ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Așa cum indică titlul, sarcina mea în această prezentare este aceea de a răspunde la mai multe întrebări și între cele dintâi la aceasta: A predicat cuvântul Evangheliei pe pământul românesc vreun apostol și, în caz afirmativ, care anume, în ce împrejurări? Pentru afirmarea apostolicității creștinismului românesc sunt astăzi destule și credibile izvoare? Nu cumva cei care admit aceasta cedează unor orgolii naționale din dorința de a așeza la începutul credinței noastre prestigiul unuia sau mai multor apostoli? Este logic să admitem o misiune apostolică pe pământul românesc?

Răspunsurile care s-au dat în cursul unei lungi perioade de timp reflectă stadiul cunoștințelor și puținătatea documentelor de atunci. Prima cercetare științifică în acest sens o datorăm abia lui Vasile Pârvan, care publică în 1911 cunoscuta lucrare: Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman. Lipsa altor cercetări se vede simțită în prima sinteză a Istoriei Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor a lui N. Iorga, apărută într-o primă ediție în anul 1909 și în a doua din 1929 (vol. I) și 1932 (vol. II). În ambele ediții, partea veche este extrem de săracă, ea cuprinde doar 14 pagini, în care se tratează istoria bisericească pe mai bine de un mileniu. De fapt, istoria lui Iorga începe propriu-zis cu Cartea I-a, denumită Epoca slavonă, în care se tratează despre întemeierea ierarhiei episcopale și a vieții mânăstirești din secolul al XIV-lea înainte. În Istoria sa, Iorga n-a inclus documentele arheologice și epigrafice cunoscute atunci, mai cu seamă din Dobrogea, datorită publicării lor publicate de către arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer[1], și nu amintește nimic de o posibilă misiune apostolică pe pământul românesc. Iorga n-a luat în seamă nici excelenta lucrare privind creștinismul vechi din regiunile dunărene ale Imperiului roman publicată de Jacques Zeiller la Paris, în 1918[2], și în care este inclus și teritoriul românesc.

Până la cel de-al Doilea Război Mondial întâlnim doar puține studii semnificative privind creștinismul vechi românesc, iar acestea cuprind doar analize sumare a câtorva izvoare scrise: G.M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Romană, 44-678 d.Hr., I, București, 1905; I. Popescu-Spineni, Vechimea creștinismului la Români, București, 1934; Anton Velcu, Contribuții la studiul creștinismului daco-roman în secolele I-IV d.Hr., București, 1936.

Așa se face că abia în 1943 apare studiul de tinerețe al profesorului D.M. Pippidi, În jurul izvoarelor literare ale creștinismului daco-roman[3]. Nu toate concluziile la care a ajuns distinsul profesor mai sunt astăzi valabile. El nu cuprinde nicio referire la documentele arheologice și epigrafice paleocreștine, care la vremea aceea nu erau totuși prea numeroase și nici adunate într-o lucrare de sinteză.

Am putea spune că abia după al Doilea Război Mondial începe o perioadă de mai intense cercetări, în special arheologice, cu rezultate importante, care n-au putut însă fi valorificate pe măsura semnificației lor și în conexiune cu izvoarele literare, decât după ce comunismul și-a mai domolit opresiunea. Numeroasele descoperiri arheologice și epigrafice, înmagazinate în perioada comunistă, s-au bucurat de atenția cuvenită abia după 1989, când reținerea și chiar teama de a le cerceta au dispărut. Se poate spune că în această perioadă istoria creștinismului antic la noi a primit un deosebit impuls. Izvoare literare culese în volumele I-IV din Fontes historiae Daco-Romanae[4], dar și altele, au fost cercetate și valorificate după cuviință. S-a depășit, astfel, nivelul de cunoaștere din 1943, când profesorul Pippidi își publica studiul său. Dintr-un anumit punct de vedere, acest studiu al profesorului Pippidi a reprezentat și o frână în progresul cercetărilor, în sensul că prestigiul său științific a blocat curajul altor cercetători să emită opinii diferite de ale lui în interpretarea unor texte. Anticipând asupra opiniilor sale, precizăm că nu admitea vechimea apostolică a creștinismului românesc. În privința aceasta, Pippidi mergea pe linia trasată de V. Pârvan, care se referea însă numai la Dacia atunci când scria în 1911: „izvoarele literare nu ne dau nimic sigur asupra creștinismului din stânga Dunării înainte de anul 250”[5]. În privința teritoriului românesc din dreapta Dunării, adică Dobrogea, Pârvan nu spune nimic, deci nu abordează problema posibilei misiuni a unui apostol. D.M. Pippidi acordă însă o atenție specială prezenței pe pământ românesc a Sfântului Apostol Andrei și conchide că știrile privind misiunea sa în părțile dunărene „nu rezistă criticii”, sunt „șubrede și izolate”[6]. Cel mai tranșant, poate chiar dur, a fost Constantin Daicoviciu, după care „vechimea apostolică a creștinismului” pe pământul României de azi „ar fi absurdă și imposibilă, ea nefiind susținută documentar prin nimic”[7]. De subliniat că aceste cuvinte le scria Daicoviciu în 1948, în plină perioadă comunistă.

Din păcate, această viziune negativă, reprezentată de D.M. Pippidi și C. Daicoviciu, a predominat în literatura noastră istorică și eu o explic, pe de o parte, prin prestigiul științific de care se bucurau cei doi învățați, pe de alta, prin teama de a aborda problemele creștinismului în perioada critică a comunismului și, în acest cadru, de a-l socoti chiar de sorginte apostolică. Această orientare s-a moștenit și la unii istorici de astăzi, care consideră, fără să facă o analiză atentă a izvoarelor, că acestea sunt „contradictorii și încă îndoielnice”[8] ori chiar „legendare”, că „frizează legenda sau fabulațiile”[9].

Negarea apostolicității creștinismului românesc nu a fost însă singura orientare, nici în trecut și nici astăzi.

Încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei (†1673) deschidea calea afirmării apostolicității creștinismului românesc, punând la originea credinței noastre persoana și activitatea Sfântului Andrei. Dosoftei scria în Proloagele sale pe luna noiembrie, la a 30-a zi, că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit „în părțile Propontului, Calcedonului și Vizantiei (Țarigradului), în Tracia și Macedonia și sosind la Dunăre ce-i zic Dobrogea și altele ce sunt la Dunăre – pe acestea toate le-a umblat”[10]. Pe această cale au mers în cursul timpului mulți istorici care nu s-au mulțumit să repete ceea ce a scris Dosoftei, ci au adăugat argumentele lor, fără să fie însă vorba de o cunoaștere amănunțită a izvoarelor, de o analiză critică a lor. Mă gândesc, în această privință, la C. Erbiceanu[11], G.M. Ionescu[12], R. Netzhammer[13], I. Popescu-Spineni[14], Anton D. Velcu[15], I. Rămureanu[16], Niculae Șerbănescu[17], Mircea Păcurariu[18] și alții.

Între cele două poziții – negativă și pozitivă – s-au plasat unii istorici care au exprimat doar rețineri ori îndoieli, fiind dispuși să admită prezența Sfântului Andrei cu precădere în orașele de pe litoralul românesc al Mării Negre, îndeosebi la Tomis, aceasta doar ca o posibilitate, rămânând ca ea să fie confirmată de izvoare[19].

Sintetizând cele de mai sus, remarcăm existența unui număr mare de istorici care admit o misiune apostolică pe pământul românesc, îndeplinită de Sfântul Andrei. În fruntea acestui grup se situează mitropolitul Dosoftei, care se bazează pe Sinaxarul Bisericii din Constantinopol. Ceilalți istorici din această grupare iau în considerare și alte izvoare, fără să constatăm la ei o analiză globală și critică a lor. În al doilea rând, ceata celor care se îndoiesc, cu rezerve, ori admit, pe baza contextului general istorico-religios, ca o posibilitate predica apostolică este mai mică. Din gruparea celor care neagă apostolicitatea misiunii apostolice doar unul singur, și anume D.M. Pippidi, analizează critic izvoarele. Ceilalți se limitează a-i prelua concluziile și a lansa sentințe negative, uneori mai categorice decât ale lui.

*

Am încercat, în anii din urmă, să răspund întrebărilor pe care și le-au pus istoricii de până acum privind începuturile apostolice ale creștinismului românesc[20]. Am constatat că astăzi dispunem de o documentare mult mai bogată decât a predecesorilor, că ea ne permite să tragem concluzii fundamentate, în sensul încrederii că originile creștinismului românesc sunt apostolice. Doi apostoli au predicat la noi: Sfântul Andrei și Sfântul Filip. Am ținut seama în analizele pe care le-am făcut și de unele principii specifice misiunii apostolice. Am pornit de la faptul că propovăduirea Evangheliei a fost o poruncă, dată Apostolilor de Mântuitorul Hristos după Înviere și înainte de Înălțarea la Cer. Această poruncă consta în obligativitatea fiecărui apostol de vestire a Evangheliei la toate neamurile (πάντα τὰ ἔθνη) (Matei 28, 18-20; 24, 9), în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile (ἐν ὅλῃ τῇ οἰκουμένῃ εἰς μαρτύριον πᾶσιν τοῖς ἔθνεσιν, Matei 24, 14) și la toată făptura (εἰς τὸν κόσμον ἅπαντα … πάσῃ τῇ κτίσει, Marcu 16,15), până la marginile pământului (εἰς ἐσχάτου τῆς γῆς, Fapte 1, 8). Mântuitorul Hristos a avut, deci, în vedere o vestire universală, aceasta fiind înțeleasă etnic, adică fiecare popor să aibă parte de ea, și geografic, adică pretutindeni (πανταχοῦ, Marcu 16, 20).

În același timp, am luat în considerare faptul că sarcina aceasta este o poruncă(Matei 28, 18-20), ultima dată înainte de Înălțarea la Cer și pe care apostolii nu puteau să n-o ducă la îndeplinire. Porunca dată a și fost îndeplinită, pentru că citim la Sfântul Marcu 16, 20: „Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni (πανταχοῦ), Domnul lucrând împreună cu ei și întărind cuvântul prin semnele ce le urmau. Amin”. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Romani 15, 18-19: „Nu voi cuteza să spun ceva din cele ce n-a săvârșit Hristos prin mine, spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt și faptă, prin puterea semnelor și minunilor, prin puterea Sfântului Duh” (cf. 1 Corinteni 9, 16). Este de subliniat expresia Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani 15, 18-19, „prin cuvânt și faptă”, care indică, pe de o parte, vestirea propriu-zisă a Cuvântului Evangheliei, pe de alta, organizarea comunităților înființate, adică botezul, hirotonirea episcopilor și preoților, în fond, asigurarea structurilor harice și administrative ale Bisericii. Apostolii au primit de la Mântuitorul nu numai misiunea propovăduirii, ci și puterea de a însoți cuvântul „cu semne și minuni” (Marcu 16, 17-18; Fapte2, 42-43; 4, 30-31; 3, 12; 8, 6-7; Romani 15, 19).

Dar împlinirea propovăduirii evanghelice de către apostoli și ucenici a fost profețită de Însuși Mântuitorul Hristos și, de aceea, lucrul acesta nu putea să nu fie realizat (Matei 24, 14): „Și această Evanghelie a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile…” (cf. Fapte 1, 8).

Sinodul apostolic de la Ierusalim (49-50) reprezintă o cotitură în activitatea misionară desfășurată de apostoli. Până atunci misiunea s-a desfășurat cu precădere în mediul iudaic din Palestina și Siria. După acest Sinod, misiunea s-a extins și la neamuri, care, potrivit hotărârilor luate, nu mai erau obligate să respecte circumciziunea. Atunci trebuie să fi avut loc și împărțirea regiunilor de evanghelizare între apostoli, care s-a făcut prin tragere la sorți. Tot atunci i-a fost atribuită Sfântului Andrei zona în care avea să-și desfășoare activitatea misionară, anume Scythia, adică și o parte a teritoriului românesc.

Un alt principiu pe care l-am avut în vedere în tratarea misiunii apostolilor este acela că învățătura pe care ei o propovăduiau este de natură divină. Ei înșiși erau învestiți cu puteri harismatice (semne și minuni), iar progresele înregistrate în lume nu pot fi explicate decât prin asistența continuă a Duhului Sfânt[21].

