A fost un eveniment de excepție la care au vorbit prof. dr. Anatol Petrencu, prof. dr. Alexandru Burlacu, Mihai Ghimpu, fost președinte interimar al R. Moldova și președinte al parlamentului, Valeriu Saharneanu, fost deputat, parlamentul R. Moldova, scriitorul Nicolae Schițco, Andrei Busuioc, senator în parlamentul României.

Mai jos postez prefața mea la acest volum:

*Un roman cât o istorie adevărată, sau R. Moldova a ieșit din URSS, dar URSS-ul n-a ieșit din R. Moldova*

Acțiunea romanului publicistic documentar Prutul trece prin Chișinău se întinde pe un diapazon temporal de peste 3 sferturi de veac, de la începutul Războiului al Doilea Mondial până în zilele noastre. Narațiunea, condusă cu mână de maestru de Gheorghe Mărzencu, este însoțită de fotografii ale personajelor și locurilor descrise, dar și de facsimile ale unor documente de arhivă inedite, publicate majoritatea în premieră, care aruncă o lumină nouă asupra evenimentelor petrecute în iunie-iulie 1941 în zona Fălciu-Țiganca, pe cursul inferior al Prutului, în raionul Cantemir, la nord de Cahul.

După victoria URSS din 1945, sovieticii au proslăvit memoria ostașilor lor care au luptat în acea zonă, în special a grănicerilor. Autoritățile staliniste și post-staliniste au înălțat de-a lungul Prutului mai multe memoriale militare, au deschis muzee, au publicat permanent numeroase opere istorice, publicistice sau literare, nu rareori brodate cu ficțiuni și falsuri motivate ideologic, despre ostașii Armatei Roșii participanți la război. Așa s-a ajuns la nașterea legendei propagandistice a celor „trei eroi” de la pichetul de grăniceri de la Stoianovca (în documentele românești: Stoienești) din zona Fălciu-Țiganca, aflată în vecinătatea Prutului.

Legenda spunea că cei trei ar fi oprit mai multe zile ofensiva Armatei Române în acel loc prin dârza lor rezistență. Măsluita poveste a ajuns, firește, și în manualele școlare, de unde copiii sovietici au fost obligați s-o învețe, păstrând-o toată viața întipărită în memorie, alături de alte clișee ipocrite precum „Bunicul Lenin cel blajin”.În anul 2011, adică la 20 de ani după proclamarea independenței Republicii Moldova față de imperiul sovietic, când guvernanții se pregăteau cu tot fastul de sărbătoarea aniversară, autorul cărții de față, și el un copil din anii ’60 ai secolului trecut, a ajuns dintr-o întâmplare prin zona pichetului de grăniceri „legendar”.

Și-a amintit de povestea cu „trei eroi” din manualul ce i se predase la școală și a hotărît să intre în respectiva cazarmă, bănuind că s-ar putea întâlni cu trecutul sovietic, deși sperând că vestigiile născocitei istorii vor fi dispărut. Nu s-ar fi cuvenit ca statul independent Republica Moldova să mai protejeze și să propage închipuitele narațiuni militare „eroice” ale defunctului imperiu.Dar, din păcate, bănuiala i s-a confirmat. Intrând în cazarma pichetului împreună cu un prieten, interpretul Vlad Negruzzi, sub acoperire de jurnaliști, Gheorghe Mărzencu a găsit intactă povestea propagandistică sovietică din manualul de școală. Basmul ideologic era redat în toată plenitudinea sa, în diverse forme, între pereții vechiului pichet de grăniceri aflat încă la frontiera cu România și îndeplinind aceleași funcții ca în 1941.

Numai că, de data aceasta, instituția nu mai aparținea Uniunii Sovietice, ci țării independente Republica Moldova, care tocmai se desprinsese de metropola ei sovietică. Până și zidurile exterioare ale clădirii expuneau cu ostentație numeroase plăci comemorative ce consemnau lupta grănicerilor sovietici cu „fasciștii români”.

În curtea cazărmii se păstra intact un ansamblu memorialistic cu obeliscuri și morminte improvizate, dominate de chipul liderului bolșevic Vladimir Ilici Lenin și de numeroase steluțe roșii cu cinci colțuri. La loc de cinste figurau biografii inventate ale ostașilor grăniceri străini, precum și o imensă placă de granit gravată cu un citat mincinos din ziarul Pravda, organul de presă al partidului bolșevic.

