ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Am primit mai multe cronici la Albumul Anotimpurile lui Eminescu la Văratic, din care redăm, la ceas de aducere aminte:

Valeriu Lupu: Din nou cu Eminescu – despre Eminescu

   ,,De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”

     Mihai Eminescu – (Călin  – file din poveste)

O strofă aparent simplă, dar profund ancorată în spectacolul naturii la vreme de noapte surprinsă magistral în încărcătura ei simbolică și îmbrăcată într-o dulce meditație melancolică într-o aură de mister. Oricât de vastă este opera eminesciană în ansamblul ei, oricât de aspră și contondentă apare față de realitățile vremii, întoarcerea la natură însemna pentru Eminescu acel refugiu atât de necesar sufletului său zbuciumat și sensibilității sale la trecerea implacabilă a timpului. ,,Cu mâine zilele-ți adaugi / Cu ieri viața ta o scazi / Și ai cu toate acestea-n față / De-a pururi ziua cea de azi”

De aici încântarea sa în fața minunilor naturii, de aici  și armonia pe care o căuta și o găsea în întocmirea și derularea ei, încântare pe care Eminescu, cu inocența copilului și candoarea îndrăgostitului o turna în versuri de o gingășie, patos și muzicalitate inegalabilă în cultura noastră și nu numai.

Cântarea naturii la Eminescu însă, întotdeauna s-a împletit armonios cu meditația filosofică, iar atunci când s-a îngemănat cu iubirea a căpătat dimensiuni astrale. Cine este atent la mesajul eminescian va observa că el  leagă iubirea, în fiecare etapă a ei de natură care, la rândul ei, va undui de la descrieri melancolice la trăiri pline de încântare, de la aduceri aminte la trăiri nostalgice, toate într-o armonie care induce acea stare de bine, un adevărat confort spiritual ce se realizează prin îmbinarea meditației optimiste cu melancolia nostalgică.

,,A cântat ca nimeni altul natura și iubirea, pădurea și izvoarele, păsările și astrele” avea să-și amintească cu admirație prietenul său de studii și de viață, Ioan Slavici, în amintirile sale despre Eminescu. Și Slavici nu era singurul care aprecia apropierea de natură a poeziei eminesciene, pentru că majoritatea contemporanilor săi își arătau fără echivoc prețuirea și admirația de care s-a bucurat Eminescu încă din timpul vieții sale. Nici nu se putea altfel pentru că, la Eminescu, toate acestea se contopeau în creuzetul percepției și sensibilității sale din care izvora o lume de basm, în care natura și iubirea se regăseau metamorfozate într-o artă poetică de o rară expresivitate.

Iată contextual în care apare un nou album tematic sub auspiciile Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, întitulat ,,Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic”, elaborat de un inimos colectiv din cadrul ,,Centrului Cultural Spiritual Văratic”. Acești temerari în frunte cu Emilia Țuțuianu, Dorin Dospinescu și Victor Roncea, într-un proiect coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, au fericita inspirație de a alcătui un album omagial la 170 de ani de la nașterea ,,Românului Absolut”, Mihai Eminescu.

Lucrarea impresionează prin trei aspect majore. Mai întâi de toate abordează poezia eminesciană în raport cu natura care își găsește un suport în transpunerea stărilor poetului; primăvara cu explozia ei de vitalitate și speranță; vara cu splendorile ei în împlinirea frumosului din natură; toamna cu multicolorul și melancolia ei; și iarna cu încremenirea ei în albul zăpezii și poveștilor la gura sobei visând la reluarea ciclului naturii. Aici se cuvine apreciată la superlativ ilustrația grafică și fotografică realizată de Constanța Abalașei, Cristina Nichituș Roncea și Dorin Dospinescu.

În al doilea rând, alcătuirea se dovedește a fi extrem de inspirată pentru că, dincolo de ipostazele sale temporale, leagă natura de versul eminescian în zona sensibilității, de la percepția fantastică a copilului, la interpretarea filosofică a adultului, fiecare luând natura ca părtaș al stărilor sale de alean și dor.

Și nu în ultimul rând, faptul că cele patru anotimpuri ale poeziei eminesciene sunt precedate de un preambul semnat de personalități de referință în eminescologie, dar și din lumea prețuitorilor meditației sale poetice. Începând cu Ioan Aurel Pop – care reușește o sugestivă radiografie a miracolului eminescian în raport cu natura, la Mihai Cimpoi – care subliniază semnificația romantică a Văraticului prin cele trei personalități feminine; Veronica Micle, Olga Vrabie și Zoe Dumitrescu Bușulenga care l-au adulat până la zeificare pe Eminescu.

De la sufletul național – ca ,,expresie integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), evocat de IPS Ioachim, la realitatea magică a lui Nicolae Georgescu, de la calda prețuire a maicii Iosefina Giosanu, la consacrarea într-o manieră doctă a ,,Arheului spiritualității românești” semnată de Theodor Codreanu, în sfârșit, de la ordinea divină a cuvântului  a lui Gheorghe Simion, la clarviziunea eminesciană a lui Petruș Andrei, toate sunt adevărate omagieri ale spiritului eminescian într-o comuniune permanentă și sugestivă cu natura, pe care Eminescu și-a făcut-o părtaș vremelniciei sale.

Într-un peisaj mirific, cum mai potrivit pentru actul creației poetice și nu numai, Emilia Țuțuianu descrie lăcașul de cult al Văraticului dimpreună cu ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” de curând ctitorit și impactul său benefic asupra trupului, care încearcă binefacerile locului, dar mai ales asupra sufletului, care își găsește aici alinarea întru cele sfinte, dar și nostalgia versului eminescian în îngemănarea lui cu natura.

Cele 12 poeme și poezii înmănuncheate într-un adevărat dodecameron eminescian, reprezintă o veritabilă axă a gândirii și sensibilității eminesciene în raporturile sale cu natura atotcuprizătoare, începând cu atmosfera de basm din ,,Călin” (file din poveste) și sfârșind în ambianța mistico-religioasă a poeziei ,,Rugăciune”, adevărată perlă poetică închinată Fecioarei Maria.

Urmează apoi o inspirată derulare a anotimpurilor, fiecare cu specificul propriu, izvorâte din caracteristicile zonei, zugrăvind o perfectă osmoză între om și natură, surprinsă cu măiestrie de pana eminesciană undeva între vis, realitate și adevăr, toate însă prefațate de o scurtă și inspirată descriere realizată de Emilia Țuțuianu. Așa încât, de la speranța înnoirii și optimismul primăverii (13 poezii), la împlinirile și nostalgia verii (12 poezii), de la melancolia și elegiacul toamnei (11 poezii) la meditația și atmosfera de basm al iernii la gura sobei (13 poezii), în tandem cu imagini fotografice sugestive, cititorul atent parcurge o lume feerică care alină trupul și mângâe sufletul, acoperind întreaga gamă a sensibilității umane.

Este o lucrare monumentală, extrem de binevenită în spațiul nostru cultural, pentru că este pătrunsă de armonie și frumos, de idilic și elegiac, de meditație și nădejde, de smerenie și credință, puse în valoare de vocile cele mai autorizate în domeniu, într-o atmosferă dominată de spiritul creștin, atât de apropiat poetului la vremea sa, dar și celor care reușesc să îi descopere noi semnificații creației sale.

