Părintele Arhimandrit Justin Pârvu

Discernământul oricărei minți luminate totdeodată de înțelepciune și de smerenie recunoaște că adâncimea și complexitatea importanței duhovnicești a Părintelui Justin Pârvu depășesc mica putere de înțelegere a generației noastre, dar, pentru evlavie, se cuvine să încercăm a creiona o schiță a ostenelilor sfinției sale, fără pretenția de a fi un text exhaustiv.

Evanghelia este soare care va lumina veșnic pe cei ce vor lucra poruncile sale și îi va duce la măsura sfințeniei. A vorbi despre o „linie” a Părintelui Justin este a reduce lumina, razele și căldura Cuvântului Dumnezeiesc la o ideologie. Ortodoxia românească folosește termenul „lucrare” pentru a desemna două realități care se întrepătrund, atât pe pământ, cât și în veșnicie: energie (ἐνέργεια) și făptuire (πρᾶξις).

După umila noastră pricepere, domeniile incontestabil înrâurite de Părintele ar fi acestea:

Lucrarea duhovnicească a Părintelui Justin a fost Ortodoxia: cunoașterea și împlinirea poruncilor Evangheliei, în duhul Sfântului Apostol Ioan Teologul. Prin mucenicia sa îndelung-pătimitoare, prin calitatea și statornicia mărturisirii sale permanente, Dumnezeu l-a răsplătit, făcându-l cu adevărat chip îngeresc, Sfânt Părinte purtător de Duh.

Lucrarea teologică a Părintelui Justin a fost, d.p.d.v. al sistemului predicat, statornica respectare a teologiei confirmate de cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, iar d.p.d.v. apologetic, continuarea învățăturii Sfântului Justin Popovici. Părintele nu doar a publicat și a propovăduit, dar a și dovedit cu fapta împlinirea întregii patristici ortodoxe.

Lucrarea monahală personală a Părintelui Justin a constat într-o nevoință peste fire, o neobosită tăiere a voii și o rugăciune ajunsă la desăvârșire, jertfe prin care s-a ridicat nu doar la nepătimire, dar și din slavă în slavă, precum Hristos a făgăduit.

Lucrarea socială a Părintelui Justin a fost continuarea lucrării filantropic-catehetice a Sfântului Vasile cel Mare.

Lucrarea culturală a părintelui Justin a fost sprijinirea liniei tradiționale bizantine sau moldovenești în arhitectură, patristică, iconografie și psaltică, și ctitorirea neobosită. D.p.d.v. al specificului național, s-au remarcat două direcții: promovarea elitei culturale creștin-ortodoxe interbelice, postbelice și post-decembriste, pe de o parte, iar pe de altă parte binecuvântarea acordată și accesibilității culturale (tehnologiei pentru popularizarea valorilor creștine și chiar acceptarea mediocrității, ca pogorământ și încurajare spre a spori în fapta bună).

Lucrarea istorică și politică a Părintelui Justin a fost continuarea liniei strategice a voievozilor drept-credincioși și în mod special al lucrării de moralizare, responsabilizare, culturalizare și apărare a poporului român creștin-ortodox pe care a început-o Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară. Ca o unicitate în această privință, părintele a îmbinat atât aspectul activ-filantropic al legionarismului inițial, cât și cel isihast al legionarismului de detenție, și a fost vehement împotriva alegerii exclusive a unei singure laturi (doar activism sau doar isihasm). În ce privește expresia sa politică, latura defensivă s-a remarcat printr-o autentică smerenie, care l-a făcut biruitor asupra tuturor ispitelor acestui veac, iar în latura ofensivă printr-o ireproșabilă intuiție și finețe, care l-a făcut cuceritor atâtor suflete.

În ce privește specificul lucrării sale mănăstirești de la Petru Vodă, din propriile sale cuvinte Părintele afirmă trei direcții principale: una liturgică (pe filon atonit, cu îndatorirea mai ales către cinstirea sfinților mărturisitori și mucenici din prigoana comunistă), una catehetică (prin predici și publicații) și una filantropică(sufletească, prin duhovnicia proprie și a ucenicilor duhovnici, și trupească, printr-o ospitalitate avraamică și prin așezămintele pentru bătrâne și copii de la Mănăstirea de maici). Toate acestea trei domenii ale faptei sale bune sunt continuate și astăzi de obștile amânduror Mănăstiri.