Deoarece nu doresc să repet toată argumentarea pe care am adus-o în studiile mele în favoarea originilor apostolice ale creștinismului românesc, mă voi limita aici la a releva doar acele elemente noi față de stadiul de cercetare „Pippidi”.

Cum se știe, un izvor „cheie” în argumentarea predicării Sfântului Andrei pe pământul românesc îl reprezintă informația lui Origen, preluată de el din Tradiție (paradosis), potrivit căreia Andrei ar fi primit ca arie de propovăduire, prin tragere la sorți, Scythia. Informația lui Origen ne-a fost transmisă de Eusebiu din Cezareea (Hist. eccl. III, 1, 1-3). Textul acesta cuprinde știri și despre activitatea misionară a apostolilor Toma, Petru, Pavel și Ioan[22]. În studiul său, prof. Pippidi a preluat o interpretare a lui Ad. von Harnack, potrivit căreia textul transmis de Eusebiu n-ar fi unitar, ci compus din două părți: partea I-a, în care se vorbește de Toma și Andrei, ar fi mai nouă, datând doar din secolul al IV-lea, și numai partea a II-a ar fi din timpul lui Origen. În aceste condiții, conchide Pippidi: „tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informațiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în același timp și istoricitatea. Recunoașterea că știrea care ne interesează se întâlnește pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipsește numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă, în măsura în care atâția autori creștini din veacurile al II-lea și al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze și n-au făcut-o”[23].

Am arătat în studiile mele că Harnack s-a înșelat în aprecierile sale, deoarece în favoarea omogenității textului au pledat mari specialiști ca R.A. Lipsius și Ed. Schwartz, iar textul însuși conține un amănunt care n-a fost luat în seamă nici de Harnack, nici de Pippidi: la sfârșitul citatului lui Origen, Eusebiu precizează: „Acestea le spune Origen întocmai (κατὰ λέξιν = mot-à-mot) în cartea a III-a a Comentariilor sale la Cartea Facerii”. Precizarea aceasta de la sfârșit a lui Eusebiu arată că tot ceea ce a reprodus mai înainte aparține în întregime lui Origen[24].

Tot așa nu putem da dreptate lui Pippidi atunci când susține că Origen s-ar contrazice cu ceea ce el însuși spune în altă lucrare, anume în comentariul la Evanghelia după Matei 24, 9, unde el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pesciți, ori Sfântul Apostol Andrei a predicat în Scythia. Dar această contrazicere dintre cele două texte ale lui Origen nu există în realitate, lucru arătat și de alți istorici[25]. Nu există contradicție, deoarece nu este vorba de o excludere a tuturor sciților de la cunoașterea Evangheliei, ci doar a unora dintre ei, o parte beneficiind de acest lucru.

Aceeași armonie poate fi găsită și între afirmațiile lui Origen și cele ale lui Tertulian, ultimul susținând că dacii și sciții cunoscuseră deja Evanghelia Mântuitorului Hristos[26].

Unitatea textului lui Origen, împotriva opiniei lui Harnack, o susțin în deceniile din urmă și unii istorici și filologi occidentali de prestigiu. Mă refer aici doar la doi: A.A.T. Erhardt și Eric Junod. Primul dintre ei susține, într-o carte despre Succesiunea Apostolică, că textul este unitar și că paternitatea lui Origen nu trebuie pusă la îndoială. Așa-zisa inspirație a lui Eusebiu din Actele apocrife nu se justifică, întrucât nu există dovada folosirii lor de către el, iar faptul că numai cinci nume (de apostoli) sunt menționate arată că făceau parte dintr-un întreg, prins într-un singur citat[27].

Un moment decisiv în analiza textului lui Origen–Eusebiu, care duce, după opinia mea, la îndepărtarea oricărei îndoieli asupra faptului că interpretarea lui Harnack nu mai poate fi considerată valabilă, îl reprezintă studiul filologului și istoricului elvețian Eric Junod, din anul 1981[28]. Cercetarea lui mi se pare cea mai amănunțită și convingătoare din câte s-au făcut până acum structurii textului Origen-Eusebiu. El ajunge la următoarele constatări: textul grecesc începând cu numele apostolului Toma și până la cuvântul μεμαρτυρηκότος = „a suferit martiriul”, care indică moartea martirică a Sfântului Apostol Pavel la Roma în timpul lui Nero, este în întregime al lui Origen. În el se cuprind, deci, date referitoare la repartizarea celor cinci apostoli – Toma, Andrei, Ioan, Petru și Pavel – în regiunile de evanghelizare, câteva amănunte despre rodul muncii lor și, în final, despre locul și felul martiriului lor. Lui Eusebiu îi aparține doar fraza de la început: „Deci aceste lucruri s-au petrecut la iudei. În ce privește pe sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru, ei s-au răspândit peste tot pământul locuit…”. Fraza aceasta face legătura cu ceea ce Eusebiu relatase în cartea a II-a a Istoriei sale bisericești despre situația evreilor supuși apăsării romane, știri pe care el le culesese mai ales de la Iosif Flaviu. Tot lui Eusebiu îi aparține ultima propoziție de la sfârșitul textului: „Acestea le spune textual Origen în cartea a III-a a Comentariilor de la Geneză”. Delimitarea între Origen și Eusebiu este rațională și, deci, convingătoare.

Tradiția (παράδοσις) din care s-a inspirat Origen în legătură cu aria de misiune a sfinților Toma, Andrei și Ioan, obținută prin tragere la sorți, își are originea la Edessa ori în Siria răsăriteană. Ea este mai veche decât Acta Thomae (prima jumătate a secolului al III-lea), care spune în capitolul I că, atunci „când apostolii erau la Ierusalim, și-au împărțit printragere la sorți regiunile pe care trebuiau să le evanghelizeze”[29]. Totuși, paradosis la Origen poate implica faptul că s-a format la Edessa, dar că în ea au fost absorbite și alte tradiții locale. Edessa, ca centru al acestei tradiții, poate fi explicat și prin aceea că aici ea s-a făcut cunoscută și a fost înregistrată.