Pentru că, până la urmă, nu putem ajunge la Eminescu decât tot prin Eminescu, iar albumul de față este una din căile deschise spre Românul Absolut.

https://archive.org/details/anotimpurile-poeziei-lui-eminescu-la-varatic_202111

Cezarina Adamescu; Memoria prezentului Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic

 


EMINESCU – LUMINA DIN NOI ȘI FRÂNTURA DE INFINIT

Răsfoind albumul

Nu o dată s-a constatat că nu este român care să nu fi auzit sau să nu-l fi iubit pe Eminescu. De unde această predilecție? S-au făcut zeci de reportaje în care oameni de diverse categorii și vârste au fost întrebați care e autorul român preferat. Și peste 90 % au răspuns: Eminescu. Programa școlară, încă din primele clase are în cuprins, poezii de-ale sale, citite, recitate de generații de copii, adolescenți, care-l studiază cu mare atenție și chiar pasiune. El e pretutindeni în jur, dar și în interiorul nostru, face parte din noi, e o fărâmă de nemurire la care, cu toții accedem. El este pentru noi, muritorii, icoana preschimbată-n cuvânt, medicamentul bolilor fără de leac, vitamina necesară dezvoltării armonioase a trupului și a sufletului. Nu există român să nu știe a fredona, măcar o romanță pusă pe note după versurile eminesciene. Ele ne-au legănat copilăria, tinerețea, vârsta senectuții. Și atunci când toate pier sub pământ și sub cer, el rămâne icoană dintâi. El întruchipează codrul, strada cu plopii stingheri, lacul albastru…Toposul sacru…

Ecoul cuvintelor lui a ajuns până la noi, butaș de altoi care a dat muguri, lăstari. El este curcubeul azvârlit de mâna divină-n zenit. De fapt, o frântură de infinit. Toate acestea și încă o mie de alte motive au constituit imboldul pentru sărbătorirea a 170 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, prin alcătuirea celui mai frumos dar – pentru toți românii, un superb album intitulat: ,,Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic”, ediție de lux, în limbile română, engleză și franceză, coordonată de Centrul Cultural Spiritual Văratic și editată de Editura Mușatinia, 2021. Nici că se putea alege un loc mai potrivit de apariție decât Văratic, acolo unde pașii poetului se mai ghicesc și astăzi, fie pe poteci, fie pe sub stejari, fie pe sub bucata de cer azuriu care l-a însoțit în plimbările sale.

Nu e de mirare că Eminescu a avut și are încă și probabil va avea, până la sfârșitul veacurilor, o seamă de autori, poeți, prozatori, pictori, sculptori, artiști de tot felul, fără număr care, în semn de recunoștință și venerație, i-au dedicat mii și mii de versuri și proze omagiale portrete și busturi, gravuri, dar și admiratori care s-au declarat discipoli. Și tot ni se pare astăzi, după spusa Sfântului Francisc, că ,,Iubirea nu este iubită!”, Amore non amatur. Că nu a fost îndeajuns de iubit în vremea lui, supus invidiei și răutății contemporanilor săi, e adevărat, dar postumitatea lui demonstrează că după moarte, a fost descoperit și re-descoperit și i s-a acordat cinstea pe care ar fi meritat-o în timpul prea scurtei sale vieți. Geniul însă, nu ține de vârstă, așa cum s-a demonstrat. El e lumina infinitului din noi.

Eminescu – patria vieții și viața patriei noastre, cel care se naște mereu în Gerar și nemurește în Cireșar. Cu toții ne naștem în el și el  se naște mereu întru noi. El s-a ivit în lumea aceasta ca să ne facă viața mai bună, mai frumoasă. Să ne redea speranța că frumosul, adevărul, iubirea există. Că suferința din iubire e necesară ca să putem simți bucuria că ea învinge în cele din urmă, cu toate opreliștile și neliniștile ei. De două ori pe an și în fiecare zi, poeții vin la el cu pâine și vin să i se închine și să-l adore. Atinși de aripa lui sacră, semnatarii acestui album omagial și-au depus mărturiile lor de iubire pentru el care a rămas un model, un reper esențial în literatura română. Așișderea filozofului, poetul, scotocitor prin tainițele firii,  zgândărește mereu pe scoarță această întrebare și altele de același fel,  ademenit de misterul de nepătruns al vieții și al morții. Fiecare intervenție a semnatarilor are în frunte un vers eminescian semnificativ. Se știe că data de 15 Ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu este decretată ZIUA CULTURII NAȚIONALE.

În Prefața volumului omagial, intitulată semnificativ, ,,Eminescu și iar Eminescu…”, distinsul academician Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, subliniază că acest album ,,nu poate fi decât o sărbătoare a spiritului”. Cu înalt profesionalism, autorul prefeței face o trecere fugară în revistă a principalelor etape ale vieții tânărului romantic, încă de la vremea când ,,băiet” fiind, cutreiera pădurile, oprindu-se la câte un izvor sau lac albastru care-l îndemnau la visare și meditație. De timpuriu cunoaște tristețea marilor pierderi, o dată cu moartea lui Aron Pumnul, care deschide primul său volum de versuri, o meditație lirică despre viață și moarte, scrisă foarte timpuriu, pe când era elev la Cernăuți. Și tot la această vârstă a idealurilor, cunoaște iubirea dar și dragostea pentru natură, care l-au însoțit întreaga viață și pe care le-a înnobilat cu spiritul său pur, însetat de cunoaștere și frumusețe.

Universalitatea lui este dată în primul rând, și se trage din rădăcinile spațiului românesc și ale poporului român, ca exponent strălucit al acestuia, pe care l-a făcut cunoscut întregii lumi. Un bun român nu poate să rămână indiferent și să nu se extazieze în fața poeziei sale care este scrisă pentru toate vârstele și toate tipologiile umane. Viață și moarte, două teme fundamentale pe care le-a abordat în întreaga sa lirică, până la sfârșit. Toate acestea l-au făcut să accepte cu seninătate încercările vieții și chiar să jinduiască la o trecere lină, la margini de ape, codrul cel drag fiindu-i ,,veșnic aproape”.

În miile de cărți care i-au analizat opera în profunzime, subliniind semnificațiile și rădăcinile, Eminescu este cel mai frecvent omagiat, de multe ori descoperindu-i-se noi semnificații și interpretări, la care poetul poate nici nu s-ar fi gândit. Eminescu este poetul iubirii prin excelență. O iubire, nu întotdeauna împărtășită, dar trăită la maxim, cu ardoare și uneori, cu disperare. Valorile, devenite virtuți teologale: Credința, Speranța, Iubirea  au fost așezate la loc de cinste, pe primul plan al trăirilor poetului. Și poate, nicăieri în lume ca la Văratic, sentimentele poetului nu au găsit mai mare împlinire și rezonanță, pentru că aici, a trăit clipe fericite și s-a contopit cu pământul și cu cerul, într-o iubire unică, alături de Veronica, pe care a nemurit-o în versuri. Și poate că nicăieri în altă parte nu s-ar fi putut atinge sublimul iubirii decât aici, unde se îngemănează cerul și pământul, omenescul cu divinul. De aceea, străduința Stavroforei  Iosefina Giosanu și a poetei Emilia Țuțuianu este cu atât mai meritorie, cu cât, această carte-album s-a născut într-un spațiu sacru, acolo unde ecourile celor doi îndrăgostiți, s-au păstrat în zidurile mănăstirii și în icoanele care împodobesc pereții, de la răsărit la apus și până în turla bisericii. Cartea este un instrument excepțional de cunoaștere și aprofundare atât a operei eminesciene, cât și a personalității sale inconfundabile. Din acest punct de vedere poate sluji drept sursă importantă de analiză a celor două componente: viață și operă, completate, în mod profesional și artistic cu o serie de fotografii, grafică și documente ale vremii care ilustrează aspecte din viața poetului. Unele documente sunt inedite. De asemenea, slujește și la descoperirea și mai buna cunoaștere a creației lirice eminesciene, prin citarea multor poezii ale autorului.

