Acum știm răspunsul, este evident că erau dispuși la orice, însă întrebarea trebuie pusă încercând să intrăm în mintea copiilor ălora de pe străzile din '89, oare câți dintre ei știau în mod real cărui regim criminal îi opun rezistență? 

Dincolo de foame, de lipsuri multiple, de cenzură, de absurditățile specifice dictaturilor (după care și astăzi recunoaștem fața regimurilor antidemocratice, fundamentate întotdeauna pe inepții răsunătoare), oare și-au putut da seama copiii aceia până unde e în stare să meargă regimul comunist în încercarea de a le "disciplina" instinctul libertății? De unde să-și fi dat seama? Câți știau măcar ce se petrecea în închisorile comuniste, cum se întreținea ideologia dezaxată a supremației sărăciei uniform distribuite și câte creiere de intelectuali au trebuit "reeducate" cu mâna torționarilor pentru anihilarea oricărei inițiative de sens contrar? 

Vorbeam zilele trecute despre minoritatea care ieșise pe străzi din dorința de libertate, în contrast cu cei care ieșiseră din nevoia de libertate odată cu depășirea pragului suportabilității (ca să nu mai vorbim de contrastul cu cei care n-au ieșit deloc) — este cert că primii erau foarte puțini. 

Și mai puțini au fost cei care știau despre atrocitățile cărora le erau supuși încarcerații pe motive politice. Profitând de experiența lui directă din zilele revoluției și de preocuparea ulterioară constantă pentru ororile vremurilor comuniste în general, l-am întrebat pe Victor Roncea în ce măsură a avut acces la informații de felul acesta înainte de '89 — desigur, și prin prisma vârstei, dar mai ales din motive de "filtre de purificare" specifice vremurilor, a aflat mult mai multe abia după revoluție: "Știam că au fost mulți dar eliberați în '64. Știam de Mișcarea Legionară, că a fost cea mai anticoruptă organizație. M-a lăsat pe vară cu un 1 proful de știinte politice când am zis asta în clasă, în antiteză cu Partidul Comunist, ca exemplu de demagogie. Știam de Părintele Calciu, care a fost încarcerat și eliberat în anii '80 și de Petre Țuțea, care venea la Uniune să mănânce uneori. Dar eram mic, aveam alte preocupări... Cei de dinaintea mea au fost mai privilegiați. Eu i-am descoperit după '89 ca persoane. A fost o bucurie extraordinară și o revelație enormă. Ca și cum ți-ai descoperi sute de bunici.". 

Dacă nici cei mai atenți dintre tinerii care aveau pornirea asta de a se opune fățiș politicii construite pe propagandă nu luau contact cu prea multe informații, nici măcar în capitală, cât de mare putea fi la nivel național procentul celor conștienți de practicile cu totul îngrozitoare cu ajutorul cărora se ținea lumina stinsă? Revolta oamenilor era centrată, în mod firesc, pe condițiile de trai, nu pe latura cu adevărat odioasă care le genera și le degrada la nesfârșit.

La modul general nu exista o percepție reală a dimensiunii criminale a regimului comunist, doza substanțială de naivitate cu care oamenii se raportau la izvorul vieții de mizerie pe care erau condamnați să o trăiască este mai mult decât evidentă, inerția socială a docilității în mod fals evaluate ca fiind o formă de autoconservare, în realitate fiind exact sursa dezastrului în desfășurare, făcea ca oamenii să cenzureze la nivel psihologic elasticitatea extraordinară a unor psihopați dispuși să facă orice era nevoie pentru implementarea unor idei patologice, a unor psihopați pe care îi umanizau involuntar și inconștient analizându-le predispoziția la violență într-un registru care nu depășea limitele opresiunii specifice șefului autoritar și brutal, când de fapt erau conduși de niște criminali cu toate datele psihiatrice la zi.

Insist până la obsesie pe remarca devenită refren în cei doi ani de dictatură sanitară, "Așa s-a crezut atunci.", folosită cu titlu de justificare pentru orice mizerie demascată post-factum: la fel ca în vremurile comuniste, nici în perioada 2020-2022 populația nu a știut (decât la modul foarte vag) cum s-a obținut în mod real cvasiunanimitatea de opinie pe tema măsurilor complet demente impuse la adăpostul unor lozinci chiar mai jalnice decât cele comuniste. 

Aceste "rigori de prozodie" aplicate opiniilor exprimate public și în medii organizate, spre anihilarea oricărei urme de adevăr care ar putea dilua forța minciunilor "oficiale", se traduc în practică prin strivirea indivizilor raționali și verticali care își asumă contracararea propagandei de stat, unde strivirea înseamnă ORICE — exact în această privință intervine problema de percepție a oamenilor, în faptul că nu vor să accepte dimensiunea patologiei regimurilor autoritare, nu vor să accepte lipsa de autocenzură în materie de opresiune a celor care doresc să își impună ideile cu orice preț. Formularea este explicită: CU ORICE PREȚ.

Importanța înțelegerii acestor lucruri ține nu doar de conștientizarea modului în care se generează valurile patologice care susțin regimurile acestea criminale, cu exterminarea la nevoie a "factorilor destabilizatori", ci mai ales de acceptarea o dată și bine a realității că niște personaje dispuse la anihilarea opozanților nu au cum să fie mai puțin criminale în raport cu cei docili — aici intervine disonanța cognitivă a mulțimilor, care în mod cu totul eronat își traduc agresivitatea autorităților abuzive în relație cu cei care opun rezistență ca fiind bune intenții față de cei "cuminți". Până nu ne intră bine în cap că un regim criminal este uniform criminal în raporturile cu cetățenii nu avem nicio șansă de a dezvolta anticorpi specifici.

Revenind la ecuația revoluției, putem înțelege că nu exista o percepție reală asupra disponibilității exponenților regimului comunist de a întreprinde măsuri de absolut orice natură pentru împiedicarea răsturnării dictaturii.

Pe de altă parte, nici analogii la timpul prezent nu știm să facem, pentru că, în ciuda tuturor aluviunilor istorice acumulate în materia regimurilor dictatoriale, de fiecare dată când asistăm la apucături similare ne lovește rafinamentul interpretativ și găsim argumente inedite pentru care "așa ceva nu se mai poate întâmpla". 

Ba da, se poate, mai ales pentru că nu credem, mai ales pentru că nu ne asumăm recunoașterea semnalmentelor de maximă evidență.

Fără componenta educativă, latura comemorativă a evenimentelor violente din istorie are strict o funcție retrovizoare și de inventar, când sensul profund al istoriei ar trebui să se axeze pe funcția preventivă a memoriei colective — poate tocmai acolo e problema, că nu avem memorie colectivă, iar cea individuală e prin natura ei de scurtă durată, cel mult egală cu durata de viață a purtătorului. Exact în asta constă cinismul celor care diluează importanța studiului istoriei în școli și în general, în împiedicarea procesului de dobândire a unor reflexe de autoapărare în fața reeditărilor periodice ale acelorași capitole proaste din trecut, inducând mai departe ideea că "s-a murit degeaba" — să vă gândiți bine dacă nu cumva există o corelație între cum s-a murit și cum se trăiește.