașă a eroinei de la Jiu, a tinerei noastre Ecaterina Teodoroiu, a scris istorie vie pe pagini de jertfă în aceeași manieră eroică, desfințând orice stavilă care s-a putut interpune între ea și poporul său adoptiv. Frumoasa, tânăra și însetată de viață, o principesă anglicană, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii, cea supranumită " bunica Europei" și rudă cu țarul Alexandru al II-lea, dar și cu împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, ajunge în România sfârșitului de secol XIX, printr-o împrejurare deosebit de curioasă. Principele moștenitor al României, Ferdinand, o cere de soție în 1893 pe frumoasa domnișoară care nu împlinise nici 17 ani, la München și astfel începe povestea copleșitoare a unei noi etape din viața zbuciumată a României, poate cea mai glorioasă etapă. Căsătoria lor a fost, fără nicio îndoială, un avantaj din toate punctele de vedere, Maria fiind înrudită cu principalii suverani ai Europei. Deși tânăra putea la fel de bine să fie regină a Angliei sau țarină a Rusiei, Dumnezeu i-a pregătit un alt drum ! Și cu siguranță, nu întâmplător.

Dar înainte de a continua șirul întâmplărilor, facem o cotitură pe arcada timpului și pătrundem adanc în miez, în perioada care marchează existența fiecărui om, și anume copilăria.

Maria. Tânăra și neștiutoarea Maria, curată ca un boboc de crin, se naște la Eastwell și își petrece copilăria în cea mai mare parte pe meleagurile englezești, atât de scumpe sufletului său. Încă de mică, Maria a cunoscut o tresăltare nemărginită a spiritului și o sensibilitate aprinsă față de toate detaliile care alcătuiesc un întreg. Mai exact, fetița Mariei Alexandrovna, iubea frumosul cu toată ființa și nimic nu îi era mai drag sufletului decât libertatea. Astfel, darul de a găsi în fiecare lucru " o frumusețe latentă" a urmărit-o pe regina Maria toată viața, fiind izvorul ei nesecat de inspirație în proză și în pictură.

Timpul petrecut cu cele trei surori ale sale, devenite adevărate tovarășe de joacă, în special cu Ducky, i-au pecetluit ființa. La acea vârstă a descoperirilor, fiecare întâmplare clocotea în sine un farmec bine tâlcuit. Formele, culorile, miresmele și sunetele deșteptau în micuța Maria o paletă variată de sentimente și nu de puține ori, ajungea la " aceeași senzație de răpire a simțurilor", ca o " strângere a coardelor inimii".

Grădinile, bomboanele rusești,vapoarele, casele de reședință încăperile mamei și în special, echitația, au reprezentat căteva din acele " înfiorări de fericire" care au jucat un rol elocvent în dezvoltarea personalității viitoarei regine. Fiecare loc era învăluit în taină și aștepta cu încordare să fie pătruns în adânc. Aparent o joacă naivă, timpul liber petrecut de copil își contura un sens bine definit, dezvoltându-i latura sensibilă de percepție a universului înconjurător. Învățând să fie din fire bine chibzuită și luptătoare, prințesa Maria nu era obișnuită să piardă. Indiferent de gravitatea situației văzute prin ochi de copil, continua să meargă înainte și să nu renunțe. Acest sentiment nobil a urmărit-o toată viața, întruchipând așadar un simbol al victoriei și al îndeplinirii idealurilor.

Unul din episoadele care aveau să o marcheze pe " Missy", cum era alintată în familie, a fost vizita în Rusia țaristă, acolo unde mama ei, fiică a țarului Alexandru al II-lea, își avea căminul natal. Momentul deosebit i s-a înrădăcinat în inima așa cum înfigi o săgeată în scoarța bătrână de copac. Maria, micuța protestantă, pentru prima data luase contact cu Ortodoxia mamei sale, pe care nu o înțelegea în trăire, dar o învăluia într-o curiozitate plină de mister. Acasă în Anglia, Maria era puternic atrasă de colțișoarele locuințelor regale în care Maria Alexandrovna își amenaja de fiecare dată un paraclis ortodox. Icoanele aurite, mirosul de tămâie care tulbura simțurile și cântările corului o făceau să îi zvâcnească sângele în vine, umplând acea minte fragedă de copil cu multă evlavie. " Te umplea de un fior neînțeles", își amintea ea. Într-un astfel de peisaj tainic, prințesa Maria își vedea mama ca pe un nimb rupt de lumea noastră efemeră. Iar Rusia...Rusia ilustra o țară maiestuoasă, un ținut al minunilor, care își releva haina cea mai luminoasă în preajma sărbătorilor.  " Adunări de familie, parade, ospețe, slujbe religioase, acestea sunt amintirile Rusiei în sărbătoare care sclipesc în fața ochilor uimiți ai copilăriei mele, când privesc înapoi", notează regina în cartea sa autobiografică " Povestea vieții mele".