Ca o continuare a strălucitului Cuvânt înainte al Președintelui Academiei Române, excelența sa domnul Ioan Aurel Pop, Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop Ioachim, vine să completeze profilul poetului, în excepționalul eseu, ,,Eminescu și sufletul național”, subliniind faptul că, creația eminesciană ,,este un profund ospăț spiritual și deschisă interpretărilor, o adevărată sursă de inspirație, din care orice om se adapă și-și reînnoiește seva cunoașterii în perspectiva descoperirilor spirituale sau intelectuale”.
De la pământeasca îndrăgostire de iubire și de natură, creația eminesciană cuprinde și o mitologie originală, o cosmogonie și o escatologie pe care, cu inteligența, studiile și intuiția sa, poetul le-a convertit în versuri nemuritoare, așa cum s-a dovedit încă de la început din profunda dimensiune religioasă a unora din poeziile sale. Pe de altă parte, se subliniază condiția omului de geniu care nu e înțeles de muritorii de rând, și de aici fiind respins de contemporani.

Pe de altă parte, valențele metafizice ale poeziilor sale vădesc din plin acest aspect. Influențat de romanticii Școlii germane, ale căror producții literare le-a studiat cu predilecție, Mihai Eminescu a fost sedus și de filozofia existențialistă dar și de poezia modernă. El este, emblematic, figura cea mai strălucită a liricii noastre naționale în care se oglindește spiritul, istoria, graiul, tradiția și destinul neamului său pe care le-a proiectat în universalitate. Cât despre dimensiunea spiritual-religioasă a creației sale, ea este, de asemenea, simbolul religiozității creștine naționale, plină de  elemente străvechi, devenite mituri, pornite din rădăcinile strămoșești, dar cu deschidere spre universal. Legende, basme, eresuri toate se regăsesc prelucrate admirabil în creația lui.

De asemenea, cultul sfinților și al Prea Sfintei Fecioare Maria și-a găsit expresia în cele mai emoționante poezii eminesciene, cunoscute până azi, recitate și cântate în lirica de expresie sacră a bisericii autohtone și universale. Însuși Suveranul Pontif de fericită amintire, Sfântul Ioan Paul al II-lea Papă, a recitat un astfel de poem, atunci când ne-a vizitat țara, în anul 1999. Și nu se putea ca Eminescu să nu se simtă mângâiat, protejat, de Maica lui Dumnezeu și a oamenilor. Un dor, o tânguire, un jind de puritate și perfecțiune ies la iveală din aceste poezii la fel cu ,,Plângerile” profetului Ieremia, care-l caută pe Dumnezeu pentru care simte, așa cum a spus Emil Botta, ,,Un dor fără sațiu”.
Ar fi interesant de cercetat un subiect care ar oglindi credința noastră, văzută prin prisma dimensiunii religioase a lui Mihai Eminescu, fie și numai aflate în cele două poezii definitorii: ,,Rugăciune” și ,,Răsai asupra mea…”, atâția ani ignorate de regimul care nu suporta în literatură și artă, în general, subiectele religioase.

          Stavrofora Iosefina Giosanu, președinte administrativ al Centrului Cultural Spiritual Văratic,  subliniază legătura  subtilă a poetului cu spiritualitatea monahală de la Văratic în eseul ,,Eminescu la Văratic”, subliniind contribuția, de-a lungul vremii, a marilor personalități ale culturii române de valoare universală, care i-au dedicat lui Eminescu pagini omagiale. Totodată, monahia Iosefina Giosanu aduce lămuriri despre alegerea Mănăstirii Văratic ca și cadru propice pentru un act de cultură de asemenea anvergură, așa cum este alcătuirea și editarea acestui volum omagial. Și Maica înfățișează legătura tainică dintre Eminescu și acest loc sacru. Mai mult decât vizite ocazionale, marele poet a locuit aici în anumite perioade pentru că se simțea mai aproape de Dumnezeu și de iubirea vieții lui. ,,Este locul – subliniază maica stareță – unde credința și sacralitatea Cuvântului lasă urme în timp pentru cei care vor veni”. Și adaugă: ,,De ce la Văratic? Pentru că Mănăstirea Văratic ocupă un loc aparte în viața monahismului contemporan, pentru că acest ostrov al ortodoxiei românești emană de peste două sute de ani credință și dezvoltă valori morale într-un spațiu dominat de spiritualitate”.

          Răsfoind albumul, îl simți pe Eminescu aproape, alături de Dumnezeu și de chipurile sfinților, alături de iubirea vieții lui, îi auzi pașii cutreierând aleile pe sub tei și inima ți se umple de miresme dumnezeiești, de pace și bucurie lăuntrică. Poate că nu există vreun alt loc mai tihnit decât acesta, un loc unde poezia și rugăciunea se împletesc pentru a aduce slavă Creatorului. Nu degeaba acest loc sfânt a fost numit ,,cuibul înțelepciunii și al frumosului”, așa cum măicuța specifică în mărturia sa.

         Excepționalele imagini color prezente în album, fotografiile artistice – având ca realizatori pe artiștii fotografi Cristina Nichituș Roncea și Dorin Dospinescu – și fotografiile de epocă, sunt completate în chip fericit de imaginile grafice ale artistei Constanța Abălașei Donosă, care sintetizează partea artistică a lucrării de față. De asemenea, pe tot parcursul lucrării s-au folosit imagini de arhivă națională, legate de viața și opera lui Eminescu: fotografii, busturi, statui, imagini reale ale Bojdeucii lui Creangă, unde a locuit și Eminescu, portrete cunoscute și mai puțin cunoscute ale marelui poet, care vin să completeze profilul acestui poet universal cu care românii se mândresc de 170 de ani. E al nostru și noi suntem ai lui.

          Remarcabilul om de cultură, academicianul Mihai Cimpoi, membru al Academiei de Științe din Republica Moldova, face o legătură situând mănăstirea, cu încărcătura ei sacră, ,,Văratec în orizontul mirific al Poeziei” , acest loc fiind socotit ,,priitor ființei zbuciumate al celor dăruiți cu har”. Totodată, fiind socotit și un loc haric, un loc al pogorârii inspirației divine asupra celor care aspiră la nemurire prin artă. Cel mai bine aici, se comunică direct cu Dumnezeu. Mulți oameni de seamă s-au perindat pe aici și și-au desăvârșit operele, dacă ar fi să ne gândim doar la Veronica Micle, Olga Vrabie și, în zilele noastre, marele om de cultură, academician Zoe Dumitrescu Bușulenga, devenită, din drag de Dumnezeu și de acest loc mirific, măicuța Benedicta. Legați cu fire freatice de sfințenia locului și de frumusețea poeziei eminesciene.