În schimb, pentru Sfinții Petru și Pavel, izvorul lui Origen l-a constituit Sfânta Scriptură. Doar pentru martiriul lor Origen a putut folosi Acta Petri și Acta Pauli (pentru acesta din urmă s-a inspirat și din alte surse scrise sau orale). Deci, din diferite izvoare, Origen a reușit să alcătuiască un text unitar pe care l-a introdus în Comentariile sale de la Cartea Facerii și care a ajuns până la noi grație lui Eusebiu.

Deși în vremea lui Origen existau Actele (Faptele) celor cinci apostoli, el nu le-a folosit și dovadă în acest sens stau Actele lui Andrei și cele ale lui Toma, care indică o altă arie de misiune decât cea atribuită lor de teologul alexandrin. Din Actele lui Petru și cele ale lui Pavel Origen își va fi luat informații despre martiriul lor.

Eric Junod încearcă să explice de ce numele celor cinci apostoli au fost introduse înComentariul la Facere. Explicația nu este ușor de dat, fiindcă aceste Comentarii la Facere s-au păstrat foarte fragmentar. Totuși, ținând seama de rămășițele existente (Facere 1, 14 și 1, 16-18), Junod trage concluzia că Origen a introdus textul său în locul unde comentează versetele privitoare la crearea de către Dumnezeu a luminătorilor cerului, „care să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne pentru deosebirea anotimpurilor, zilelor și anilor” (Facere 1, 14). În prima sa Omilie la Facere 1, 6-7, Origen explică, în legătură cu Facere 1, 14-15, că, la fel cum luna este luminată de soare, Biserica și apostolii sunt luminați de Hristos; ei devin lumina lumii (aprecieri asemănătoare se află și în Comentariul laIoan, 1, 25, 16, 3). Junod crede că o exegeză asemănătoare a fost făcută de Origen și înComentariul al III-lea la Facere, arătând cu această ocazie cum apostolii au venit să aducă lumina în diferite regiuni de pe pământ, lucrând până la sfârșitul vieții lor, care de cele mai multe ori a fost martiric.

Mi se pare că atât analiza filologică a lui Junod, cât și explicațiile privind locul deținut de text în Comentariile la Facere (și anume la cap. 1, 14-15) sunt convingătoare și, de aceea, capabile să încheie o dezbatere care durează de atâtea decenii. De fapt, toți cei care au făcut analiza acestui text n-au adoptat interpretarea lui Harnack.

Un temei puternic în favoarea acceptării misiunii Sfântului Andrei la sciți îl reprezintă informația lui Ipolit Romanul (†235), potrivit căreia apostolul „a vestit Evanghelia sciților și tracilor”. Ipolit are meritul de a confirma activitatea Sfântului Andrei în Scythia Minor, fiindcă vorbește de sciți și de traci, unii lângă alții[30]. Mențiunea una lângă alta a celor două provincii, Scythia și Thracia, întărește credibilitatea în izvoare.

La sursele amintite până acum se pot adăuga cele hagiografice: Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X?), în care se vorbește la ziua de 30 noiembrie că s-a tras la sorți, lui Andrei căzându-i o zonă mai mare: Pontul, Bithynia, Thracia, Scythia, regiuni de la Dunăre și din jurul Mării Negre[31]; o tradiție apocrifă consemnată de Epifanie Monahul (sec. IX)[32], Nichifor Kallist Xanthopoulos[33] și alte știri. Izvoarele acestea trebuie să fi avut la bază tradiții sau alte izvoare, astăzi pierdute.

Calendarul gotic și Martirologiile istorice occidentale

Dacă izvoarele menționate până acum erau cunoscute de istoricii care s-au ocupat de problemele creștinismului vechi românesc, dar nu au fost analizate după cuviință și n-au putut fi înțelese corect, o altă categorie de documente, la care mă voi referi în continuare, le-a rămas necunoscută, ele intrând în circulație abia de curând, prin publicarea ori republicarea lor în ediții moderne din Occident. Mă refer la două asemenea lucrări, așa cum am menționat în titlul acestui capitol.

Calendarul gotic pomenește doi apostoli care au propovăduit în părțile noastre și, anume, pe Sfântul Andrei și Sfântul Filip, cel dintâi la ziua de 29 noiembrie, cel de al doilea la 15 ale aceleiași luni. După opinia învățatului german H. Achelis[34], exprimată la începutul secolului al XX-lea, calendarul acesta ar fi fost alcătuit la sfârșitul secolului al IV-lea, „în Thracia, nu departe de orașele Beroe, Adrianopolis și Heracleea”, într-o zonă în care goții plecați din regiunile dunărene, din cauza presiunii hunilor, s-au așezat cu permisiunea împăratului Teodosie I cel Mare. Locuind aici împreună cu grecii (bizantinii) arieni, ar fi preluat de la aceștia calendarul, în care au introdus și ei sfinți naționali, conducători politici (Frideric) ori martiri, „care au fost arși pentru poporul got al Bisericii Ortodoxe” (29 octombrie)[35]. Este însă mai probabil ca acest calendar să fi fost alcătuit mult mai devreme de sfârșitul secolului al IV-lea și anume în nordul Dunării, odată cu Biblia lui Ulfila, la sfârșitul căreia era atașat, iar înscrierile de sfinți în el să nu fi fost ecoul influenței populației din Thracia, ci a celei din Scythia, cu care goții nord-dunăreni au fost în strânse raporturi religioase și economice, iar cei doi apostoli au predicat aici[36].

Deși Calendarul ni se prezintă astăzi într-o stare fragmentară, el constituie un izvor a cărui valoare documentară nu a fost contestată pentru niciun nume înscris în el. De aceea, menționarea celor doi apostoli cu activitate misionară în provinciile Scythia Minor și Thracia trebuie privită ca verosimilă[37].

Marirologiile istorice sunt acele calendare care, în afară de numele, data morții (respectiv a înmormântării), locul de înmormântare al martirilor, prin extensiune al sfinților, includ rezumate sau extrase din pătimirile și viața lor, precum și documente și tradiții care le privesc. Martirologii de acest gen s-au păstrat mai ales în Occident; lucrările au fost alcătuite în număr mare în secolul al IX-lea. Autorii acestor martirologii se inspiră însă din multe izvoare, din documente asemănătoare mai vechi, iar pentru părțile răsăritene ale lumii creștine din Martyrologium Hieronymianum, alcătuit în prima sa formă la mijlocul secolului al IV-lea, care la rândul său conține știri anterioare, luate din lucrările istoricilor bisericești (Eusebiu, Rufin, Ieronim etc.) din secolele IV-VI și din Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae. Valoarea istorică a acestor martirologii occidentale rezultă și din aceea că ele au constituit baza Martyrologiului roman, definitivat în anul 1584, deci a unui document oficial al Bisericii Romano-Catolice[38].