Inscripția numea armata română „dușmanul mișel” și nu uita să precizeze că cei trei erau „Cekiști”, adică membri ai CEKA, sinistra agenție de securitate sovietică inițial condusă de Felix „de Fier” Dzerjinski, ce a răspândit teroare în anii regimului leninist-stalinist, asasinând cu ferocitate milioane de oameni fără altă vină decât că erau creștini, aveau origini „nesănătoase” sau nu manifestau destul entuziasm pentru linia partidului. Cu alte cuvinte, nu doar că cei trei făceau parte din trupele de ocupație sovietice, dar mai mult, trupele de grăniceri trimise de Kremlin pe Prut, după ocuparea Basarabiei în 1940, aparțineau chiar trupelor speciale ale NKVD-ului, cea mai odioasă instituție represivă din URSS (restructurat mai târziu sub diverse denumiri, inclusiv KGB). Acești alogeni NKVD-iști erau (și pe alocuri încă sunt) slăviți cu zel prin memoriale, obeliscuri de granit și alte monumente comemorative bolșevice din Republica Moldova.

Negruzzi și Mărzencu par singurii care sesizează schizofrenia cronică de care suferă autoritățile Republicii: aici, în această curte, se țin toate adunările solemne și careurile patriotice ale grănicerilor moldoveni. Chiar jurământul celor nou-încorporați se recită în cor și se semnează sub patronajul simbolic al vestigiilor propagandistice din epoca sovietică. Stema Republicii și chipul lui Lenin conviețuiesc într-o juxtapunere ce frizează promiscuitatea. Și totuși, nimeni nu pare deranjat de conflictul ireconciliabil dintre cele două identități naționale, culturale, lingvistice și politice: cea veche, sovietică, răposată de mult, și cea actuală, românească, desprinsă de Molohul imperial bolșevic. Din păcate, clivajul este mult prea profund, avându-și sorgintea în confuzia mentală a unor politicieni fără conștiință de neam, confuzie ce frizează trădarea națională.

Nu cumva – întreabă Gheorghe Mărzencu – guvernul Republicii Moldova se mai află și azi în slujbă la sovietici? Nu cumva unele autorități din cel de al doilea stat românesc sunt încă năimite Moscovei?În interiorul cazărmii puteai de asemenea vedea portretele militarilor sovietici care, în vara anului 1940, au atacat România și au trunchiat-o, iar un an mai târziu, în iunie 1941, la Prut, au tras cu cruzime în ostașii români. Tot acolo se afla o cameră de muzeu al hiperbolizatei glorii militare sovietice, cu diverse exponate, unde mitul eroic se înșira în diferite forme, de la stânga la dreapta și viceversa.

Complexul interior culmina cu o pretinsă dioramă, pictată cu grijă, ce oglindea luptele din primele zile ale războiului. Grănicerii sovietici, unii în uniforme de NKVD-iști și purtând anacronice chipiuri numite budionovka în Armata Roșie pe vremea lui Lenin și Troțki, erau înfățișați ca niște voinici din poveste, apărând țara și luptând biruitor contra năvălitorilor „fasciști” de dincolo de Prut. Cu un ton triumfător, se etalau statistici despre câți români ar fi fost uciși sau înecați în Prut de trupele sovietice în luptele începute la 22 iunie 1941, cum românii ar fi atacat în disperare și s-ar fi retras în dezordine de frica „apărătorilor” ruși (ocupanți, trebuie mereu reamintit). Și astfel e oficial perpetuată confuzia basarabenilor, mai ales a celor ce n-au surse alternative de informare, precum recruții din trupele de grăniceri.

Dar nu doar a lor.De altfel, fetișizarea și atribuirea de puteri supranaturale unor figuri eroice inventate face parte din arsenalul folosit curent de propaganda sovietică pentru a crea niște idoli falși: un căruțaș rus ar fi ucis cu toporul nu mai puțin de 50 de „fasciști români”. Un grup de 11 ostași sovietici ar fi traversat Nistrul pe plute improvizate pe 17 aprilie 1944 la Răscăieți, pe Nistru, au atacat prin surprindere liniile de apărare ale trupelor româno-germane situate pe malul drept, au ocupat o colină și au menținut-o în luptă neîntreruptă 36 de ore până la venirea trupelor principale, au respins 17 ofensive ale forțelor româno-germane, au lansat două contra-ofensive, au ucis 250 soldați inamici, capturând multe trofee și pierzând doar un om (pe faimosul „Lomakin”).

