Încă din începuturi, Hristos a rostit profețind: ”În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Propovăduit de apostoli și ucenici, creștinismul întemeiat de Iisus Hristos prin Răstignirea, Învierea, Înălțarea și Coborârea Sfântului Duh propovăduit de Sfinții Apostoli și ucenicii lor au cuprins mulțimile cu osebire prin exemplul viu și puterea de jertfă a întâilor mărturisitori, O putere care creștea vieții și jertfei mărturisită de primii apostoli. Așa se face că Tertulian, în Apologetica sa, scria: ”Ori de câte ori suntem secerați de voi, persecutorii, ne facem și mai numeroși, sămânța fiind sângele creștinilor" (semen est sanguis christianorum). Aceasta e pecetea de-a pururi vie a adevărului care ”ne face liberi”. Cheia acestui avânt propovăduitor era unitatea monolitică dintre  cuvânt rostit și fapta minune, cel mai adesea vindecări ale unor boli grave. Parcă îl auzim și acum zicând: ”Nu suntem ai vremii ca să fim dizolvați de timp…Suntem ai Binelui prin care se lasă la o parte ceea ce este rău…suntem ai luminii prin care s-a înlăturat întunericul…ai Celui care dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”. S-a făcut ca cel care a deschis istoria martirică a creștinismului să fie un tânăr Sfântul Arhidiacon Ștefan și faptele sale martirice aflăm pe larg în  capitolele VI și VII din Faptele Apostolilor. Nu era mirare ci curaj mărturisitor câtă vreme Mântuitorul însuși nu a ascuns nimic din ele ce aveau a se întâmpla și puterea era a lui Hristos a cărui ultime cuvinte au fost: ”Mi s-a dat toată puterea î cer și pe pământ” pentru ca apoi să adauge cu tâlc: ”Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine M-a urât mai întâi/Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său, dar pentru că nu sunteți din lume, de aceea lumea vă urăște/Aduceți-vă aminte de cuvântul care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi/ toate acestea din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Cei care se adăpau cu puterea acestor cuvinte erau, în mare parte tineri și au înțeles jertfa ca o binecuvântare iar întâiul care a făcut-o a fost arhidiaconul Ștefan care s-a făcut pe sine ”cunună”, căci așa se tâlcuiește numele său, o cunună  sau ghirlandă care îndeobște era dată celor învingători în luptă. S-a arătat astfel vrednic de una dintre fericirile pe care Hristos o așeza simetric pruncilor ca Împlinire. Mărturia lui este cuprinsă în fericirea care le încununează pe toate în lumina-i într-o dăinuire  nedescrisă : ”Fericiți veți fi când ocărî și vă vor prigoni și vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri.

Cum după  Învierea și Înălțarea lui Hristos s-au înmulțit numărul celor care erau ucenici, apăruseră ceva neînțelegeri privind rosturile treburilor  care se cuveneau fiecăruia. S-a făcut degrabă sfat și s-a hotărât  ca apostolii să se ocupe în exclusivitate cu rugăciunea, semănarea în pământul roditor al inimilor credincioase a cuvintelor dătătoare de viață ale lui Hristos. Urma ca slujirea propriu-zisă urma să fie lăsată pe seama unor ”bărbați cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune” anume  rânduiți la această slujire. În ordine, aceștia au fost: ”Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, Filip, Prohor, Nicanor, Timon și Parcemena, și Nicolae. Cu credință râvnitoare și iubire slujitoare, ei își împlineau misiunea zilnică, între ei Ștefan distingându-se prin toate și în toate. Râvna și puterea-i  de dăruire i-au adus  chiar darul de a face minuni, care  aveau cum trece  neobservate. Cum se întâmplă nu odată, s-au găsit îndată și hulitori, martori mincinoși care să susțină cum că tânărul  ucenic ar  rosti vorbe de hulă împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu.

În mijlocul zarvei iscate s-a auzit  glasul tânărului arhidiacon Ștefan care a rostit cu demnitate: ”Bărbați frați ți părinți, ascultați. Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam pe când era în Mesopotamia. A continuat cu relatarea întreagă a drumului mântuirii, mergând cu mult curaj până la capăt și înfruntând cu mult curaj pe membrii sinedriului a zis: ”Voi cei tari în cerbicie și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururi stați împotriva Duhului Sfânt precum părinții voștri, așa și voi…Voi care ați primit Legea prin îngeri și nu ați păzit-o”. Atunci minune mărturisită cu puterea credinței care face totul posibil: ”Iată văd cerurile deschizându-se și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Nu erau de această dată cuvintele proclamate  Fiul lui Dumnezeu, ci al Omului pentru că în această ipostază Hristos a mântuit omul, fără  ca în ipostaza Sa să fie disociate Fiul Omului  de Fiul Celui Preaînalt care îi avertizase: ”Eu și Tatăl Una suntem”.

Mânia vrăjmașilor a întrecut a orice limită a bunului simț  iar ei s-au abătut  cu sălbăticie animalică  asupra lui tânărului mucenic  Ștefan ca asupra unei prăzi,  ca să nu fie  o amenințare la propria viață. După rostuială, l-au scos în afara cetății și s-au năpustit cu o încrâncenare de-a dreptul diabolică,  În această hărmălaie de neimaginat pentru mulți dintre noi, s-a auzit cu limpezime ruga lui Ștefan inspirat de Duh Sfânt și mărturisind cu glas puternic: ”Doamne, Iisuse, primește Duhul meu.” A îngenuncheat plin de evlavie  a rugă și, urmând pilda lui Hristos până la capăt rostind în auzul tuturor: ”Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” Odată cu aceasta și-a dat duhul în mâinile Celui în care a crezut și pe care L-a urmat neabătut, așa cum încredințase Evanghelistul Ioan, ”Eu sunt Învierea și Viața, Cel ce crede în Mine chiar de va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veci”. Neimaginat de cruntă i-a fost pedeapsa, căci astfel este  când, condamnat la moarte prin lapidare devii țintă pentru pietre despre care nu ai cum anume  ști de unde anume vin și nici ce forță au, dar mai mare iubirea lui Ștefan pentru Dumnezeu care i-a li dat putere să înfrunte. Mai presus cu mult de puterea lor devenea limpede puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu Tatăl adeverită de cuvintele lui Hristos: ”În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Aceasta este marea lecție care  în tot sublimul ei  poartă de la cele pământești la cele cerești în aceste zile când prăznuim Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos  adusă de glasul colindătorilor care ne spun cum au fost la Bethleem și cum din cer cunună de îngeri cântă: ”Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos”. Glasurile de clopoțel ale colindătorilor  asigură că ”de acum până în vecie Domnul cu noi o să fie.” Urmează ca, la rându-ne fim împreună cu Hristos. Lucrând ascultător cuvântul Său, fără să ne îndoim o clipă  că vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. Să aprindem lumina candelelor din sufletele noastre și să stăm de veghe astfel ca și în Bethlehemul sufletelor noastre să se nască Hristos învrednicindu-ne a ne împărtăși cu taina regeneratoare a blestemului alungat cu putere pentru a lăsa loc harului depășind legea firii. Cu medicul și poetul mărturisitor ne însoțim zicând: ”În zările inimii mele câteodată/Pâlpâie o misterioasă lumină/…Zvâcnește atunci în durere sfântă/ Cu nalte bucurii de facere grea/Și fără de alin se frământă:/Doamne, inima-mi freamătă și cântă/Parcă ar fi să Te naști Tu din ea.”

Hristos S-a născut!

Adev[rat S-a Născut! Articole republicat In Memoriam Doamna Elena Solunca