Trei martirologii occidentale vorbesc de propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în Scythia: (1) cel al lui Florus din Lyon, compus între anii 830-852, dar inspirat din lucrări mai vechi cu un secol, cum este aceea a lui Beda Venerabilul, de la începutul veacului al VIII-lea. La ziua de 30 noiembrie citim: „Pomenirea Sfântului Apostol Andrei. În cetatea Patras din provincia Achaia se sărbătorește trecerea la cele veșnice a Sfântului Apostol Andrei, care a predicat și în Scythia. Sfintele sale moaște au fost mutate la Constantinopol în al douăzecilea an de domnie al împăratului Constantius [=357]”[39]. Transferarea sfintelor moaște la Constantinopol este un eveniment real, atestat de mai multe izvoare[40].

Un alt martirologiu este cel alcătuit de Rabanus Maurus în perioada anilor 840-854, iar la aceeași zi (30 noiembrie) este semnalată propovăduirea Sfântului Andrei în Scythia: „Trecerea la cele veșnice a Sfântului Apostol Andrei, care se tâlcuiește «bărbatul» sau «frumosul», fratele lui Petru. Acesta a propovăduit în Scythia și Achaia, iar acolo în cetatea Patras a murit răstignit pe cruce”[41].

În sfârșit, Martirologiul lui Usuard, compus la mijlocul secolului al IX-lea (între 845-850, terminat la 865), în afară de menționarea Scythiei, ca arie de misiune a Sfântului Andrei, dă amănunte despre pătimirea sa, indicându-se numele proconsulului Egeas, care l-a arestat, chinuit și răstignit: „În cetatea Patras din provincia Achaia se pomenește trecerea la cele veșnice a Sfântului Andrei, care a propovăduit și în Scythia. Preafericitul acesta a fost prins de proconsulul Egeas, care mai întâi l-a ținut închis în carceră și apoi l-a bătut grav, iar la sfârșit l-a răstignit pe cruce, supraviețuind acolo două zile”[42]. Cum am arătat cu alt prilej, Egeas este un personaj istoric real. De aici rezultă, odată în plus, că cei care dau crezare izvoarelor privitoare la propovăduirea Sfântului Andrei în Scythia (Dobrogea) se află pe o cale bună[43].

Menționarea Scythiei ca arie de propovăduire a Sfântului Apostol Andrei în trei din cele mai valoroase martirologii occidentale reprezintă un temei puternic în favoarea apostolicității. Reamintim că aceste martirologii au constituit baza Martyrologiului roman,definitivat în anul 1584, deci a unui document oficial al Bisericii Romano-Catolice. Dacă pentru Apusul creștin aceste martirologii reprezintă documente care stau la baza reconstituirii vieții sale bisericești până în secolul al IX-lea, de ce n-ar constitui și pentru noi izvoare credibile cu privire la propovăduirea Sfântului Andrei în Scythia (Dobrogea), mai ales că ele se conexează cu alte știri din Răsăritul ortodox?

*

Cel de-al doilea Apostol, Filip, este atestat mai întâi de Calendarul gotic la ziua de 15 noiembrie[44], apoi de două martirologii occidentale. De pildă, Martirologiul lui Adon, alcătuit între 855-860, cuprinde următoarele detalii: „Nașterea [spre cele veșnice] a Sfinților Apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credința în Hristos aproape (întreaga) Scythie (cum paene Scythiam convertisset) și a așezat acolo diaconi, preoți și episcopi, s-a întors în Asia, unde, neslăbind să predice continuu câțiva ani, a câștigat o mulțime de neamuri, punându-le în slujba lui Hristos; el a adormit în cetatea Hierapolis, cu sfârșit bun, fiind înmormântat cu părinții [rudele] săi [sale]”[45].

Textul reprodus aici cuprinde două mențiuni importante: locul de misiune al apostolului, anume Scythia, iar în al doilea rând, propovăduirea încununată aici cu instituirea clerului: episcopi, preoți și diaconi.

Un martirologiu occidental mai sărac în amănunte, dar din aceeași vreme cu cel al lui Adon, atestă și el prezența și propovăduirea Evangheliei în Scythia de către Sfântul Apostol Filip; autorul lui este Usuard. Iată ce consemnează la data de 1 mai: „De asemenea, se face cinstirea (mutării la viața veșnică) a fericiților apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credință aproape întreaga Scythie, a avut un frumos sfârșit în cetatea Hierapolis din Asia. Iacob însă, numit și fratele Domnului, a fost înmormântat lângă templul din Ierusalim, unde el fusese aruncat”[46].

Elementul principal din acest text este menționarea Scythiei ca arie de misiune a Sfântului Apostol Filip, de fapt a treia atestare în documente a căror valoare nu poate fi contestată: Calendarul gotic, Martirologiul lui Adon și cel al lui Usuard. Lor li se adaugă scrieri apocrife, fiecare cu un sâmbure de adevăr – dar pentru acceptarea apostolului Filip în Scythia putem face abstracție de ele[47].

Apostolatul Sfântului Filip în Scythia trebuie privit drept ceva normal în contextul colaborării la misiune dintre apostoli. Așa a procedat Sfântul Petru, fiind ajutat de fratele său Andrei în misiunea din Asia, Pont, Galatia, Cappadocia și Bithynia. Tot așa și Sfântul Andrei l-a ajutat pe Filip, concetățeanul și prietenul său din copilărie, în misiunea desfășurată de acesta în Frigia. Unele tradiții, considerate de critici verosimile, vorbesc de prezența Sfântului Andrei la Efes (desigur în tovărășia lui Petru) și la Hierapolis, oraș important al Frigiei, centru de activitate misionară a Sfântului Filip[48].

