Sâmbătă și duminică au avut loc două marșuri în numele demnității noastre. Două marșuri care s-au născut ca din cenușă, într-un timp în care a mărturisi devine un important act de curaj.

Au ieșit românii în stradă cu steaguri tricolore, icoane și cămăși tradiționale. Adunarea lor nu a reprezentat un gest care "să pună paie pe foc", cum s-a scris în unele locuri din presă, ci a fost o acțiune vie, izvorâtă din aceeași dorință arzătoare pe care au avut-o și strămoșii noștri în repetate rânduri. Dorința de a reaminti cine suntem, care e identitatea noastră națională, atunci când ea se află într-un crunt pericol.

Am fost prezentă acolo, în Piața Universității, când s-a rostit "Tatăl nostru" și s-a cântat Imnul Național; martore au fost crucile ridicate pe acel loc istoric, în cinstea unor eroi ce nu demult au ales să iasă în stradă cu curaj și să spună stop regimului comunist. Poate la prima vedere nu vă pare a fi ceva impresionant, poate că acest tablou descris nu mișcă nicio fibră din inima voastră, însă eu las mărturie în acest articol sentimentul unic pe care l-am trăit în acele momente. Am înțeles câtă nevoie este de evenimente care să producă cutremur în sufletele amorțite de atâtea decenii de propagandă marxistă și neo-marxistă... Câtă nevoie de Sens avem noi, românii! Cum să nu te străbată fiorii la auzul versurilor ce alcătuiesc cântecele patriotice? Cum să nu îți lăcrimeze ochii la vederea atâtor costume naționale? Cum să nu simți demnitate când te rogi cu toți frații lângă tine? Doar asta e povestea neamului nostru: credință, dragoste și identitate națională.

Cu toate acestea, numărul celor care au ales să participe la eveniment a fost unul neînsemnat în comparație cu câți creștini are poporul. "Bucharest Pride" a avut sute de participanți, militând pentru ideologia lor, pentru principiile lor șocante, urmărind să schimbe în timp coordonatele valorilor noastre creștine, naționale și în sfârșit, umane.

În fața acestui fenomen care a prins rădăcini treptat și își intensifică nevoia de validare odată cu trecerea anilor, majoritatea am ales să închidem ochii, crezând că indiferența va stinge primejdia. Faptele au dovedit, însă, contrariul! Tăcerea noastră nu a făcut altceva decât să dea putere ideologiei, care curând va cere statului mai mult decât o paradă pe calea Victoriei. Sistemul va fi infiltrat în toate domeniile, va fi expus pe toate gardurile; se va impune mai întâi ușor, fără mari presiuni, pentru ca mai târziu să ia o dimensiune cu adevărat totalitaristă. Se spune că ei proclamă " iubirea", "diversitatea" și " libertatea", așa cum le înțeleg ei. Dar noi? Cum să cădem într-o asemenea capcană? Nu știm oare ce înseamă cu adevărat Iubirea și Libertatea?  2000 de ani au trecut de când nouă ni s-a oferit un Sens cert și cuprinzător, o Cale dătătoare de viață, prin care am cunoscut autenticitatea dragostei.

Ceea ce nu se înțelege încă este faptul că „underside”-ul" comunității LGBT contrastează simbolul curcubeului cu care ei se identifică. În spatele acelor chipuri există mari dureri, răni, dezechilibre consistente, aflându-se într-o permanentă luptă cu firescul pe care Dumnezeu l-a lăsat în ei de la naștere. Acești oameni trebuie, într-adevăr, ajutați, nu susținuți în starea lor patologică;  fiindcă altfel, ceea ce astăzi constituie o minoritate, mâine se va impune cu categorică hotărâre și vom fi forțați să acceptăm ideologia drept normalitate.

Unde ne e curajul mărturisirii? Tinerilor, mă adresez vouă. Pe unde ne-am risipit? Noi, care suntem chemați să ne mărturisim credința și identitatea. Pai cum să vină o ideologie străină să ne schimbe rânduiala de veacuri?

Goya spunea că „somnul rațiunii naște monștri”. Eu vă spun fără ocolișuri că și tăcerea duce în aceeași direcție.