Grănicerii sovietici omorau o mie de fasciști dintr-o singură incursiune și aruncau în aer mari poduri metalice de cale ferată folosind simple grenade. O mână de luptători răniți de șapte ori continuau să-i bată pe fasciști sau le țineau piept 12 zile...Este în mod evident o „hagiografie” comunistă inventată, confecționată cu migală, menită să valideze la nivel colectiv un model fals. Fiecare asemenea „discurs muzeal”, precum cel articulat în pichetul de la Stoianovca, este o laborioasă mistificare, fabricată pentru a distorsiona istoria și a manipula ipocrit și cinic paradigma culturală oficială a Republicii Moldova.

Asemenea pseudo-hagiografii eroice sunt „operațiuni psihologice” (definite de un manual militar ca forme de comunicare create pentru a influența părerile, emoțiile, atitudinile sau comportamentul unui grup, în folosul celor ce le comandă), folosite în cadrul unui război subtil, numit și hibrid, dus de „Imperiul Maculist” (I.P. Culianu) împotriva românilor.Autorul își documentează relatările cu fotografii luate din această enclavă sau „oază” sovietică perpetuată în spațiul unei instituții de stat importante din Republica devenită independentă cu două decenii înainte. El a publicat inițial în presa din Chișinău articolul Apa trece, guvernul tace (în altă variantă: Prutul curge, guvernul Moldovei tace), care a avut un ecou fulminant.

Ziarul a ajuns imediat pe masa primului ministru, care a dat dispoziția de a se schimba situația la pichet. Ulterior, articolul și acțiunile colaterale pe care le-a declanșat s-au discutat de câteva ori și în ședințele Parlamentului Republicii Moldova.În procesul de redare a acțiunilor și discuțiilor din înaltele instituții de stat pe marginea problemei anacronicului memorial, autorul trece ușor la ficțiune, utilizează diverse stiluri literare, inclusiv descrierea artistică a personajelor, dialogul dramatic etc. Astfel, îl aflăm pe prim-ministrul Vlad Filat înfuriat pe subalternul său Roman Revenco, șeful Serviciului de Grăniceri, pentru starea pichetului.

La un moment dat aceștia mai citesc o dată împreună articolul de ziar și schițează niște căi de soluționare a problemei.De la pupitrul său real, devine un caracter literar și președintele Parlamentului, Marian Lupu, care nu-și prea dorește o confruntare directă, în plenul instituției, cu prietenii săi de mai ieri, comuniștii. În mod asemănător este descris și Vlad Plahotniuc, prim-vicepreședinte al Parlamentului, care găsește sensuri politice acolo unde „se vede mai puțin”, adică în zona aranjamentelor discrete și mișmașurilor.

Tot acolo intră în rol Liliana Palihovici, și ea vicepreședinte al Parlamentului, înlocuitoarea primilor, la nevoie, și președinta ședințelor în plen atunci când articolul de presă despre pichet și acțiunile ce i-au urmat se discută în ședințele legislativului.Prim-ministrul Vlad Filat primește sesizarea de la redacția ziarului Jurnal de Chișinău, care a găzduit articolul despre fictivele relicve din pichetul de grăniceri sovietic, dar și de la deputatul Partidului Liberal, Valeriu Saharneanu, care cere și el primului-ministru să dispară memorialele și tancurile sovietice urcate pe piedestaluri, toate bazate pe legende propagandistice sovietice.

Deputatul Saharneanu face o declarație politică, prin care deschide discuția în plenul Parlamentului, numind pe bună dreptate memorialele și muzeele militare sovietice din spațiul basarabean „război hibrid al Rusiei contra republicii Moldova și României, contra românismului”. Declarația deputatului liberal declanșează acțiuni adverse ale deputaților comuniști. Aceștia (Petrenco, Șupac, Mironic, Reșetnicov, Petcov, Gorilă și alții) ies iute și violent la microfoane, amenințând că se vor plânge Moscovei pentru atitudinea „fascistă” a guvernanților moldoveni privind monumentele și memorialele sovietice.Cel mai dur au reacționat comuniștii, pe atunci în opoziție politică, după ce Guvernul R. Moldova a eliminat sintagma „trei eroi” din denumirea pichetului din Stoianovca / Stoienești, ca reacție la articolul din presă. Apologeții Rusiei au organizat proteste cu mulțimi de oameni la porțile cartierului general (statului major) al grănicerilor, în strada Petricani din Chișinău.