Valoarea atâtor documente care vorbesc de misiunea Sfinților Apostoli Andrei și Filip în Scythia (Dobrogea) ne încredințează că nu trebuie să ne mai îndoim de apostolicitatea creștinismului românesc. Este logic și, aș zice, obligatoriu să admitem că popoare atât de importante ca sciții[49] și tracii n-au fost lăsate în afara misiunii apostolice, de vreme ce Mântuitorul a rânduit ca propovăduirea Evangheliei să se facă la toate neamurile, la toată făptura, până la marginile lumii. Deși pentru schițarea istoriei creștinismului în perioada de început nu operează totdeauna principiul „pas de documents pas d’histoire”, prioritate având în această privință Cuvântul Evangheliei și credința puternică în Adevărul revelat, acum avem la îndemână destule documente a căror valoare nu mai poate fi contestată. Am convingerea că acei care mai sunt încă sceptici vor întâmpina mult mai multe dificultăți în a nega propovăduirea celor doi Apostoli pe pământul României, decât de a o afirma.

Prof. univ. dr. Emilian Popescu (comunicare prezentată în ziua de 16 noiembrie 2001 în sala „Ion Mușlea” a Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, cu prilejul deschiderii lucrărilor celui de-al VII-lea Colocviu național al Catedrei de istorie antică și arheologie din Universitatea Babeș-Bolyai cu tema: Începuturile creștinismului pe teritoriul României.)

Mănăstirea Petru Vodă

[1] †Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie,Salzburg, 1903, pp. 3-6; R. Netzhammer, Creștinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, pp. 3-4; R. Netzhammer, Die christlichen Altertümer der Dobrudscha, Bukarest, Graphische Anstalten Socec & Co., 1918 [ediția în limba română: Antichitățile creștine din Dobrogea, în românește de George Guțu, București, Editura Academiei Române, 2005].

[2] J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’Empire romain, Paris, 1918.

[3] D.M. Pippidi, „Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano”, Revue Historique du Sud-est Européen, XX (1943), pp. 169-175, și versiunea română în: Contribuții la istoria veche a României, București, Editura Știintifică, 21967, pp. 481-496.

[4] Vol. I sub titlul Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes = Izvoare privind istoria României, București, Editura Academiei, 1964; începând cu vol. II, titlul volumelor este:Izvoarele istoriei României = Fontes Historiae Daco-Romanae, București, 1970; vol. III, București, 1975; vol. IV, București, 1982.

[5] V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, Socec, 1911, p. 75.

[6] D.M. Pippidi, Contribuții…, p. 490.

[7] C. Daicoviciu, „În jurul creștinismului în Dacia”, Studii. Revistă de istorie, știință, filozofie, artă, I (1948), pp. 122-127.

[8] I. Barnea, Din istoria Dobrogei, II. Romanii de la Dunarea de Jos, București, Editura Academiei, 1968, pp. 378-379; I. Barnea, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano, 1977, pp. 9-10.

[9] Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular al Românilor, (Institutul de Thracologie, Bibliotheca Thracologica, 18), București, 1997, pp. 144, 160.

[10] N. Șerbănescu, „Pătrunderea și dezvoltarea creștinismului în Scythia Minor”, în: De la Dunăre la Mare: mărturii istorice și monumente de artă creștină, Galați, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, 21979, p. 24.

[11] Constantin Erbiceanu, „Ulfila. Viața și doctrina sa”, Biserica Ortodoxă Română, XXII (1898-1899), pp. 291-295; C. Erbiceanu, „Răspuns d-lui. C. Auner la erorile cuprinse în conferința sa privitoare la români”, Biserica Ortodoxă Română, XXV (1901-1902), p. 946.

[12] V. mai sus în text.

[13] V. n. 1.

[14] V. mai sus în text.

[15] V. mai sus în text.

[16] I. Rămureanu, „Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco-geto-daci”,Ortodoxia, XXVI (1974), 1, pp. 168-171; I. Rămureanu, „Sfinți și martiri la Tomis, Constanța”,Biserica Ortodoxă Română, XCII (1974), 7-8, pp. 797-799, și în numeroase studii exprimă o părere asemănătoare (a se vedea și volumul: Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pp. 104-112).

[17] În afară de studiul menționat mai sus la nota 10, vezi și: „1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența episcopiei Tomisului”, Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), 9-10, pp. 978-982.

[18] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, pp. 63-64.

[19] C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902, p. 10. În studiul: „Predicat-a un apostol în România?”, Revista catolică [Blaj], I (1912), pp. 40-45, spune că „e posibil ca sfântul Andrei să fi predicat și în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînțeles însă că numai orășenilor și claselor grecizate”; C. Auner, „Dobrogea”, în: Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, IV/1, Paris, 1920, col. 123, admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat orașele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar n-ar exista nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt.

[20] Em. Popescu, „Izvoarele apostolice ale creștinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei și Tomisul”, Studii Teologice, XLVI (1994), 1-3, pp. 80-88; Em. Popescu, „Creștinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice, 2. Bizanțul sau Roma”, în: Priveghind și lucrând pentru mântuire, volum editat la aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, pp. 194-214; Em. Popescu, „Sfântul apostol Filip misionar pe pământul românesc”, în: Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Cluj-Napoca, 2001, pp. 386-398; Em. Popescu, „Adolf von Harnack și începuturile creștinismului românesc. Sfârșitul unei epoci”, în:Închinare lui Petre S. Năsturel la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel Cândea et alii, Brăila, 2003, pp. 521-530. A se vedea și: Sabin Verzan, „Propovăduirea Evangheliei în Scythia Mică (Dobrogea). Argumente și temeiuri nou-testamentare”, Studii Teologice, XLVII (1995), 4-6, pp. 79-118; S. Verzan, Sfântul Apostol Andrei, carte tipărită cu binecuvântarea ÎPS Lucian, arhiepiscopul Tomisului, București, 1998.

