Artist,
spun unii. Om, cred câțiva. Născut într-o Timișoară pe care puțini și-o
amintesc, este cunoscut mai degrabă drept bărbatul tăcut, cu spate
drept și privire încruntată, figură emblematică a rock-ului românesc.
După ce că era un copil încăpățânat, mai era și hipersensibil și făcea o
groază de boacăne, ceea ce atrăgea de multe ori pedepse severe din
partea mamei care nu glumea în chestiuni de educație – rezultatul se
vede și astăzi. Tot ea l-a făcut profesor de arte plastice într-o
perioadă în care, după el, n-ar fi contat decât acordurile ghicite din
Beatles, tenișii albi ai lui Moni Bordeianu și serile memorabile de la
Lola. Adică muzica. Cea care i-a dat aripi. Aripi cu care Nicu Covaci a
creat Phoenix. Și totuși, avea să îi folosească mai târziu...
Școala artistică a lui Covaci se înscrie în tiparul
Timișoarei mai sus amintite, însă curajul și spiritul de frondă care îl
caracterizează (și care l-au dus, Doamne!, atât de departe!) se
manifestă și în arta pe care o execută – indiferent că e vorba despre
muzică sau despre pictură. Arta sa păstrează amprenta eului până în cele
mai mici detalii, în fiecare pânză peste care îi trece pensula: este
omul căruia nu i-a trecut niciodată prin minte ”Probabil nu ar trebui să fac asta...”, ci a privit înainte și a spus, uneori cu încredere, uneori jucăuș, ”Ei, hai să o fac și să vedem ce se întâmplă.”. Și, nu îmi inchipui cum, dar de obicei ”se întâmplă” bine.
Starea de a fi a lui Covaci a fost însă muzica. L-a
obligat să se identifice cu ea total, până la jertfirea sinelui, până la
conștiința că viața personală e praf și pulbere, și tot ea l-a
dus uneori la istovirea ființei, la capătul fragilelor și niciodată
suficientelor puteri ale omului. Abia atunci a făcut celalalt lucru pe
care știa să îl facă: a pictat. Hotărârea sa pe alocuri inconștientă
(pentru care mărturisesc că îi nutresc, uneori, un respect vecin cu
venerația) l-a salvat însă de fiecare dată. Dorința, și nu vreo nuanță.
Uneori ne spune că a avut noroc – îmi vine să râd și să îi spun că
norocul nu a avut nici o treabă cu asta...
Arta sa, în general, este temperamentală și
paradoxală, ca și omul. E probabil că nu va reuși să fie niciodată
mulțumit de ea, din cauza excesului de idealizare a perfecțiunii. Este
întotdeauna incredibil și sclipitor pe un suport pasional al
preocupărilor, însă deosebit de opac în domeniile care nu îl farmecă, și
pe care le respinge în mod automat - de accea, portativele sau pânzele
lui Nicu nu vor conține niciodată o notă sau o culoare în care el nu
crede. Acest aspect, pe lângă faptul că a transformat tot ce a ieșit din
mâinile lui în unicat, i-a oferit o calitate în plus: credibilitate.
Există în arta sa, totuși, un contrast ascuns, un conflict care nu își
va găsi niciodată rostul sau – cu atât mai puțin – rezolvarea. Un fel de
râsu'-plansu', pe care nu a știut niciodată să îl exprime în cuvinte.
Nu ii putem reduce însă arta la o cercetare critică,
fie ea ornamentală, estetică, obiectivă, pentru că ea este imposibil de
descifrat fără a cunoaște omul echivalent cu opera, căci se identifică
total. În ea, ca și în viața de zi cu zi, este hrănit și apoi învins de
propria sa natură – dă totul, crede nebunește, se aruncă de pe
trambulină și abia în zbor își face niște calcule, dacă observă că în
bazin nu există apă... Într-un iaz din ce în ce mai gol, într-o
societate ”modernă” care contrastează violent cu tot ce știe el despre
verbul a fi, Nicu Covaci se încăpățânează să se arunce încă, să
creadă în oameni și să își ia din ei doza de frumos necesară oricărui
artist. Departe de mine gândul de a zugrăvi în cuvinte un tablou ideal,
colorat de cuvinte înălțătoare – le are, și el, pe ale lui. Spre
exemplu, e partenerul ideal de conversație atunci când ai nevoie să fii
contrazis și enervat. Crede în oameni și atunci când ei nu o merită (de
fapt, de obicei crede în oameni care nu o merită) și apoi se miră că
este rănit. Este, ca oricare din noi, supus greșelii – dar fiindcă e mai
inteligent decât majoritatea oamenilor, greșelile lui tind să fie și
ele mult mai mari...
A trăit într-o viață de om cât alții în zece. Dincolo
de toate, dincolo de faptul că va rămâne mereu un inconștient și un
boem, și cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, cred că
singurul lucru care merită într-adevăr evidențiat din ”biografia” lui
Nicu Covaci este că a continuat, după o viață în care, așa cum îmi place
mie să spun, le-a pățit pe toate, să fie un om bun. Cu adevărat bun. Iar asta e singura trăsătură capabilă să transforme pe cineva într-un artist adevărat.
Dia Medeea
Mai multe despre Artist la NicuCovaci.wordpress.com/arta-plastic/
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Comentarii (0)