          Frumusețe și sfințenie, unde începe una și unde se termină cealaltă? Ele se împletesc armonios într-o coloană fără sfârșit. Cine are curiozitatea, îndemnul inimii, șansa de a citi (studia, pentru că nu se poate doar să-l răsfoiești), va afla lucruri și informații inedite, pe care nu le poate găsi în documentele existente, ori în arhive. Semnatarii textelor sunt în primul rând cercetători ai fenomenului eminescian, apoi admiratori pasionați ai acestuia și ai vieții sale. De aici, ineditul și valoarea acestei lucrări de excepție, care va intra, fără doar și poate, în patrimoniul cultural românesc. Un regal plin de desfătări vizuale, fotografii cunoscute și inedite, creații lirice armonizate cu imaginile. Plină de semnificații emoționale este intervenția distinsului academician Mihai Cimpoi despre acest adevărat ,,axis mundi”, ,,ca intermediar între contingent și transcendent”. Locuri generatoare de reverie romantică. Și cea care, încă înainte de a-l întâlni pe Eminescu, era deja o poetă eminesciană. Cea care transpunea clipele petrecute aici, alături de personificarea Poetului, transformând relativul în absolut, iar efemerul luând înfățișarea Eternității. Nicicând dragostea dintre doi poeți nu a avut drept cadru de desfășurare un loc atât de sacru, unde au loc reverii poetice absolut fermecătoare. Iubirea ,,înțeleasă în sens platonician ca aspirațieși umană, și naturală – către un ideal”, după cum specifică autorul eseului.

          Academicianul Ilie Bădescu vine cu un amplu eseu intitulat ,,Diada și triunghiul sau despre temelia lumii la Shakespeare și Eminescu”. Autorul îl așează pe Eminescu alături de Shakespeare, Goethe, Tolstoi și Dostoievski, Pascal și Descartes, ,,creatori de opere eponime la scara popoarelor din care s-au ridicat”. Și mai subliniază că: ,,Trăsătura comună a acestui gen de opere este că în necuprinsul lor se atinge măsura genialității popoarelor respective”.

          Autorul aduce precizări despre cei mai mari creatori de opere, existente în istorie, precizând că: ,,Istoria este scena pe care evoluează geniile și nebunii, sfinții și eroii, posedații și cei luminați, omul de pe scenă și cel din culise”. Interpretări de excepție ale noțiunilor triunghi și diadă (perechea și lumea), triunghi iagonic, căderea înlăuntru, abisul schismogenezei sufletești, casa ființei,     Ens-ul numit de Eminescu, într-o analiză extrem de pertinentă cu trimiteri la marea cultură universală. Și își încheie expozeul astfel: ,,Nicăieri, ca în această operă triontică nu se exprimă atât de complex și oarecum integral problematica omului european la turnanta mileniului, în pragul unui nou eon. Va trebui să învățăm să cercetăm opera omnia eminesciană într-o divină triunitate. Desigur că destinul omului nu atârnă doar de bunul răspuns ci de larga urmare a legii divine, așa cum ne-a dovedit-o creștinismul, al cărui duh ”locuiește” în chip tainic în opera omnia a marelui nostru poet, Mihai Eminescu”. Excepțională pledoarie pentru cunoașterea operei marelui poet.

          Un alt semnatar al albumului eminescian este apreciatul eminescolog Nicolae Georgescu, într-un eseu remarcabil intitulat: ,,Realismul magic la Văratic” . După ce definește termenii miraculos (care ține de supranatural (minune)și fantastic, de ficțiune pură (fantezie, fantasmă, vis), autorul specifică unele aspecte legate de Mag, care este ființă vie, (om) ce trăiește între oameni. Ceea ce e de reținut e faptul că Poetul, prin creațiile sale, are puterea aceasta de a deveni un Mag care poate preschimba realitatea în fantastic. Această putere este dată de forța cuvintelor sale. Autorul explică, nu numai prezența fantasticului ori a metafizicii în realismul magic la Eminescu, dar și în creația lui Ion Creangă care vorbește despre nunțile românești ca de niște ,,praguri spre cosmosul demiurgic”, extrapolate în viața satului, unde țăranii trăiesc cu adevărat toate evenimentele, repere ale tradiției și ale obiceiurilor străbune. ,,Creangă mănâncă natura”, cum spune profesorul Florea Fugaru, el este natura însăși care se bucură în sine și pentru sine, este Codrul din poemul eminescian”. Literatura populară este prezentănu numaiîn povestirile lui Creangă, dar și la Eminescu, acesta fiind un mare iubitor de folclor, căruia i-a conferit valențe filozofice, tocmai prin realismul magic.

          Ținutul Neamțului este un tezaur viu de obiceiuri, tradiții, creații populare și mulți scriitori, poeți, culegători de folclor au găsit aici, cel mai bun izvor din care au cules creații nemuritoare. Totodată a funcționat și continuă încă să constituie un loc haric unde-și află inspirația mulți oameni de cultură.

          O contribuție semnificativă pentru acest album omagial o prezintă distinsa poetă Emilia Țuțuianu, în amplul eseu care dă și titlul lucrării: ,,Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic: 170 de ani de la nașterea Românului Absolut, Mihai Eminescu”.

          Pentru început aduce informații importante despre așezarea geografică a Mănăstirii Văratic, despre însemnătatea culturală a acestui lăcaș de cult, loc de spiritualitate cunoscut și cercetat de generații întregi de iubitori de istorie, legendă, cultură și civilizație românească. Dar și despre Centrul Cultural Spiritual Văratic, un edificiu  cu o arhitectură aparte, ctitoria domnului Dianu Sfrijan. ,,Acesta este rodul iubirii, sacrificiului, generozității câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoașterii, păstrarea tradițiilor culturale locale, dar și a bucura sufletul celor dedicați artelor, literaturii, laolaltă cu nemărginita credință în Dumnezeu” – adaugă poeta Emilia Țuțuianu – președinte cultural al Centrului Cultural Spiritual Văratic, la prezentarea sa. Locuri atât de îndrăgite și cântate de ilustrul bard. Mănăstirea cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, fondată în 1785 de către schimonahia Olimpiada și duhovnicul Iosif stă mărturie peste veacuri a credinței și evlaviei populare, nu numai din zona Neamț, dar și a întregii țări, ba chiar și a întregii lumi creștine. Alături de alte două biserici seculare din apropiere care întregesc peisajul monahal. Și ce frumos precizează autoarea miraculosul acestui loc sfânt, dincolo de coordonatele geografice: ,,Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiecție dulce și luminoasă în eternitate.

          Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relaționare subtilă, fermecătoare cu un Acum și un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie și de simțire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emoția noastră poate fi și un strat de ceață față de care memoria în timp a acestui loc mirific numit Văratic nu ar continua”.

          Ținut emblematic pentru români: ,,…un adevărat Liant prin timp între particularul emoțional, miraculos, sfânt și emblema specificului național românesc.”

          După aceste impresionante prezentări, poeta Emilia Țuțuianu conclude, pentru înțelegerea mai bună a locului, născător de pronii poetice: ,,Am alcătuit acest tablou policrom, din perspectivă hermeneutică, prin care se conturează magma poetică eminesciană, relevată într-o fenomenologie a trăirii sentimentale, menită să reașeze gândul în matca lui firească, evidențiind amplele semnificații ale rolului sensibilității umane, născute în ambianța spirituală de o unicitate incontestabilă, potențată mai ales de măreția sublimă a Văraticului”.

          Însemnătatea albumului omagial de față consistă și în aceea că îl face mai bine cunoscut pe marele poet în special tinerilor, dar și invitația de a cunoaște locurile sacre pe unde el a poposit. Iar Centrul Cultural Spiritual Văratic este un cadru excelent de creație, unde își pot găsi inspirația creatorii de frumos, fie în poezie, proză, pictură, sculptură, fotografie artistică și de epocă, alte genuri de artă. Acest document de excepție ni-l aduce pe Marele Eminescu foarte aproape. Este ca o renaștere, o înviere și o trăire-mpreună. Lucruri de felul acesta sunt adevăratele valori ale neamului, avuții nenumărate peste care nu avem voie să pășim indiferenți și să le trecem cu vederea.