Ei au cerut restabilirea denumirii cu „trei eroi” a pichetului și l-au provocat pe șeful grănicerilor în fața mulțimii, cerându-i să readucă lucrurile la starea lor veche. În paralel au abordat problema de câteva ori în Parlament, dar n-au reușit să adune voturile necesare unei decizii.Autorul redă în imagini plastice secvențe de la acele proteste, apoi mută subiectul în Parlament, urmând traseul dezvoltării lui. În Legislativ au loc cele mai mari confruntări politice pe marginea problemei pichetului de grăniceri din Stoianovca, plin de conținut sovietic perimat.Comuniștii au cerut audierea parlamentară a miniștrilor Apărării și Culturii, precum și a șefului Serviciului de Grăniceri.

Unii dintre aceștia s-au prezentat și au răspuns în fața deputaților dezlănțuiți. Hazardați și înfierbântați de iureșul duelului verbal, ei au început a se da de gol și a-și divulga păpușarii și interesele pe care le apărau, pledând pentru menținerea muzeelor și monumentelor sovietice dintre Prut și Nistru. Bunăoară, deputatul comunist A. Gorilă a amenințat că, dacă nu se revine la starea de până la schimbarea denumirii pichetului, el va sugera Moscovei să diminueze fluxurile de gaze rusești livrate consumatorilor din R. Moldova.

Arătând pumnul celor de la guvernare, el i-a avertizat cu seriozitate prin renumita frază, devenită apoi virală în societatea din Chișinău: Atunci o să vedeți voi de unde ies gazele!Autorul descrie amănunțit fierberea din legislativul moldovenesc, utilizând cu precizie și talent stilul dramaturgic, pe baza stenogramelor.

Pe parcurs introduce în subiectul lucrării mai multe figuri politice și civice din perioada respectivă, printre care liderul fracțiunii liberalilor, Mihai Ghimpu, și coechipierii săi Ion Hadârcă și Valeriu Saharneanu, viceministrul Culturii Gheorghe Postică, o serie de funcționari publici etc.

Până la urmă, discuțiile aprinse și reiterate între oponenții politici din Parlament pe marginea pichetului de la Stoianovca, desfășurate în toamna-iarna anului 2011, s-au încheiat cu adoptarea legii privind instituirea Poliției de Frontieră, concomitent lichidându-se trupele de grăniceri ale R. Moldova.Dar scânteile confruntărilor de principii din Parlament n-au putut să nu aprindă niște spirite și în societatea „civilă” de atunci.

Încurajați de acțiunile deputaților comuniști, în mai multe nopți la rând, niște indivizi antisociali au profanat Monumentul victimelor deportărilor din satul Cojușna, lângă Chișinău, dar și Piatra comemorativă din Piața Marii Adunări Naționale consacrată Martirilor regimului sovietic de ocupație, precum și alte monumente dedicate victimelor și martirilor. Aceste exemple de vandalizare, coroborate cu atitudinile comuniste legate de pichetul din Stoianovca și de alte monumente sovietice, au determinat societatea civilă din Chișinău să elaboreze și să publice în presă Memorandumul Noi avem eroii noștri!

Acest document ia apărarea valorilor naționale românești din spațiul pruto-nistrean. Memorandumul a fost semnat de 33 de intelectuali dintre cei mai valoroși din Republica Moldova: academicieni, savanți istorici, scriitori, artiști, activiști civici etc. Printre semnatari se numără academicienii Alexandru Moșanu și Andrei Eșanu, scriitorii Nicolae Dabija și Arcadie Suceveanu, savanții istorici Anatol Petrencu și Ion Negrei, interpreții Vasile Iovu, Petru Neamțu și Maria Mocanu, foștii deportați Valentina Sturza și Vasile Ghiaur etc.Memorandumul puncta aspecte legate de subiectul relicvelor ideologice sovietice și afirma limpede că războiul dintre România și URSS din 1941 a avut cauze diferite de cel dintre Germania hitleristă și regimul stalinist, ambele la fel de expansioniste și lacome de teritorii și hegemonie. România a fost atacată prin surprindere de URSS în 1940, răpindu-i-se teritoriul din stânga Prutului – invadat de Armata Roșie.

Sub regimul de cruntă „teroare roșie” stalinistă, românii de la est de Prut au fost deportați în masă în Siberia, unde au murit în condițiile cumplite din lagărele înghețate. Astfel încât, un an mai târziu, România doar a continuat beligeranța începută atunci, spre a-și elibera pământul și concetățenii de sub ocupația bolșevică. De aceea, intelectualii se adresau acum direct guvernanților și instituțiilor statului, cerându-le pe bună dreptate să pună capăt propagandei sovietice, ținând cont că statul era independent deja de două decenii.