Iar acum încheiem bucla temporală și continuăm șirul faptelor, lunecând ușor pe râul nesfârșit al vieții. Tinerețea este acea etapă din existența ființei umane care se înconjoară fără să vrea de nuanțele învolburate ale năzuințelor sufletești. Viața înfățișează nici mai mult, nici mai puțin decât acea " materie pasivă" pe care o descrie Aristotel și care prinde culoare odată ce " forma" acționează asupra ei, iar această formă este tinerețea, mica văpaie a existenței.

Oprind relatarea aici, ne propunem să descriem primul contact al principesei moștenitoare cu țara ei adoptivă , a cărei localizare pe hartă îi era nedeslușită. " Țara de la Răsărit", așa i-a descris-o principele Ferdinand. Și iată cum ea, tânăra englezoaică frumoasă, crescută ireproșabil în simțul cinstei, al datoriei și al acelui bine cunoscut " fair play" britanic, se găsește de timpuriu în poziție de soție, mamă și moștenitoare a tronului țării de la Răsărit. Puțin dezorientată, idealistă din fire, principesa Maria simte din plin dorul de Anglia natală.

Pentru a înțelege pe deplin destinul reginei, trebuie ilustrat ușor și portretul lui Ferdinand, a cărui tinerețe a fost puternic marcată de regele Carol I, așa zisul " der Onkel".

Acesta era un prinț frumos și liniștit, învăluit într-o brumă de sfială. Aflat îm oblăduirea unchiului său german, din linia Hohenzollernilor, Ferdinand a suferit mult, învățând că datoria este mai presus de toate și orice altceva, chiar și trăirile omenești, ocupă un loc secundar. În această situație l-a întâlnit principesa Maria dupa căsătoria de la Sigmaringen și a intrat odată cu el sub protecția acerbă a lui Carol I, care își dorea ca țara lui, România, să aibă o familie regală stimabilă și credincioasă poporului sau. A impus o exagerată izolare a tânărului cuplu, care era menit să vadă doar de datoriile statului și să ofere țării copii regali. Dar cu toate acestea, Maria nu a putut să se conformeze pe deplin noului regim. Însetată de viață și de libertate, cu un simț artistic înăscut, principesa ardea în sine și dorea cu orice preț să își cunoască noua țară, să calce pe pământul care i-a fost dat sa îl ocrotească! La început, izolată în palatul de la Cotroceni, tânăra anglicană era supusă unei nemărginite sfâșieri sufletești dominate de alura plicticoasă și nostalgică a vieții regale.

Feminitatea Mariei a pus în perplexitate multe rânduri de oameni, inclusiv pe cei mai apropiați români de la Curtea Regală. Curajul fiind temelia vieții ei, a fost singura care l-a înfruntat îm manieră diplomatică de nenumărate ori pe regele Carol I. Felul ei spartan de a fi a avut darul de a-i copleși pe cei din jurul său, inclusiv pe Ferdinand. Așa se face că atunci când mergeau la plimbare și ii prindea furtuna, Maria nu dorea să se dea jos de pe cal în timp ce Ferdinand prefera atmosfera liniștită a trăsurii. Dar asta însemna că jocul nu este jucat pănă la sfârșit, contrazicând pe deplin maniera în care Maria fusese crescută, să fie de neînvins!

Tocmai această manieră il copleșea pe Carol I care nu știa cum să reacționeze la întâlnirea cu energia covârșitoare dată de avântul tineresc al acestei principese. Aici se potrivește foarte bine afirmația reginei Elisabeta care îi spunea adesea: " Ach, lieb Kindchen, Du bist der wahre Fruehling." ( Ah, copilă dragă, tu ești adevărata primăvară).

Cu toții am auzit de frumosul ținut turistic al Sinaiei, dar puțini știm legătura autentică a acestuia cu familia regală. Sinaia era patima bătrânului rege Carol și primul lăcaș de evadare al Mariei. Echitația a ajutat-o să se simtă descătușată și i-a dat puterea de a trăi liber: " Călăria m-a învățat să iubesc glia românească. Puteam să învăț a pricepe mai întâi cu ochii și apoi cu sufletul." Și în acest punct comun, la intersecția a două diagonale, se află si bătrânul rege, plimbându-se pe potecile bine știute ale codrilor de munte, întâmpinând adesea o prințesă bălaie suită pe un murg focos, în bătaia vântului. Legenda spune că regele Carol I nu putea refuza nimic vijelioasei nepoate.

Pe lângă statutul ei de romantică, artistă, tânără năzuitoare spre frumos, principesa Maria era și mamă. A dat scumpei sale țări șase copii:Carol al II-lea, Elisabeta, Nicolae, Mărioara ( Mignon), Ileana și Mircea. I-a iubit pe toți cu patimă și s-a dedicat creșterii lor fără șovăire.

Mai mult, Mariei i-a fost dat în sfârșit să cunoască pitoreasca Românie, cutreierând satele de țărani pe șa și descoperind adevărata emblemă a țării, departe de capitala ei supranumită pe vremea aceea " Micul Paris".

"România era o țară de legendă, țara făgăduinței, o țară cu munți înalți, văi adânci și câmpii întinse ca oceanul; o țară plină de cântece și de poezie, de țărani cu ochi negri, în port măiestrit, o țară îndepărtată, aproape de Soare-Răsare", avea să noteze ea mai târziu.