Testamentul Părintelui Justin este Noul Testament.

Lucrarea Părintelui Justin a fost o permanentă osteneală de creștinare a tuturor aspectelor vieții românești, sădind în toate chipurile dragostei creștine prin pilda vieții lui:

– Dragostea de Dumnezeu dovedită prin cuvântul rostit, grăit și împlinit cu fapta;

– Dragostea de oameni dovedită prin insuflarea cu Duhul Sfânt a fiecărei ființe întâlnite și a fiecărei activități săvârșite;

– Dragostea de Biserica Ortodoxă, dovedită prin prețuirea, ocrotirea, propovăduirea și urmarea cu fapta a tuturor învățăturilor Scripturii și ale Sfinților Părinți și prin cinstirea Maicii Domnului și a tuturor Sfinților Bisericii;

– Dragostea de monahism și preoție, pe care le-a numit cele mai înalte chipuri de trăire creștină și cele mai mari responsabilități înaintea lui Dumnezeu și a omenirii;

– Dragostea de țară, dovedită prin suferințe sufletești și trupești răbdate pentru ortodoxia, demnitatea și libertatea poporului, prin cinstirea sfinților și eroilor români din toate timpurile, prin înțelegerea, ocrotirea și educarea creștină a cetățenilor români și prin efortul neprecupețit de cinstire cu trăirea, gândul, cuvântul și fapta a Sfinților închisorilor;

– Dragostea părintească, de duhovnic al neamului, dovedită prin rugăciunea neîncetată și prin îndrumarea tuturor pe calea Crucii, a trăirii hristice, a dobândirii Minții lui Iisus și a mântuirii;

– Neiubirea de sine dovedită prin smerita cugetare, tăierea voii și nevoințele săvârșite neîncetat, în mod personal și exemplar (sfintele slujbe, postul, metaniile, pravila de rugăciune, rugăciunea inimii, privegherea, răbdarea bolilor, a ocărilor și prigonirilor);

– Dragostea de vrăjmași dovedită prin mustrarea blândă, iertarea și răbdarea lor, și prin neobosita facere de bine către ei;

Subiectele despre care a vorbit părintele Justin îndeosebi sunt:

–     Dobândirea virtuților creștine: dragostea, pocăința, iertarea, răbdarea, înțelepciunea, smerenia și demnitatea creștină;

–          Întruparea, Răstignirea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos;

–          Sfânta Evanghelie;

–          Viețile Sfinților;

–          Vremurile Apocalipsei;

–          Istoria și obiceiurile românilor și dârzenia lor;

–          Mărturisirea, virtutea, unitatea, jertfelnicia, frumusețea, desăvârșirea creștină și sfințenia mucenicilor din închisori;

–          Monahismul;

–          Împotriva ereziilor (arianism, papism, protestantism, monofizism, scolastică, păgânism, ocultism, masonerie, budism, nihilism, filetism, ateism, bolșevism, materialism, ecumenism, virtualism, cipuri – peceți anticreștine);

–      Împotriva exodului românilor și a umilirii lor;

–     Împotriva atacului asupra românilor prin a-culturalism, materialism, imoralitate, tehnocrație, cleptocrație, înșelare, și toate celelalte forme de atac folosite de vrăjmașii Ortodoxiei și ai națiunii române;

–      Împotriva unor anumite patimi (indiferentism, lene, viclenie);

–    Împotriva încălcărilor (sobornicești, canonice sau evanghelice) săvârșite de clerici și ierarhi (fiind curajos și ferm, dar nu răzvrătit, schismatic ori grosolan);

–    Împotriva pierderii harului, a ortodoxiei, a dragostei creștine și a libertăților civile prin spionarea tehnologică și tehnologizare abuzivă.

Multe dintre aceste subiecte au fost comune multor Părinți ai Bisericii, și sunt abordate și în predicile noastre, însă Părintele avea felul lui unic de a le comunica, aproape exclusiv de la om la om și foarte rar prin comunicări difuzate cibernetic. Efortul de zidire duhovnicească a unui preot, a unui monah și în definitiv a oricărui creștin constă în relaționarea directă, după pilda Mântuitorului.