          Nici o altă carte, fie că e album, biografie romanțată, monografie, nu e atât de bogată în documente istorice și contemporane care să-l aibă subiect pe Eminescu. Drept pentru care poate fi socotit un tezaur prețios pentru orice român care se respectă și care dorește să se edifice și să se îmbunătățească din punct de vedere spiritual. Un adevărat regal, o izbândă supremă a spiritului uman, românesc, trecut în universalitate.

          Și tot poeta Emilia Țuțuianu a avut fericita inspirație de a include în acest album, sub genericul ,,Dodecameronul eminescian întru Văratic”, un număr de 12 poezii reprezentative din lirica eminesciană, începând cu poemul-basm ,,Călin, VIII”. Frumusețea acestor versuri te poartă într-o lume mirifică, într-o stare de vis, din care anevoie te desprinzi venind din nou în realitate. Aceste pagini sunt înnobilate de imagini color din pădurea pe care Eminescu o numea ,,pădurea de argint”. Tot în cadrul acestui ciclu, autoarea a citat și poezia ,,Revedere”, având drept cadru natural tot codrul, pe care Eminescu îl numea: ,,Codrule, codruțule”, întrebându-l în chip familiar, ca și pe un foarte apropiat prieten sau frate: ,,Ce mai faci, drăguțule?” Și aici, Eminescu pune față în față, eternitatea și măreția naturii cu efemeritatea și nestatornicia omului: ,,Numai omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”.Și ca o urmare a acestor versuri, autoarea a ales ,,Floare albastră”, un elogiu al iubirii asemănată cu o ,,dulce floare”, ,,dulce minune”, poetul luându-și drept confidentă, floarea albastră, motiv excelent pentru filozofare: ,,Floare-albastră! Floare albastră!…/ Totuși este trist în lume!”

          Tot din seria poeziilor de dragoste, poeta Emilia Țuțuianu ne amintește de ,,Atât de fragedă” în care iubita este asemănată cu ,,floarea albă de cireșși ,,un înger între oameni”, ,,mireasă blândă din povești”care-i iese în calea vieții. Dar, mai presus de toate, în finalul poeziei, Eminescu o asemuiește cu ,,o icoană / A pururi verginei Marii” subliniind un adevăr dogmatic, acela al fecioriei perpetue a Prea Sfintei Fecioare, înainte, în timpul și după nașterea Mântuitorului lumii. E foarte bine că, în vâltoarea vieții cotidiene, autoarea ne amintește aceste poezii pe care le-am parcurs și învățat în anii tinereții. Eternitatea lor este de necontestat.

          O altă poezie, de data aceasta plină de semnificații religioase este ,,Învierea”, plină de dramatismul întunericului morții, care este biruit de Lumina Învierii care ,,dă năvală”, însoțită de ,,Un clocot lung de glasuri” ca să-l înfățișeze lumii pe Christos învingător.

          În acest ,,Dodecameron eminescian” se înscrie și poezia ,,Melancolie” o poezie destul de sumbră, dar care ascunde, dincolo de  peisajul pustiu și părăsit, un adevăr cu caracter de axiomă: ,,Credința zugrăvește icoanele-n biserici”

          Și poezia filozofică ,,Glossă” este inclusă în acest grupaj, plină de învățăminte, meditații și aforisme scurte care sunt citate de un număr foarte mare de urmași, pentru adevărurile pe care le conține: ,,Ce e val ca valul trece”; ,,Vreme trece, vreme vine”; ,,Toate-s vechi și nouă toate”; ,,Nu spera și nu ai teamă”, etc. versuri reluate după sistemul glossei cantabile și pline de semnificații.

          ,,Odă în metrul antic”, poezia cea mai frumoasă, citată de toți urmașii lui Eminescu, o chintesență a vieții și a morții, culminând cu magistralul final: ,,Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!”

          În aceeași lirică a vieții și a morții se înscrie și poezia ,,Mai am un singur dor”. Aici întâlnim toate elementele liricii eminesciene: marea, codrul aproape, patul din tinere ramuri în loc de sicriu, luna, vârfurile din con de brad, teiul sfânt, luceferii, singurătatea.

          Pentru a chema amintirile există și poezia ,,Și dacă”, aici apar ramurile, plopii, stelele, durerea, gândul, norii, luna, etc., cu care poetul intră în rezonanță.

          ,,Pe lângă plopii fără soț” – este poezia  tristeții după iubirea care nu a fost înțeleasă și împărtășită. Poetul stingher îi cere iubitei măcar o oră de iubire, astfel, înveșnicind clipa. E un regret și o tristețe incomensurabile. ,,Rugăciune” este un poem dedicat Măicuței Domnului, pe care poetul o numește ,,Crăiasă”, implorând ajutorul acestei ,,Regine peste îngeri”, iar faptul că o numește biblic, pe numele ei, Maria, nu lasă loc de echivocuri.

          În continuare, poeta Emilia Țuțuianu a alcătuit un interesant calendar al anotimpurilor eminesciene, începând, firesc, cu ,,Primăvara”. Un colaj din versuri care reflectă dragostea marelui poet pentru firescul naturii, rotit în patru anotimpuri. Totodată, ea face o legătură firească între lirica eminesciană dedicată acestor anotimpuri și locul ales de Dumnezeu pentru reflectarea lor în versuri, scrisori și proze. ,,Dulcea mea doamnă!” Ploaie de stele peste pădurea de argint” – este prima mărturie despre acestea și totodată osmoza firească dintre om și natură, născătoare, în acest caz, a meditațiilor filozofice ale poetului.

          Și tot ca o continuare a acestei idei, urmează o altă secvență ,,Primăvara în poezii” și sunt citate poeziile: ,,Înger de pază”; ,,Și era ploaie cu senin”; ,,Vis”; ,,Din cerurile-albastre”; ,,Trecute vremuri”, ,,Lumineze stelele”, ,,Când amintirile…”; ,,Christ” aceasta din urmă surprinde clipa unică a Nașterii Pruncului Isus în  iesle; versuri neasemuite: ,,Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine / Te vedea râzând prin lacrimi cu privirea ta de înger, / Lângă tine-ngenunchiată mama ta cu triste plângeri / Ardica palidă, sântă, către cer a sale mâne” (Christ). Alte poezii reproduse în acest album, legate de anotimpul citat: ,,Peste vârfuri”; ,,Somnoroase păsărele…”; ,,Când însuși glasul”; ,,Coborârea apelor”; ,,Sboar al nopții negru flutur”. Poezii cunoscute și mai puțin cunoscute, dar pline de semnificații și foarte muzicale. Întreaga gamă de sentimente există în aceste poezii, de la tristețea pentru iubirea pierdută sau neîmpărtășită, (,,Pe veci pierduto, veșnic adorato”), la versuri de genul: ,,Totu-i vis și armonie”.