[21] Reproduc aici un pasaj din lucrarea lui Adolf Von Harnack Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrunderten, II, Leipzig, 41924, pp. 957-958, care, deși protestant și critic acerb al ortodoxiei, relevă originalitatea și superioritatea creștinismului în comparație cu alte religii: „această religie a propovăduit pe Dumnezeul cel viu, pentru care a și fost creat omul și i-a pătruns în adâncul conștiinței; ea a adus viața și cunoașterea, unitatea și pluralitatea, necunoscutul și cunoscutul… Ea s-a născut din Duh, dar repede a învățat să sfințească pământescul. Celor simpli le-a fost simplă, celor aleși, sublimă. A fost religie universală în dublu sens, prin aceea că a oferit tuturor ceea ce le era necesar, dar a adus și ceea ce fiecare dorea mult…căci peste orice omenesc, veșnic ori trecător, a pus crucea Sa și prin aceasta l-a aplecat spre lumea de dincolo”.

[22] Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, texte grec, traduction et notes par Gustave Bardy, III, 1, 1-3, (Sources Chrétiennes, 31), t. 1. Livres I-IV, Paris, 1952, pp. 96-97: «Τὰ μὲν δὴ κατὰ Ἰουδαίους ἐν τούτοις ἦν· τῶν δὲ ἱερῶν τοῦ σωτῆρος ἡμῶν ἀποστόλων τε καὶ μαθητῶν ἐφ᾿ ἅπασαν κατασπαρέντων τὴν οἰκουμένην, Θωμᾶς μέν, ὡς ἡ παράδοσις περιέχει, τὴν Παρθίαν εἴληχεν, Ἀνδρέας δὲ τὴν Σκυθίαν, Ἰωάννης τὴν Ἀσίαν, πρὸς οὓς καὶ διατρίψας ἐν Ἐφέσῳ τελευτᾷ, Πέτρος δ᾿ ἐν Πόντῳ καὶ Γαλατίᾳ καὶ Βιθυνίᾳ Καππαδοκίᾳ τε καὶ Ἀσίᾳ κεκηρυχέναι τοῖς [ἐκ] διασπορᾶς Ἰουδαίοις ἔοικεν· ὃς καὶ ἐπὶ τέλει ἐν Ῥώμῃ γενόμενος, ἀνεσκολοπίσθη κατὰ κεφαλῆς, οὕτως αὐτὸς ἀξιώσας παθεῖν. τί δεῖ περὶ Παύλου λέγειν, ἀπὸ Ἱερουσαλὴμ μέχρι τοῦ Ἰλλυρικοῦ πεπληρωκότος τὸ εὐαγγέλιον τοῦ Χριστοῦ καὶ ὕστερον ἐν τῇ Ῥώμῃ ἐπὶ Νέρωνος μεμαρτυρηκότος; ταῦτα Ὠριγένει κατὰ λέξιν ἐν τρίτῳ τόμῳ τῶν εἰς τὴν Γένεσιν ἐξηγητικῶν εἴρηται» („Când sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit peste întreg pământul, lui Toma, după spusele tradiției (paradosis) i-a căzut la sorți țara parților, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde și-a petrecut viața până a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiți în Pont, Galatia, Cappadocia și Asia, pentru ca la urmă ajuns la Roma să fie răstignit cu capul în jos, așa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel care, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până în părțile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt arătate întocmai (katà léxin) de Origen în cartea a III-a a Comentariilor asupra Genezei”).

[23] D.M. Pippidi, Contribuții…, p. 488.

[24] V. în special studiul meu „Creștinismul timpuriu…”, pp. 198-201. De curând mi-a fost accesibil studiul lui Eric Junod, „Origène, Eusèbe et la tradition sur la répartition des champs de mission des apôtres (Eusèbe, Histoire ecclésiastique, III, I, 1-3)”, în: Les actes apocryphes des apôtres. Christianisme et monde paiën, François Bovon et al. (eds), (Publications de la Faculté de Théologie de l’Université de Genève, 4), Genève, Labor et Fides, 1981, pp. 233-248, unde autorul respinge opiniile lui Harnack. Asupra acestui studiu vom reveni.

[25] Em. Popescu, „Creștinismul timpuriu…”, pp. 198-201.

[26] Em. Popescu, „Creștinismul timpuriu…”, pp. 198-201.

[27] A.A.T. Erhardt, The Apostolic Succession, London, 1953, pp. 68-69.

[28] E. Junod, „Origène, Eusèbe et la tradition sur la répartition des champs de mission…”, pp. 233-248.

[29] Paul Hubert Poirier, Yves Tissot, „Actes de Thomas”, în: Écrits apocryphes chrétiens, édition publiée sous la direction de François Bovon et Pierre Geoltrain, Index établis par Sever J. Voicu, (Bibliothèque de la Pléiade, 442), Paris, Éditions Gallimard, 1997, p. 1331: «Alors que tous les apôtres étaient depuis quelque temps à Jérusalem, Simon-Pierre et André, Jacques et Jean, Philippe et Barthélemy, Thomas et Matthieu le publicain, Jacques fils d’Alphée, ils se partagèrent les contrées pour que chacun d´entre eux prêche dans la région qui lui était échue et dans la contrée ou son Seigneur l’avait envoyé. Par son répartition, l’Inde revint à l’apôtre Thomas…».

[30] Ἱππολύτου, Περὶ τῶν ΙΒ’ ἀποστόλων, ποῦ ἕκαστος αὐτῶν ἐκήρυξεν καὶ ποῦ ἐτελιώθη,PG 10, col. 951: «Ἀνδρέας Σκύθαις, Θράκαις κηρύξας, ἐσταυρώθη ἐν Πάτραις τῆς Ἀχαίας ἐπὶ ἐλαίας ὄρθιος καὶ θάπτεται ἐκεῖ». Persoana și opera lui Ipolit sunt încă obiecte de studiu, iar concluziile exprimate până acum sunt adesea contradictorii. Vezi în această privință mai ales prezentarea lui V. Saxer, „Hyppolyte (Saint)”, în: Dictionnaire d’Histoire et de géographie ecclésiastique, fasc. 139-140 (Herzog-Hoffmann), 1990, col. 627-635.

[31] Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et studio H. Delehaye, în:Propylaeum ad Acta Sanctorum Novembris, Bruxellis, apud Socios Bollandianos, 1902, col. 265-266.

[32] Epifanie Monahul, Viața, faptele și sfârșitul sfântului lăudat între apostoli, cel dintâi chemat [în grecește], PG 120, col. 229 B.

[33] Nichifor Kallist Xanthopoulos, Hist. Eccl., II, 39, PG 145, col. 860.