De luat aminte este că așa cum nu orice eretic sau sectant care vorbește despre Hristos este ucenic al Lui, nu oricine vorbește despre aceste subiecte este „vrednic urmaș al Părintelui Justin”, ci cel care vorbește în același cuget și duh cu sfinția sa, la momentul și la locul potrivit. Și nu oricine este chemat și binecuvântat să vorbească pentru credință, ci acela pe care adumbrirea Sfântului Duh și ascultarea sobornicească îl încredințează că nu vorbește dintr-un duh străin. Fie ca binecuvântarea Domnului să aprindă inimile și mințile tuturor creștinilor spre cunoașterea și apărarea dreptei credințe, spre slava lui Dumnezeu și nu a lor proprie.

Dacă citim Viețile Sfinților prigoniți în secolul trecut, vom vedea că situația de acum este asemănătoare în orice loc unde se cinstesc nevoitorii generației din detenția comunistă. Scopul prigoanei de atunci era înrobirea, prin distrugerea credinței ortodoxe și a dragostei de țară. Scopul de acum este același, doar că metoda s-a schimbat. Distrugerea ortodoxiei se făcea atunci prin ofensivă atee, iar acum prin ofensivă pseudo-ortodoxă și eretică, adică s-a înlocuit ateismul fățiș cu uzurparea credinței. Distrugerea patriotismului se făcea atunci prin încurajarea Internaționalei și luarea în râs a iubirii de patrie, iar acum prin aparenta descurajare a globalismului și exacerbarea naționalismului, adică s-a înlocuit patriotismul cu uzurparea lui.

Privit cu detașarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, diabolismul procedeelor războiului duhovnicesc din zilele noastre depășește din punct de vedere duhovnicesc ceea ce s-a făcut la Pitești și Aiud; de altfel în aceasta constă prigoana prorocită de Părintele: procesele false de atunci au devenit judecările opiniei publice de pe internet, demascările au devenit părută mărturisire a credinței, bătăile s-au înlocuit cu calomniile, torturile s-au înlocuit cu tirania demonică, și în general duhul și activitatea torționarilor din temnițe lucrează acum împotriva Mănăstirilor – mai cu seamă împotriva celei străjuite de ocrotitorii cerești neînvinși atunci. Ofițerii de atunci – inchizitorii de acum, torționarii de atunci – zeloții de acum, colaboratorii de atunci – aplaudacii de acum, mărturisitorii de atunci – mărturisitorii de acum, rugătorii de atunci – ocrotitorii de acum. Însă câtă vreme trăiește omul are șansa pocăinței.

Celor care n-au mișcat un deget când Părintele i-a chemat pe toți spre apărarea libertății creștine, a culturii creștine, a educației creștine, a bioeticii creștine, a moralei, a medicinei și chiar a presei creștine, sau celor care s-au făcut activiști din interese personale, li s-au alăturat acum, chiar dacă în aparentă opoziție, alții. Unii îl combat pe Părintele Justin negându-i sfințenia (așa cum fac cei ce nu recunosc sfințenia sfinților martiri din închisori, mulți din ei fiind clerici – dacă aceștia, ca și în cazul Sfântului Evghenie Rodionov sau al Sfântului Ilie Lăcătușu, neagă evidențe atât de incontestabile, singuri se arată ca necredincioși, iar cuvintele sunt de prisos, de rugăciune fiind nevoie). Alții îl obiectivează pe Părintele Justin, tratându-l ca pe o proprietate personală și marfă de negoț, ca odinioară „cucernicii bișnițari” pe care Mântuitorul Hristos i-a scos afară cu biciul. Alții prejudiciază întreaga Biserică afirmând despre Părintele Justin lucruri pe care sfinția sa nu le-a propovăduit niciodată, asociindu-l cu tot felul de heterodoxii și extremisme. Cel mai mare prejudiciu îi aduc însă cei care, și azi, ca și când era în trup, îl răstălmăcesc arhiconic după model arian, orighenist, nestorian, papistaș, protestant sau chiar akefal (specialiști sunt mai ales teologii cu ambiții, dar și mintea grosolană ale tehnocraților); mulți din cei care vorbesc azi despre Părintele Justin cad în ispita aceasta, dar poate și pentru tonul lor de lingușitoare evlavie și abundența scolasticismelor, reușesc să ducă în eroare pe mulți din cei care nu l-au cunoscut cu adevărat pe marele duhovnic. Și nu sunt puțini nici aceia care îl necinstesc neîmplinindu-i sfaturile de duhovnic; prejudiciul neascultării, fiind mai ales către propria persoană, e mai mic decât cele sobornicești, enumerate mai sus.