Cunoscutul critic literar Theodor Codreanu vine cu un text critic remarcabil: ,,Eminescu, Arheul Românilor” cel care l-a numit astfel întrucât textul fundamental al gândirii sale filosofice, este Archaeus, eseu despre memoria identitară a omului, dar și despre memoria unei națiuni. Într-unul din comentariile lui Eminescu la basmul ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, în eroul principal, Făt-Frumos, Eminescu vedea ,,întruparea arheului românesc, a memoriei noastre spirituale și existențiale”. Deși ar fi putut alege tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, Făt-Frumos, asuprit de dorul după rădăcinile sale și casa părintească îl fac să se întoarcă, păstrând vie memoria istoriei neamului său, deși trecuseră sute de ani de când plecase de acasă. În această poveste, specifică Theodor Codreanu, îl descoperă pe Archaeus, ca singura realitate din lume, prin poveste, partea cea mai frumoasă a vieții. La Eminescu iubirea este asociată cu frumusețea aflată în basme. Poet, prozator, dramaturg publicist, eseist, filosof, istoric, culegător de folclor, om de știință, autor de aforisme, epistolier, revizor școlar, pe toate le include noțiunea de arheu sau Omul – arheu, așa cum este socotit de criticii literari contemporani.

Și o precizare foarte importantă, adusă de criticul Theodor Codreanu: Eminescu și-a identificat și mărturisit propriul geniu cu arheul românilor: ,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Poate cele mai frumoase mărturisiri literare din întreaga literatură română.

Poeta Emilia Țuțuianu continuă selecția despre anotimpuri, scrise sub semnul lui Mihai Eminescu, cu secvența ,,Vara”, un text de o negrăită frumusețe poetică. Evocare, amintire, poem în proză intitulată: ,,O candelă s-a stins!…”

,,Un rai pământean se întinde în fiecare colț al Văraticului. Flori, covor de iarbă și semn de pace sacră. Zorii zilei mijesc domol, vestind soarele roșiatic, proiectat ca un glob uriaș, în drumul său de la răsărit înspre apus.

Succesiunea zori de zi – apus de soare dăruiește file de poveste întregului Văratic.

În aer plutește intraductibilul dor, întruchipând unda cosmologică inițială, raza ce luminează încă viața și iubirea.”

Și urmează în chip firesc, o altă selecție, un adevărat florilegiu intitulat: ,,Vara în poezii”, plin de miresme îmbătătoare, începând cu ,,Freamăt de codru”; ,,Povestea codrului” (aici apare sintagma: ”Codrului, Măriei sale”); ,,Crăiasa din povești”; în care se adună personaje și elemente de basm, fata blondă care se oglindește în apa lacului, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, trandafirii vrăjiți; ,,Ea se uită…Păru-i galben, / Fața ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaștri / Toate basele s-adună”. Alte poezii de vară: ,,Frumoasă-i” (aici, lacul e verde și lin); în care poetul își dezvăluie sufletul curat, cu dorința de a se face un flutur ușor ,,Un flutur ușor și gentil / Cu suflet voios de copil, / M-aș pune pe-o floare de crin, / Să-i beau suflețelul din sân”. Versuri candide de o frumusețe aproape supranaturală.

,,Pe aceeași ulicioară…”, o altă capodoperă a iubirii nefericite în așteptarea iubirii care nu vine. ,,Altul este al tău suflet, / Alții ochii tăi de-acum, / Numai eu, rămas același, / Bat mereu același drum.” Trădarea în iubire a rămas la fel de dureroasă și azi: ,,Nu știam că-i tot aceea / De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia.” Lirica eminesciană de dragoste este neasemuită.

Și încă o capodoperă, cea a imaginii înserării văzută de pe deal. Poezia este vizuală și auditivă și a fost receptată de-a lungul veacului, până azi, pusă pe note și interpretată în fel și chip, pentru frumusețea imaginilor unice. Aici se constată comuniunea și chiar osmoza poetului cu natura. E vorba de acele corespondențe extraordinare între frumusețea imaginilor din natură și intensitatea iubirii:,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”;,,Sufletul meu arde-n iubire ca para”, etc. N-a fost uitată nici poezia ,,Răsai asupra mea…”în care Maica sfântă, pururea fecioară este lumina lină care coboară în noaptea gândurilor poetului. La ceasul mărturisirii unui ,,noian de vină”, poetul, ,,Străin de toți, pierdut în suferința / Adâncă a nimicniciei mele” are curajul de a spune: ,,Eu nu mai cred nimic și n-am tărie”, dar are îndrăzneala de a-i cere Fecioarei mame să mijlocească pentru redobândirea credinței: ,,Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința / Și reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador  de-acum pe veci, Marie!” Drumul de la necredință la recunoașterea și implorarea îndurării divine, trece prin noaptea gândurilor, prin frământări și cereri de ajutor, până la limpezirea totală și formularea crezului autentic, prin mijlocirea Maicii Domnului.

,,O stea pin ceruri”, o poezie aproape neștiută, căreia poetul îi dă un nume, înainte ca ea să se stingă și care se aseamănă cu sufletul poetului ce meditează privind cu ochiul său plâns. La fel este și poezia ,,Misterele nopții”, în care stelele sunt auroase iar ,,Noaptea vine-ncetișor, / Cu-a ei umbre suspinânde, / Cu-a ei silfe șopotinde, / Cu-a ei vise de amor”. Aici poetul oferă imaginea a doi îngeri care ,,cântă-n plângeri / Plâng în noapte dureros, / Și se sting ca două stele, / Care-n nuntă, ușurele, / Se cunun căzânde jos.” Dar nu numai doi îngeri ci și ,,Două suflete de flori / Le desparte-al nopții mire / Cu fantastica-i șoptire, / Le resfiră până mor”. Și aici predomină obsesia perechii în amor.

,,Care-o fi în lume…” tot o poezie puțin cunoscută în care sufletul întreabă inima care-i este amorul. Dar după multe bogății și tentații, poetul vede în oglinda propriului suflet, chipul iubitei: ,,Dulce și iubită, sântă și frumoasă, Vergină curată, steauă luminoasă”, aceste calificative sunt proprii liricii eminesciene pentru iubita lui.

Dar, trezit din reverie, poetul vede realitatea și pe femeia care e cu totul altfel decât în visul său. În această ipostază, poetul se întreabă în sens aforistic: ,,Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere, / Haina strălucită pusă pe durere”. Concluzia e că totu-i amăgire. Dar și în această situație, poetul e îndemnat să cânte: ,,Din sufletu-ți rece tu fă o grădină / Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină”.

Alte poezii: ,,La mijloc de codru des”, ,,Mii de stele…dulce sară”, poezii care au fost izvorul multor lieduri cântate de-a lungul anilor. Și aici apare imaginea acelui băiat cu flori de tei în plete și cu ochii negri, care vine pe un cal negru, și poartă la șold un corn de argint, iar pe haine – mărgărint. Atunci fata, cade fermecată pe-al său braț. Finalul e foarte romantic, în imagini ce-ți taie respirația: ,,Peste vârfuri trece lună / Iar izvorul dulce sună / Merg alăturea călare, / Pier în umbră de cărare, / Iară cornul lui duios / Sună dulce dureros, / Mai încet în codrul verde / Se tot pierde, se tot pierde.”