De asemenea, ei cereau corectarea, conform adevărului istoric, a manualelor școlare și universitare și a programelor de studii, inclusiv a celor de instruire în instituțiile militare dintre Prut și Nistru etc. Și cum memorandumul a fost lansat în presă de la adresa electronică a autorului (culturabass@gmail.com), deputații comuniști au găsit de cuviință să discute și această adresă în ședința plenară a Parlamentului, catalogând memorandumul și adresa respectivă ca „elemente fasciste promovate de fasciști”. În procesul scrierii autorul evocă mai multe situații din activitatea personajelor, pe care le abordează cu grijă spre a accentua nuanțele literare și publicistice, dar și istorice, în zugrăvirea celor ce dau viață operei.

Prin toate cele arătate mai sus, cartea lui Gheorghe Mărzencu poate fi considerată și un excelent manual de jurnalism. În ea se oglindesc toate elementele unui proces ziaristic de forță, care pornește de la alegerea temei de stringentă actualitate, realizarea și publicarea lucrării mai întâi pe pagina de ziar sau revistă, urmată de o serie de reacții până la cel mai înalt nivel, dar și în societate în ansamblu, cu implicarea populației, schimbând stări de fapt sau tradiții desuete, vechi de un secol, și culminând cu o lucrare mult mai mare și exhaustivă, romanul publicistic. Cu atât mai mult cu cât în paginile cărții au fost plasate mai multe imagini, publicate cu titlul în premieră, cu personajele narațiunii sau cu documentele invocate care susțin adevărurile expuse, pe de o parte, și întregesc în această formă sensul mesajelor pe cât e necesar, pe de altă parte.

Este o nesfârșită suferință în paginile cărții. „Cei mai mulți martiri nici nume n-au, doar durere, durere mare”, spune autorul în timp ce pune flori de câmp pe mormintele eroilor căzuți la Țiganca și înmormântați în cimitirul ostașilor români.Obiectivul documentar principal al narațiunii pare a fi, totuși, grija pentru adevărul luptelor de pe platoul Fălciu-Stoianovca-Țiganca din iunie-iulie 1941, denaturat de propaganda sovietică și succesorii ei pe parcursul a trei sferturi de veac. Astfel, romanul cuprinde o serie de documente istorice din arhivele militare ale Rusiei, publicate în premieră, în traducere ad-hoc, dar și din cele românești, preluate cu referințele de rigoare de la istorici români.Revenind la descrierea luptelor din 1941, pentru a dovedi ipocrizia sovietică precum că Stalin, respectiv grănicerii din valea Prutului, ar fi fost luați prin surprindere de atacul trupelor germane, autorul evocă în stil artistic cazul cunoscutului ostaș german Alfred Liskow, care la 21 iunie în acel an și-a părăsit unitatea militară, a trecut râul și i-a informat pe sovietici despre operațiunile militare programate pentru dimineața de 22 iunie.

Pe malul stâng al râului dezertorul a fost preluat de grăniceri și dus în fața generalului NKVD Nikolski, fapt ce figurează în documente istorice publicate ulterior. Este pentru prima dată în literatură când începutul războiului și dezertarea soldatului german sunt zugrăvite în acest mod.Documentele reproduse arată că și grănicerii de la pichetul „eroilor” au știut că vor fi atacați în acea noapte, fiind deja în alarmă și având ordin să ocupe poziții de luptă în seara de 21 iunie, în dispozitive de luptă mixte, alături de Armata Roșie.

Nici vorbă de vreun atac-surpriză tâlhăresc al fasciștilor români ce ar fi trecut Prutul noaptea fără zgomot, nici de cei trei eroi imaginari care l-ar fi oprit, distrugând integral divizia română regală. Deci, spune Gh. Mărzencu, pure fantasmagorii. Baliverne, iscate din penița politrucilor. Invalidate de autor temeinic, fără drept de apel, pe bază de documente.De ce mai trebuie să le înghită moldovenii azi?Cartea cuprinde fascinante secțiuni cu conținut militar, de mare valoare documentară. Sunt incluse documente recent desecretizate (traduse de autor), din arhivele militare ruse, ce atestă revoltele populației din Basarabia, înăbușite de regimul stalinist, rezistența basarabenilor în fața invadatorilor sovietici, refuzul celor mobilizați în Armata Roșie de a lupta contra fraților români (unii au trebuit chiar să fie retrași din prima linie și trimiși în spatele frontului sovietic), sabotarea unor acțiuni militare sovietice care puteau dăuna trupelor române, eschivarea de la îndatoririle de ostaș sub pretextul neînțelegerii limbii ruse.Materialele arhivistice utilizate ne surprind prin originalitatea și precizia informațiilor, care răstoarnă versiunile mincinoase ale bolșevicilor, vehiculate subversiv de-a lungul deceniilor, și reabilitează eroismul autentic al ostașilor români, adevărați urmași ai lui Ștefan Cel Mare, porniți cu jertfire de sine să elibereze pământul Țării și pe frații basarabeni de ocupația străină.

Printre documentele cele mai relevante, autorul reproduce integral epocalul ordin militar Ostași, vă ordon, treceți Prutul! al Comandantului Armatei Române, care, sugerează autorul, la o adică ar putea fi de actualitate și azi. Este menționat și un alt „balon” propagandistic, de astă dată pe Nistru: mitul celor 11 de la Răscăieți (mult-glorificatul grup al lui Lomakin, ostașul rus care a murit de trei ori în trei zile diferite), demontat pe larg în altă carte a lui Gheorghe Mărzencu .Spre sfârșit romanul evocă Cimitirul Ostașilor Eroi Români din Țiganca, unde protagoniștii, grupul de prieteni patrioți, vin să se reculeagă și să exprime recunoștință pentru jertfa celor din nemurire.

Autorul nu ascunde că este și el feciorul unui brav ostaș român din acel război, Ignatie Mărzencu, luat prizonier și ținut în lagărele sovietice de exterminare, din care s-a salvat totuși, întorcându-se acasă. El îi invită pe cititori, într-un mod inedit, să-l însoțească la mormântul fostului ostaș din satul de baștină Tătărești, aflat alături de mormintele altor consăteni camarazi de arme. Și în acest loc, în cimitirul sătesc, autorul și prietenii săi se reculeg din nou și, în fața crucilor creștinești ale eroilor predecesori, dau împreună glas unui cântec românesc de glorie și memorie, dar și dramatic. Titlul – Balada celor trei feciori la Prut – formează o simetrie contrastantă, rânduită parcă nu de voința auctorială, ci de Pronia însăși, cu fantezia propagandistică a celor trei eroi de la pichetul de grăniceri.

Balada începe cu La Fălciu, la râul Prut, grele lupte am avut… și continuă cu scene atroce, intonate cu jale:Mai trăiți voi oameni, oare / Fără mâini, fără picioare? / Mâini, picioare aruncate / Trupurile-n altă parte... / Tudorele, buze moi, / Cum stau muștele pe voi! / Dar voi, ochișori frumoși / Putreziți, de cioroi scoși! / Și-ncă o dată, mama mea / Feciorașii nu-ți uita!Melodia cântată și versurile pătrunzătoare, neauzite mai devreme de nimeni dintre contemporani, au rămas de la Ioachim Josu, fost luptător la Cotul Donului, odihnind și el în huma eternă a cimitirului tătăreștean.

Cântecul fusese purtat peste ani de Constantin, feciorul lui Ioachim, aflat acum la o vârstă înaintată și cântând, împreună cu autorul cărții și cu Vlad Negruzzi, în fața mormintelor ostășești.În finalul narațiunii, chiar în acel loc, bărbații improvizează. Melodia răsună puternic, aproape atemporal, venind direct din cimitir, plutind peste sat, înălțându-se peste dealuri și văi, peste ani și vremi. Sătenii aud de la casele lor, se adună în jurul cântăreților și intră, unul câte unul, în corul astfel format, dând o nouă viață unei opere eroice românești de mare dramatism și profunzime, ce leagă pe undele sale destine umane din trecut și prezent oglindite în scrierea de față.

Se aude în cântec veșnicia Prutului, cu spații geografice și temporale mult mai largi decât o simplă luncă, și se accentuează continuitatea românească a unei epoci zbuciumate, de mare istorie, pornită de la râul durerii, de la eternele Fălciu și Țiganca, prin Chișinău și București, până la perenul Tătărești.Fără îndoială, acesta putea fi acordul final al operei. Dar, în ultimul moment, autorul găsește de cuviință să continue cu o informație de natură mai generală. El revine la stilul publicistic și relatează cursul evenimentelor petrecute la pichet după acțiunile relatate mai sus, în special după discuțiile din Guvern și Parlament. Aflăm că, în anul 2020, comandamentul Poliției de Frontieră a demarat o reparație capitală în blocul principal al pichetului cu „eroi”.

