În urma articolului distinsului nostru colaborator Andrei Dîrlău „China se pregătește de război. Și nu doar China. MARELE RĂZBOI GLOBAL” s-au născut mai multe comentarii dintre care următorul îl preluăm spre publicare ca material distinct:

În secolele XIII-XIV, Imperiul Mongol, întemeiat de Ginghis Han, era cel mai mare imperiu cu contiguitate terestră din istorie, cuprinzând o mare parte din masa continentală a Eurasiei, de la Marea Japoniei până la Golful Persic și estul Europei. În 1268 invincibila mașină de război mongolă, condusă de hanul Kubilai, zdrobea în nordul Chinei armata dinastiei Song – care avea un milion de oameni. Kubilai își stabilește capitala la Beijing, apoi Xanadu.

Chinezii mai rezistau în sud, având o flotă impresionantă, extrem de avansată pentru acea vreme. De fapt China era atunci o mare putere navală. Mongolii în schimb n-aveau flotă, unica lor experiență pe apă fusese până atunci să treacă un fluviu pe plute rudimentare și piei de animal umflate cu aer. Și totuși Kubilai reușește să-și construiască rapid o flotă redutabilă.

În 1275 mongolii ajung, în marșul lor spre sudul Chinei, la fluviul Yangzi. Chinezii dinastiei Song de Sud pierd bătălii terestre una după alta.

Urmează în 1279 bătălia navală de la Yaishan (sau Yamen), unde mongolii instituie o blocadă, după care flota mongolă o distruge pe cea chineză de 10 ori mai mare. De observat că ambele flote sunt conduse de amirali chinezi numiți Zhang (Zhang Shijie pentru Song și Zhang Hongfan trecut în tabăra mongolă).

Ultimul împărat al dinastiei Song (copil) moare înecat în acea bătălie; cucerirea Chinei era încheiată.

Dinastia mongolă Yuan va stăpâni China aproape un secol, confruntându-se însă cu rezistența acerbă a elitelor confucianiste, nenumărate revolte populare, molime, inundații, foamete și ierni extrem de aspre. Rivalitățile interne, răscoala din Tibet și atacurile la granițele din vest („Pax Mongolica” începea să se prăbușească), precum și înfrângerile externe din Japonia și Asia de Sud-est, contribuie la declinul dinastiei mongole. Urmarea: revoltele culminează cu răscoala condusă de Zhu Yuanzhang, care în 1368 se declară împărat al Chinei, fondând dinastia Ming („Luminoasă”). Au urmat dinastia Qing, Republica (1911) și regimul comunist (din 1949).

Azi Mongolia este o țărișoară relativ neînsemnată, în timp ce China e o superputere globală. Poate că cinci milenii de istorie, așa cum e reflectată în minuțioasele cronici chineze clasice, nu sunt chiar irelevante.

Găsesc istoria de mai sus relevantă pentru cazul de față.

Dvs. aveți dreptate, d-le Kostas. E drum lung până la supremație asupra americanilor. Totuși, China are experiență milenară în luptele navale, chiar dacă nu în bătălii recente. Iar capacități militare își construiește în ritm amețitor.

De acord, China nu avea flotă de război în 1946. Dar avea una acum șapte secole, când în America erau doar pieile roșii.

De acord, armata chineză n-a luat parte la conflicte de 70 de ani. Dar a luptat în mii de războaie în cei 5000 de ani ai istoriei sale – și China există și azi.

China mai are nevoie de două decenii ca să lupte cu Statele Unite? Ținând cont de viteza cu care avansează China (dar și de viteza declinului american), s-ar putea ca cele 2 decenii să se reducă la câțiva ani.

De altfel, n-am spus că în momentul actual China ar fi deja „pregătită pentru un conflict deschis cu SUA”.

Am spus doar că se pregătește – ceea ce nu e același lucru.

Dar a subaprecia China ar fi o eroare, o spun cu toată convingerea.