Scriitoarea Veronica Bălaj are o intervenție salutară intitulată:  ,,Eminescu și Văraticul – Tâlcuiri adăugite”. Cu discernământ și înalt profesionalism aceasta afirmă că Eminescu poate fi găsit ,,în oricare crâmpei al rostirii limbii române”. O frază edificatoare de început, care lămurește totul. ,,Orice fapt cultural, afirmă Veronica Bălaj, întregește ctitoria fenomenului numit eminescianism” (…) Întregind, astfel, dăinuirea unei ctitorii. Un adevăr care nu mai trebuie demonstrat: ,,Din perspectiva cosmogonică a poeziei lui Eminescu, Văraticul, și ca punct central, Mănăstirea Văratic, fac parte din misterul lumii. Spre acest loc ajungi doar, dacă ,,treci codrii de aramă”. Aceste repere au făcut parte din existența terestră a poetului, ulterior, prin harul lui Eminescu, dobândind dimensiuni cosmogonice. Din toată opera sa, se desprinde ideea de dăinuire spiritual existențială, așa cum confirmă Veronica Bălaj. Nu ne rămâne decât, citindu-i poeziile, să vibrăm împreună cu el, la cotele cele mai înalte, prin intermediul celui mai frumos sentiment, Iubirea împlinită aici de marele poet, alături de modelul său care întruchipa perfecțiunea femeii, Veronica Micle. Doar el i-a putut conferi intensitatea și ardoarea iubirii, dincolo de limitele unei trăiri terestre, dimensiuni de taină cosmică, îmbogățind-o cu înțelesuri filosofice care semnificau legătura lor cu cerul și divinitatea. Veronica Bălaj menționează și aspecte privind Centrul Cultural Spiritual de la Văratic, de la proiectare, construcție și funcționare, loc binecuvântat unde ctitorii și cei care își desfășoară activitatea au avut fericita inspirație de a edita o revistă de cultură intitulată, nu întâmplător, ,,Floare albastră”.

Profesorul Dan Toma Dulciu scrie un eseu interesant intitulat ,,Scitala” – în careînfățișează prin metafore inedite, ,,nimbul eminescian”.

Și un alt relaxant intermezzo despre Toamna, peste care și-a așternut autograful, poeta Emilia Țuțuianu, într-un eseu intitulat     ,,S-au iubit!… Tolla”. Mărturii epistolare ale celor doi îndrăgostiți, presărate cu versuri de dragoste, alcătuiesc fructul trăirilor lor în cadrul acesta mirific, străjuit și vegheat de Mănăstirea Văratic, ca un semn că Dumnezeu este împreună cu ei și le binecuvântează iubirea. Și aici, sufletul de poet al Emiliei Țuțuianu se revarsă asupra paginilor într-o pace atemporală peste vitraliile sonore ale stejarilor seculari, gorunilor, carpenilor și altor specii de arbori, ale căror coroane sunt  drapate fastuos pe glasul clopotelor așezământului monahal care și-a câștigat locul printre cele mai importante oaze de cultură și spiritualitate. Veșnic prezentă, melancolia, însoțește pelerinul sau artistul pe toată durata vizitei, în sintonie cu structura sufletească delicată a marelui poet, revărsată, iată, chiar și peste 170 de ani de la nașterea Românului Absolut, Mihai Eminescu.

Urmează o nouă diademă de versuri autumnale ale poetului stingher care iubea toamna în asemenea chip încât își dorea să plece din lume într-o astfel de zi, încărcată de sensuri adânci. ,,Călin – Gazel” este poezia care deschide ciclul. Povestea fetei de împărat care doarme, ascunsă de pânza de păianjen ,,străvezie ca o mreajă”. Este o metaforă a fecioriei. Fata ,,înecată de lumină e întinsă în crivat”. Un tablou sublim al neprihănirii. Va trebui să vină ,,năzdrăvanul cel voinic” și să rupă ,,Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”, în felul acesta rupând și vraja. Este zburătorul ,,cel cu negre plete” care a vizitat-o și pe care fata, cuprinsă se un dor fără seamăn, îl cheamă din nou în noaptea următoare. Este mitul care apare și la Ion Heliade-Rădulescu, în poezia ,,Zburătorul”, simbolizând visul fetelor fecioare și dorința de a fi răpite și iubite de acest personaj închipuit, care fură mințile și inimile. Este reiterat și mitul lui Narcis, cel care ,,văzându-și fața în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur și îndrăgitorul.” Și ce putea face fata decât să se privească în oglinzi și să devină conștientă de frumusețea și gingășia proprie, aidoma lui Narcis, îndrăgostindu-se de propria imagine: ,,Și mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui –”. Iar corespondentul acestei imagini este în poezia coșbuciană ,,La oglindă”, în care fata, privindu-se cu luare aminte, devine conștientă de propria frumusețe.

O atmosferă închisă, autumnală, cu vânt care împrăștie frunzele și cu grele picuri în geamuri, îndeamnă la meditație și nostalgie, în poezia ,,Sonet I”. Atmosfera se destinde imediat ce poetul, pierdut în gânduri lângă foc, aude foșnirea unei rochii și ,,Un moale pas abia atins de scânduri…”, semn că a sosit iubita.

,,Ce te legeni?…” – nu mai are nevoie de nici o prezentare, e un colocviu între poet și codrul frate care se plânge de trecerea vremii.

Aceeași atmosferă plină de nostalgie oferă și poezia ,,De ce nu-mi vii?” – când toate se destramă și pier, rândunelele se duc și frunza cade, ofilită. Peste toate, întrebarea apăsătoare, repetată a poetului: ,,De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

Tot poezii de dragoste sunt și ,,Îmi amintesc…”; ,,Dormi!” – un tablou înduioșător de protecție prin iubire, nimic și nimeni nu poate ocroti mai mult decât iubirea. ,,Speranța”, o altă poezie în care, Speranța e cea care mângâie și alină pe toți muritorii. ,,Codrule, Măria Ta”, arată clar osmoza dintre om și natură, dorința poetului fiind de a adormi sub poala de codru, acoperit cu flori de tei, ascultând glasul codrului din  rariștea de fag și acordurile doinei răsunând în vis. De altă factură este ,,Rugăciunea unui dac” poezie care relevă dimensiunea cosmică, spirituală a eternității, încă de ,,Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viață dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate și totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” Eminescu e cel care a definit noțiunea de zeu peste toți zeii și mai înainte de-a fi zeii, fiind ”izvor de mântuire”: ,,El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii / Și din noian de ape puteri au dat scânteii, / El zeilor dă suflet și lumii fericire, / El este-al omenimei isvor de mântuire”. Aceste versuri sunt mai puternice decât orice mărturisire de credință, mai ales că: ,,El este moartea morții și învierea vieții!” Din categoria poeziilor dedicate mamei, se desprinde și ,,O, mamă…” – de la mormântul căreia, poetul se roagă.

În același registru al vieții și al morții el îi adresează iubitei o rugăminte privind propria moarte: ,,Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi; / Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi, / La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, / Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; / Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu… / Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.”

Și iarăși, o Rugăciune către Maica Domnului, cu toate atributele sale: ,,O, Sfânta Marie! / Tu maica durerilor, / regina tăriilor, / tăria soliilor, / izvoru-ndurărilor / luceafăr al mărilor / îndură-te, pleacă-te, / nădejdea corabiei, / învingerea sabiei, / limanul sărmanilor / și soarele anilor, / balsamul răniților, / norocul iubiților, / o, dă-ne tărie, / Sfânta Marie!”

Poetul Petruș Andrei, are o frumoasă pledoarie despre ,,Nevoia de Eminescu, nevoia de Centrul Cultural Spiritual de la Mănăstirea Văratic”. Cu dor de aceste locuri sacre, autorul oferă frânturi din dragostea sa pentru marele poet, făcând periodic donații din volumele proprii, la întâlnirile și manifestările Centrului Cultural.

Este un gest nobil care arată dragostea românilor pentru simbolul și modelul poeziei absolute.