[34] Calendarul gotic a fost atașat la sfârșitul Bibliei lui Ulfila și servea ca orientare pentru cinstirea sărbătorilor. Despre acest calendar, a se vedea H. Achelis, „Der älteste deutsche Kalender”, Zeitschrift für die neutestamentliche Wissenschaft und Kunde des Urchristentums, hrsg. von Erwin Preuschen, I, 1900, Giessen, pp. 9 sq.; H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, Analecta Bollandiana, XXXI (1912), p. 276; H. Wolfram, Geschichte der Goten von den Anfängen bis zur Mitte des sechsten Jahrhunderts, München, 1979, p. 73.

[35] H. Achelis, „Der älteste deutsche Kalender”, pp. 317, 333; H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, pp. 274-291, le chapitre Martyrs de l’Église de Gothie.

[36] Em. Popescu, „Creștinismul timpuriu…”, p. 202.

[37] Mai multe despre calendarul gotic, în studiul meu citat în nota precedentă, pp. 201-202.

[38] Despre martirologiile istorice, vezi Dom Henri Quentin, Les martyrologes historiques du Moyen Age. Étude sur la formation du Martyrologe Romain, Paris, Librairie Victor Lecoffre, 1908, pp. 1-2; H. Leclercq, „Martyrologe”, în: Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, X/2, Paris, 1932, col. 2599-2616.

[39] Édition pratique des martyrologes de Bède, de l’Anonyme Lyonnais et de Florus, par Dom J. Dubois et Geneviève Renaud, Paris, Éditions du CNRS, 1976, p. 271: „Natalis sancti Andreae apostoli. In civitate Patras, provinciae Achaiae, natale beati Andreae apostoli, qui etiam apud Scytiam praedicavit. Cujus sacra ossa vigessimo Constantii imperatoris anno Constantinopolim translata sunt”.

[40] Πασχάλιον Χρονικόν/Chronicon Paschale, ed. L. Dindorf, (Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae), Bonn, Weber, 1832, I, 542; PG 92, col. 733AB; Idatius, Descriptio consulum,PL 51, col. 909B.

[41] Rabani Mauri, Martyrologium, edidit John Mc Culloch, (Corpus Christianorum. Continuatio Mediaevalis, 44), Turnhout, 1979, pp. 122-123: «Natali sancti Andreae apostoli, qui interpretatur "virilis” vel "decorus”, frater Petri. Hic praedicavit Scythiam et Achaiam, ibique in civitate Patras cruci suspensus occubuit».

[42] Le Martyrologe d’Usuard. Texte et commentaire par Jacques Dubois, Bruxelles, Société des Bollandistes, 1965, p. 351: „In civitate Patras provinciae Achaiae, natalis sancti Andreae apostoli, qui etiam apud Scythiam praedicavit. Hic beatissimus ab Egea proconsule comprehensus primo in carcere est clausus, ac deinde gravissime caesus, ad ultimum vero in cruce appensus, biduo inibi supervixit”.

[43] V. și nota 56, p. 203 din studiul meu „Creștinismul timpuriu…”, precum și cercetarea mea „Din pătimirile Sf. Andrei la Patras: guvernatorul roman care l-a condamnat la moarte pe cruce”, în: Slujitor al Bisericii și al neamului. Părintele prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 ani, Alexandru Moraru, Vasile Raus, Vasile Cotea (eds.), Cluj Napoca, Editura Renașterea, 2002, pp. 225-230.

[44] La H. Achelis, „Der älteste deutsche Kalender”, p. 309; et H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, p. 276.

[45] Le Martyrologe d’Adon, ses deux familles, ses trois récensions. Texte et commentaire par J. Dubois et Geneviève Renaud, (Sources d’histoire médiévale), Paris, 1984, p. 6: „Natale beatorum apostolorum Philippi et Jacobi ex quibus Philippus cum paene Scythiam ad fidem Christi convertisset, diaconibus, presbyteribus et episcopis, ibi constitutis, reversus est ad Asiam, ubi continua praedicatione per aliquot annos insistens, multitudinem populorum Christo laboribus piis semper inserviens lucratus est. Quique apud Hierapolim Asiae civitatem dormivit, cum patribus suis beato fine sepultus est”.

[46] Le martyrologe d’Usuard…, pp. 221-222: „Item natalis beatorum apostolorum Philippi et Jacobi ex quibus Philippus postquam paene Scythiam ad fidem Christi convertisset, apud Ierapolim, Asiae civitatem, gloioso fine quievit. Jacobus vero, qui et frater Domini legitur, juxta templum Ierosolimorum ubi et praecipitatus fuerat, sepultus est”.

[47] Mă refer la relatările lui Abdias, pseudonim al unui autor necunoscut, pe seama căruia se pun fapte săvârșite de Filip în Scythia (Dobrogea) și în alte părți ale imperiului roman. Unele dintre aceste fapte au acoperire istorică și în această privință, vezi capitolul „Der angebliche Abdias und die lateinische Passionensammlung” din cartea lui Richard Adalbert Lipsius, Die apokryphen Apostelgesichten und Apostellegenden. Ein Beitrag zur altchristlichen Literaturgeschichte, vol. I, Braunschweig, 1893, pp. 117-178. De asemenea, în vol. II al aceluiași autor, pp. 15, 49-59, precum și Actes de Philippe, texte traduit par Bertrand Bouvier et François Bovon, présenté et annoté par Frédéric Amsler, în : Écrits apocryphes chrétiens, édition publiée sous la direction de François Bovon et Pierre Geoltrain, I, (Bibliothèque de la Pléiade, 442), Paris, Éditions Gallimard, 1997, pp. 1181-1320, în special pp. 1216-1221. Despre Abdias, vezi și considerațiile mele din studiul despre Sfântul Apostol Filip, pp. 390-393.

[48] Jean-Marc Prieur, ed., Acta Andreae, Praefatio-Commentarius, (Corpus Christianorum Series Apocryphorum, 5), Brepols, Turnhout, 1989, pp. 88-89.

[49] Amintesc aici ceea ce Sfântul Apostol Pavel zicea în Epistola către Coloseni 3,11: „Acolo unde nu este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos totul întru toți”.