În 1913, în cadrul războaielor balcanice, România declară război Bulgariei. Acest eveniment a însemnat prima intrare a reginei Maria în contact direct cu România vie, cu inima ei ce bate atât în bucurie, cât și în suferință. Sărăcia, moartea, holera și durerea brăzdată pe chipul soldaților români nu a rămas indiferentă principesei moștenitoare care a reușit să obțină o învoială de la unchiul Carol I și să întemeieze un spital de campanie în lagărul de holerici Zimnicea. Întălnirea cu acest loc însăngerat, a determinat-o pe Maria să nu mai fie cea de până atunci. Viața ei s-a schimbat în întregime! O dorință nețărmuită de a ajuta și de a se jertfi puse stăpânire pe sufletul ei fraged încă.  Suferința a apropiat-o cu adevărat de inima românilor, legând-o de țara adoptivă prin " lanțuri de oțel".

Această dragoste s-a desăvârșit odată cu Primul Razboi Mondial din 1914-1918. România intră în război după puțin timp de la moartea bătrânului rege, iar noua regină alături de Ferdinand, consideră că a venit momentul ca țara lor să lupte pentru împlinirea idealului tuturor românilor. Unirea.

Au urmat clipe de grea încercare, vecine cu deznădejdea, clipe întunecate în care nimic nu mai răzbea întunericul greu aruncat peste omenire. Iar în aceste clipe...regina Maria, " mama tuturor răniților", își începe lupta pentru viitorul României. Cere ajutor marilor suverani ai Europei cu care era înrudită, înființează un spital îm palatul Victoria, îngrijește răniții, ajunge prin tranșee, pe câmpul de luptă. Nimic nu o învinge. Nici măcar tifosul exantematic, boala care a bântuit Moldova odată cu retragerea la Iași, nu o atinge. Toți soldații voiau să îi sărute mâna și sa primească o floare de la frumoasa lor regină cu inimă de mamă. Cutremurător! Regina venea acasă cu rochia plină de păduchi și se arunca în cadă îmbrăcată. Totuși, nicio molimă n-a afectat-o! Dumnezeu veghea asupra ei, iar misiunea trebuia îndeplinită.

În aceste momente de grea încercare, regina Maria a fost zguduită de felul românilor de a privi moartea, total diferit de ceea ce văzuse ea în Anglia. Acolo, pe front, a observat cum soldații aflați la un pas de moarte, cereau o iconiță sau o cruce și primeau împăcați ceea ce urma să se întâmple. Acest episod a răsunat adânc în corzile inimii ei, simțind pentru prima oară chemarea spre Ortodoxia mamei. Astfel, mai târziu, în 1926, de Bunavestire, regina Maria se spovedește și trece la Ortodoxie.

Totodată, credința neclintită că Antanta va învinge a urmărit-o până la final, când marele vis a prins contur! „Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls și ultima fărâmă de speranță”. Acesta a fost țelul tinerei luptătoare!

La data de 1 decembrie 1918, după încheierea înfricoșătorului război, se săvarșește Unirea tuturor românilor în cel mai frumos regat, România mare! În sfârșit, după lungul șir de încercări, România era ea însăși un răsărit de soare sub semnul deplin al unității, iar regina Maria proclamată "Împărăteasa tuturor românilor"!

De-a lungul celui mai crunt dușman al omului, și anume timpul, s-a constatat că tot ce a fost mai scump și mai esențial pentru societate a stat în mâna femeii și că istoria are un dar deosebit, printre nenumărate alte daruri, de a reveni mereu la ea, ca centru universal al existenței. Regina Maria este una din marile personalități ale poporului român care au reușit să facă România cunoscută în întreaga lume. Prin farmecul ei nativ, a câștigat admirația multor suverani străini, ajungând o emblemă a feminității. A fost în același timp mamă, artistă, luptătoare și mâna dreaptă a regelui Ferdinand. Numai o femeie cu suflet de mamă ar fi putut să înțeleagă în profunzime spiritul poporului român și să-i fie alături îm cele mai cumplite încercări. Regina Maria ne arată azi mai mult ca niciodată că feminitatea biruieste feminismul! Fiind o spărgătoare de atitudini protocolare și de reguli, ea triumfă prin originalitate. Distruge granița dintre conducători și cei conduși, iubind și dăruind necondiționat. Revarsă prea plinul inimii sale așa cum numai o femeie o poate face! La această concluzie ajunge regina în mărturisirile ei:

„Poate oare o inimă să fie atât de mare ca să îndure orice durere, poate oare o minte să fie atât de înțeleaptă ca să conducă milioane de oameni pe calea binelui, poate vitejia să fie atât de neînfricată ca să țină piept oricărui dușman, poate un suflet să fie atât de drept ca să judece pe alții? (...) Strigătul care a izbucnit de pe buzele mele a fost: da, o inimă poate să fie destul de mare ca să îndure orice durere. Și inima aceasta este o inimă de femeie!”