În acest sens, exponatele grănicerilor sovietici, diorama și alte obiecte din muzeu au fost scoase de pe pereți și depozitate provizoriu în altă parte. Trei ani mai târziu, renovările încă nu erau finisate, nici exponatele returnate. Doar plăcile comemorative și obeliscurile din curtea pichetului au rămas oarecum intacte, la fel de caduce și nocive.Capitolul final, intitulat În loc de epilog, este deci întru totul motivat. Cu atât mai mult cu cât, prin analogie, autorul mai informează despre un caz similar celui de la pichetul Stoianovca / Stoienești.

Acest subiect întregește ireproșabil mesajul general și se înscrie perfect pe linia temei generale a monumentelor străine cu conținut ideologic menit să submineze actuala societate basarabeană. Mai exact, se relatează despre inscripția ruso-sovietică trucată Osmotreno, min net, lt. Kutepov (Verificat, nu sunt mine, locotenent V.I. Kutepov), pretinsă de autori a fi fost scrisă în august 1944 cu prilejul curățirii orașului Chișinău de explozibilul „ocupanților români”. Însă inscripția contrafăcută, aplicată cu vopsea modernă gen Köber pe zidul Bibliotecii Naționale pentru Copii Ion Creangă (aflate pe strada Pușkin colț cu strada Șciusev – observăm în context că și străzile au nume rusești) și rămasă fără nici o reacție din partea Bibliotecii, nici a Ministerului Culturii, nu putea nicicum aparține numitului ins.

Și asta pentru simplul motiv că, în chiar arhivele militare ale Moscovei, găsim dovada că genistul Kutepov făcea parte din echipa de distrugători ai Chișinăului încă în iulie 1941, la retragerea trupelor sovietice din oraș. Atunci, acei geniști sovietici au minat și au aruncat în aer zeci de clădiri ale orașului: gările, depourile, stațiile electrice, uzina de apă, fabricile de produse alimentare, în special cele de copt pâine, morile, hotelurile, instituțiile administrative și culturale etc.

Deci, trei ani mai târziu, în condițiile în care administrația românească nu a minat nici o clădire și nu a lăsat nici o bombă în Chișinău, acest ocupant sovietic nu avea cum să dezamorseze altceva decât doar propriul său explozibil, plasat în clădirile orașului în 1941, la momentul retragerii Armatei Roșii.Aflăm că demascarea falsului inscripționat pe zidul bibliotecii a reușit-o însuși autorul prezentului roman, în baza unor documente de arhivă nou-descoperite. El s-a adresat personal Academiei de Științe, Institutului de Istorie al R. Moldova, Primăriei Chișinăului și Ministrului Culturii, și a obținut răspunsuri oficiale de la toate aceste instituții, inclusiv înștiințarea Ministerului Culturii despre decizia de a șterge minciuna ce tronează pe zidul de la colțul străzii Pușkin cu strada Șciusev. Și totuși, timp de un an și jumătate, până în momentul de față, contrafăcutul zapis rusesc a rămas neatins, el continuând și azi să-i întâmpine, la fiecare vizită, pe copiii cititori ai bibliotecii specializate.

Cauzele nefastei dăinuiri a acestei mitologii cu eroi străini, care nu sunt lăsați de anumiți oficiali iresponsabili să părăsească spațiul cultural și habitatul cotidian al basarabenilor, sunt identificate de autor în mentalitatea noii clase guvernante instaurate de curând la Chișinău. Aceasta, deși s-a autointitulat de orientare europeană, se complace și ea în delirul ideologic al fostului imperiu.Am lăsat la sfârșit analiza titlului cărții (cu care poate ar fi trebuit să încep), datorită acutei relevanțe geopolitice și culturale a acestui titlu: Prutul trece prin Chișinău. Semnificația lui depășește cu mult cazul Basarabiei și al României.

