Dorul de acasă reprezintă unul din cele mai aprinse doruri de pe pământ. Există o taină în ființa lui așa cum există o taină în fiecare om. Ori de câte ori se aprinde dorul, ne inundă inima un val de sentimente alambicate, răsucind în umbre lungi si dese fiecare suflu de nostalgie.

Dacă privim atent trecutul, putem afirma cu certitidine că dorul este parte integrantă a sufletului românesc. Generând o permanentă dorință profundă și răvășitoare spre "acel ceva” care împlinește ființa umană, dorul rămâne întotdeauna sub un aspru semn al incertitudinii și al nesiguranței. De aici și farmecul acestui cuvânt unic în lume.

Iar "acasă” să fie o emblemă statornică a ceea ne reprezintă sau mai degrabă un refugiu de sentimente?  E dificil să  mai descifrăm valoarea semantică a cuvântului, întrucât vremurile s-au schimbat într-un ritm necruțător, iar odată cu ele ne-am schimbat și noi.

O singură certitudine a rămas neclintită: dorul există.

"Cine-a zis dorului dor/ N-a zis un cuvînt ușor/ Că dorul unde se pune/ Face inima cărbune.”

Cu toate acestea, mulți dintre noi nu mai cunoaștem motivele pentru care să ne fie dor. Singurul aspect care ne mișcă este dorul pentru ceea ce ne aduce plăcere și bucurie, fiindcă așa arată societatea în care trăim acum. Suntem oameni fără rădăcină, plimbându-ne tulpinile prin lumea largă în căutarea unei fericiri pierdute. Avem nevoie, și pe bună dreptate, de surse financiare sigure, de educație, de posibilități ușor accesibile. Vrem să ducem o viață așa cum trebuie, așa cum am visat. Însă în continuare ne străduim, muncim și ne chinuim pe alocuri. – Nimic nu este simplu – am învățat în timp, iar inima își poartă în continuare freamătul ei surd către o nostalgie neînțeleasă de rațiune. Deseori avem multe, ne este plină viața de mărunte aspecte ce ne inundă cerul cu stele și totuși...ne lipsește ceva.

Locuim prinși între betoanele marilor orașe, alergând de dimineață până seară, dorind să ne împlinim rostul pe pământ. Însă nu apartamentele frumoase de la etajul șapte, nu mașinile sau bulevardele aglomerate ne inundă inima de un dor neînțeles, ci câmpiile, pădurile, satele pitorești, firescul de altădată. Aici oprim clipa în loc și devenim prezenți într-o realitate palpabilă, într-o lume a strămoșilor noștri. Ne regăsim pe ulițele neasfaltate, inspirând aerul tare și curat în timp ce privim firescul: vacile oamenilor mergând alene pe străzi, oile pe dealuri, țăranii muncind cât e ziua de lungă, păsările invadând livezile cu cântecul lor. Tot acest peisaj face parte din frumosul pe care l-a creat Dumnezeu pentru om!

Am dat recent peste scrisoarea părintelui Gala Galaction adresată nepoților de Sărbători și am găsit-o edificatoare în acest context pe care l-am expus mai sus:

"Îmi cereți să las căsuța mea tihnită, așezată pe coastă și înconjurată de crame și de vii. Îmi cereți să las priveliștea nesfârșită spre câmpia mănoasă și spre depărtările transparente ale Bărăganului. Îmi cereți să las — fie și pentru o lună — soarele care răsare zilnic în fața casei și răzbate negurile, norii și stolurile rotitoare ale ciorilor… Și mă chemați în București — în iadul oamenilor fugăriți de nu știu ce demoni prigonitori, al automobilelor cari dau unele peste altele și al gurilor de Radio, cari te năucesc….

Dragii mei, voi sunteți născuți la oraș, și poate că aveți dreptatea voastră să țineți la viața zgomotoasă, înfrigurată și artificială a mediului orășenesc. Eu sunt născut și crescut la țară și, cu tot stagiul meu făcut la oraș, n-am putut, nu pot să dau precădere avantagiilor urbei, asupra farmecelor agreste ale câmpiei…”

Părintele mărturisește într-un paragraf taina existenței omului într-un loc ocrotit de natură, de creația lui Dumnezeu:

"Vă mărturisesc că numai aci, lângă acești fii ai gliei și ai cerului nestingherit de palate și de coșuri de fabrică, înțeleg rostul vieții, mă înțeleg pe mine însumi și sunt în stare să refac neîncetat sistemul de convingeri, de răbdare și de rezistență, pe care amenință zilnic să mi-l dărâme monstruoasele prefaceri și curente din aceste zile de pe urmă — poate zile de apoi.”