Aceasta este ortodoxia predanisită de la Mântuitorul până la Părintele Justin, și nouă tuturor: unitatea nu poate exista cu nimeni care nu e de aceeași gândire teologică și aceeași simțire cu Sfânta Biserică Sobornicească și Apostolească. Această unitate, împletită cu polemicile religioase care garantează sănătatea Bisericii, nu înseamnă dezbinare, precum am fost acuzați mai ales în ultimul an, ci tărie a credinței, după modelul apostolic. Aceasta este ascultarea de Biserică: unitatea cu Sfinții. Aceasta se lucrează prin pocăința sinceră cu care credinciosul se întoarce în fiecare clipă la Mântuitorul Hristos, nădăjduind numai în El și în nesfârșita Lui milostivire, și I se dăruiește prin neîncetată rugăciune. Rugăciunea presupune tăcere, ca atunci când se rostește ceva, să fie izvorât din ea. Dacă unii tac fiindcă se roagă, alții tac fiindcă n-au nimic de zis.

Vechii potrivnici ai Părintelui spuneau că „ucenicii lui îl influențează”. Evanghelia spune însă că nu e ucenicul mai mare decât învățătorul său. Părintele asculta peoricine, dar nu asculta de oricine, ci numai de Dumnezeu, de Biserică și de duhovnicul lui. Părintele Justin a vorbit despre pericolul uniatismului, al ecumenismului, al relativismului, al nihilismului, al supratehnicii, al imoralității, al aculturalizării, al deznaționalizării, ș.a.m.d., înainte de a întemeia Mănăstirea Petru Vodă, iar despre cipuri, încă din anul 2003. În al doilea rând, părintele a fost pildă de demnitate și verticalitate, iar nu trestie bătută de vânt. Nu s-a clintit în 17 ani în chinul temnițelor, nici mai apoi cuvintele mieroase ori „junghierile de la spate” nu l-au clintit vreodată, până la moarte dovedindu-se mai lucid decât toți. Nu pe Părintele Justin îl pot clinti prigonirile, acum când e proslăvit de Dumnezeu, ci pe cei slabi.

Pescuitorii în ape tulburi care inventează și reduc moștenirea spirituală a Părintelui Justin la calomnii precum: anti-clericalismul de principiu, senzaționalismul, șovinismul, populismul și anti-monahismul (în genere, dar și în special disprețuind Mănăstirea noastră). Aceste ideologii nu fac parte din concepția creștin-ortodoxă. Ele, fiind de proveniență masonică neo-marxistă, sunt împotriva a tot ce a simțit și întreprins Părintele Justin.

Cel mai important aspect al marii victorii duhovnicești a Părintelui este că, devenind una cu Dumnezeu prin har, a lăsat Ortodoxiei și României o moștenire care a devenit comoara și datoria fiecărui creștin. Ea nu este proprietatea personală a cuiva anume, nici nu ține de rangul cuiva anume. Ca și Evanghelia: este a tuturor celor ce o ascultă și o împlinesc pe ea. Agonisit cu truda unui veac de jertfă, lacrimi și sânge, testamentul veșnic al Părintelui Justin e însăși pilda lui de sfințenie: „urmați-mi mie precum și eu lui Hristos”.

Mănăstirea noastră îi continuă smerit, cu conștiința responsabilității față de ortodoxie și față de popor, cu nevrednicie, dar cu râvnă, lucrarea monahală, catehetică, apologetică și duhovnicească, nevoințe cu care ne vom înfățișa într-o zi înaintea Tronului lui Dumnezeu și a Părintelui Justin. Nu internetul, ci sfinții vor judeca lumea. Lui Hristos fie slava în veci. Amin.

Arhim. Hariton Negrea cu obștea

Filmări că Părintele la SfântulJustincelMare