Sensul este că Prutul nu este o simplă graniță geografică, trasată pe cursul unui râu între cele două state românești, România și Republica Moldova. Titlul desemnează și sugerează mult mai mult: un „Prut” subtil, simbolic, nevăzut și totuși stăruitor, care continuă să despartă două lumi: cea veche, sovietică, defunctă, și cea actuală, românească, desprinsă de colosul imperial bolșevic. Este un clivaj adânc, cu originea într-o confuzie identitară. Iar manifestarea cea mai gravă a acestei confuzii este, anume, la Chișinău, unde-și au sediul autoritățile centrale ale Republicii. Cu cuvintele deputatului Valeriu Saharneanu:„Linia frontului încă n-a fost ștearsă, ea trece pe aici, prin Chișinău, prin Parlamentul nostru, se manifestă în comportamentul acestui Partid [Comunist] al ocupanților, care vrea să apere ultimele rămășițe ale regimului inuman.”Acest Prut invizibil, virtual, alcătuit din mii de fire istorice, naționale, spirituale, culturale, lingvistice, politice, separă două civilizații, două mentalități, două realități culturale foarte diferite: Europa, căreia România îi aparține prin ethos, tradiții și legături prea complexe pentru a fi rezumate aici, și Asia, cu dominanta ei colectivistă, autocratică, totalitară. Acest „Prut” imaterial, cultural-identitar, trece nu doar prin Chișinăul instituțiilor, ci și prin conștiința națională a fraților noștri.

Deoarece, prin acest spațiu danubiano-pontic, trece o nouă falie civilizațională, în sensul descris de Samuel Huntington în Ciocnirea civilizațiilor. R. Moldova (și Ucraina) încalecă această falie existentă între statul „de nucleu” (în termenii lui Huntington) – care este Federația Rusă – și sfera europeană, căreia România îi aparține atât cultural-civilizațional cât și instituțional.Falia însă nu coincide mereu cu o frontieră identificabilă geografic. Așa cum spune implicit Gheorghe Mărzencu, falia este interioară, este un „Prut” lăuntric. Este înverșunarea unei istorii sovietice, falsificate și glorificate propagandistic de regimul invadator, de a nu voi să rămână istorie, și încăpățânarea de a nu îngădui deplina recuperare a identității reale a Basarabiei, cea veche, românească.Republica Moldova este azi încă scindată lăuntric:Pe de o parte, persistă o nostalgie aproape de neînțeles după istoria ei sovietică, mai recentă și mult mai scurtă, impusă de tancurile Armatei Roșii și prin represiune și teroarea sângeroasă a NKVD-ului.

Nostalgia bizară, aproape schizoidă, după un imperiu care a deportat sute de mii de moldoveni nevinovați la Cercul Polar, în pustiurile geroase ale Asiei, în Siberia și Kazahstan, ori i-a exterminat prin foamete sau execuție prin împușcare în ceafă. Această nostalgie – de fapt un prizonierat ideologic, rezultatul unei spălări pe creier timp de decenii – e un fel de Sindrom Stockholm (legătura emoțională pe care victima o simte față de teroristul care o ține captivă).Pe de altă parte, se afirmă dorința firească de a restabili adevărul și a-și redobândi identitatea propriu-zisă, care secole de-a rândul a fost cea a Principatului Moldovei lui Ștefan cel Mare și a României lui Mihai Eminescu.

Se poate vindeca această inexplicabilă nostalgie, mai ales la nivelul clasei politice? Autorul este sceptic. Trebuie să recunoaștem, spune el, că „la Basarabia, inerția și indiferența politicienilor pot fi cu adevărat celebre.” Și precizează: R. Moldova, „după al treilea deceniu de independență, are o clasă politică la fel de inertă și nepatriotică”.

Finalul cărții este de un pesimism amar:„Republica Moldova, sovietică până în măduva oaselor, cică se mișcă spre Europa. Dar eu mă îndoiesc că se întâmplă așa, și realitatea îmi dă dreptate.”Într-adevăr, este legitim scepticismul privind aderarea la Uniunea Europeană, care pare mai curând o himeră decât o soluție și un deziderat realist.Soluția este – nu poate fi alta decât – reunificarea cât mai grabnică cu România.Dar asta presupune ca granița de est a României să redevină Nistrul, iar „Prutul” identitar, dematerializat, din titlul cărții să fie conștientizat și readus în matca lui reală. Menirea Prutului nu este aceea de a juca rolul fals, atribuit de sovietici, de frontieră interstatală, și nici cel de frontieră externă a Uniunii Europene.

Prutul trebuie să redevină un râu interior al României, care să nu mai despartă români de români, ci să-i unească în interiorul aceleiași țări.Avem tot temeiul să felicităm autorul pentru acest volum de excepție ce poate fi recunoscut drept o realizare de marcă a publicisticii, beletristicii și științei istorice din Republica Moldova.