Poetul Gheorghe Simon și-a intitulat omagiul pentru Marele Poet ,,Ordinea divină e cuvântul”, pornind de la citatul din Jurnalul lui Julien Green: ,,Adevărata ordine se întemeiază pe rugăciune, tot restul nu-i decât dezordine”. De aici, explicația cuvântului rugăciune, ,,care înseamnă ordine, adunare a minții, coborâre în inimă, iar și iar, până te eliberezi de  povara clipei.” Și precizează:”Eminescu face trecerea de la litera moartă, inertă și încremenită, ca o hieroglifă, la o rostire exemplară, prin poezie, ca formă aleasă de rugăciune. Actul scrierii e o lucrare a Duhului, arătâdu-ni-se, pe măsură ce rămâne nevăzut. De nepătruns e taina, și tocmai de aceea se cuvine să nu o tulburăm din curiozitate. Ea rămâne pururi taină, cât timp nu o răvășim prin deșertăciunea gândurilor noastre, șubrede, șovăielnice.”

Autorul eseului avansează unele idei remarcabile privind creațiaeminesciană: ,,Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte. O receptăm și îi recitim versetele, în gând sau în șoaptă, ca pe o rugăciune, și ne minunăm de miracolul limbii române. O rostire în care se încunună, întrupată, făptura luminii.”

Iarna este sintetizată de către poeta Emilia Țuțuianu în pagini lirice, în concordanță cu subiectul albumului. Și poeziile lui despre iarnă răspund, rezonând acestui mirific anotimp. ,,Luna iese dintre codri”, în care singurătatea, noaptea, tristețea, domină peisajul hibernal. Dar, în acest întuneric, iubita se apropie surâzândă, ,,Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară” (Noaptea…) Depărtarea, despărțirea, singurătatea, aducerile-aminte,  sunt alte stări prin care trece poetul în poezia ,,Departe sunt de tine…”. Aceleași stări și în poeziile ,,Despărțire”, ,,Zadarnic șterge vremea…” – în pofida trecerii necurmate a vremii, uitarea nu s-a așternut peste chipul și numele iubitei, versuri de o frumusețe tristă aparte. Tot la gura vetrei, singur, poetul  visează la clipa când adormea, vegheat de privirile iubitei. ,,Alei mică, alei dragă” – în care poetul strigă numele iubitei: Veronica, apoi ,,De câte ori, iubito…” poetul compară iubirea cu ,,Oceanul cel de gheață”, iar luna cea galbenă e o pată. Iar constatarea din finalul sonetului este fără echivoc: ,,Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, / Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, / Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.”(De câte ori iubito…) Și tot astfel de poezii nostalgice despre care: ,,Cu mintea beată / Eu plâng și cânt” (Prin nopți tăcute).

Încununare a creației cosmogonice stă și poezia ,,La steaua”: ,,La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. / Poate  de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre, / Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e”.

Oricine are șansa fie și numai de a frunzări acest album, devine mai bogat, mai romantic și mai nostalgic. Dar și mai conștient de frumusețea, bogăția și prestigiul pe care ni le-a adus în cultură personalitatea lui Mihai Eminescu, proiectându-ne pe un loc de frunte în cultura lumii. Un loc care ne responsabilizează, să-l cinstim și să-i păstrăm vie amintirea. Numele lui este cunoscut și iubit până și în cel mai îndepărtat colț al lumii și se poate spune că poetul nu mai e doar al nostru, ci al lumii întregi. Dovadă a universalității și valorii lui, albumul de față este tradus exemplar în două limbi de circulație universală, limba engleză și cea franceză, pentru a putea fi citit și înțeles de toți doritorii și iubitorii de Eminescu. Ceea ce nu e deloc puțin și ne îndreptățește să fim mândri de a fi români.

CEZARINA ADAMESCU

15 Florar 2022

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=23777 

Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic 170 de ani de la nașterea Românului Absolut, Mihai Eminescu, Editura Mușatinia, 2021, editor Emilia ȚUȚUIANU

Prefața: academician Ioan Aurel POP
Coordonator proiect: Stavrofora Iosefina GIOSANU
Ediție îngrijită și coordonată, concepție grafică, realizare album:
Emilia ȚUȚUIANU, Dorin DOSPINESCU, Victor RONCEA

Fotografii: Cristina NICHITUȘ RONCEA, Dorin DOSPINESCU
Redactor: Dorin DOSPINESCU
Grafica: Constanța ABĂLAȘEI
Traducere texte în limba engleză și franceză: Mihaela GHEORGHE

Un ecou reverberant al iubirii de Eminescu

 

 

Am avut onoarea să citesc și să recitesc, odată cu analiza imaginilor fotografice, întregul conținut al albumului Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic, editat Ia „170 de ani de la nașterea Românului Absolut Mihai Eminescu”, produs al strădaniei unui colectiv de împătimiți iubitori ai Luceafărului poeziei românești. Sunt membri activi ai Centrului Cultural Spiritual Văratic, sprijiniți material și spiritual de slujitori ai Mănăstirii.

Sunt profesor-sculptor pensionar Gheorghe Alupoaei, trăitor în Vaslui. Sunt permanent pătruns de fiorul iubirii pentru geniul poeziei românești. Am dedicat marelui poet un bust turnat în bronz, plantat în curtea Catedralei „Sf. Constantin și Elena” din Edmonton, Canada, la 15(16) ianuarie 2011, fapt împlinit prin strădania unui colectiv de entuziaști, români și canadieni, sub îndrumarea scriitorului Constantin Clisu, stabilit de multă vreme pe acele meleaguri.

Acest impresionant album cu text tradus în două limbi de circulație internațională este o prețioasă contribuție la îmbogățirea mijloacelor de menținere trează a memoriei și interesului neșters pentru aprofundarea înțelesului poeziei eminesciene. Sunt de mare interes cugetările unor oameni de seamă ai culturii și spiritualității noastre cuprinse în volum.

Mănăstirea Văratic și spațiul ce o înconjoară respiră aerul credinței ortodoxe pe care l-au respirat multe personalități ale literaturii noastre și ale altor domenii artistice, începând cu Mihai Eminescu și cu Veronica Micle, ea găsindu-și locul de veci chiar în acest spațiu.

Bogăția imaginilor fotografice ca ilustrații la versurile eminesciene reproduse în album surprind acea atmosferă degajată de poezie, amplificând până la saturație exaltarea, plăcerea, admirația, credința și alte trăiri interioare ale cititorului.

Ca plastician, nu puteau să-mi scape de sub observație peisajele grafice alb-negru ale doamnei Abălașei Donosă, strecurate în spații bine alese care concurează, dar și contrastează cu imaginile fotografice.

Un merit în plus al acestui album e faptul că scoate Ia lumină, punându-le în circulație, unele portrete grafice ale lui Eminescu, opere ale pictorilor Camil Ressu, Ion Pacea sau basarabeanul Th. Kiriakoff-Suruceanu, dar și busturi mai puțin circulate în presă, existente în diferite orașe din țară.

Îmi exprim, fără reținere, plăcerea de a parcurge mereu paginile acestui album și admirația pentru întregul colectiv care a contribuit la alcătuirea lui, pentru Editura Mușatinia și coordonatorul proiectului, Stravrofora Iosefina Giosanu.

Profesor-sculptor Gheorghe Alupoaei

https://revistafloarealbastraccsvaratic.wordpress.com/2022/05/24/un-ecou-reverberant-al-iubirii-de-eminescu/

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews