ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


 
 
Dialogul cu Ion Spânu despre cartea sa recent apărută Asasinarea lui Mihai Eminescu m-a făcut să reflectez mai mult la Eminescu Gazetarul. Am mai scris că publicistica lui Eminescu nu e pe gustul meu. Nu e în măsura în care e pe gustul meu publicistica lui Caragiale. Asta nu înseamnă că nu-l consider pe Mihai Eminescu un mare gazetar, mai mare decît Caragiale. Da, cel puțin pentru mine, Caragiale e genial în privința textului. Poate fi însă cineva mare gazetar fără a avea caracter? După părerea mea, nu. Poți fi mare scriitor, mare actor, mare pictor și chiar mare om de știință fără a avea caracter. Nu poți fi însă mare gazetar fără a avea caracter.
 
Și asta deoarece gazetarul e Îndrumătorul moral al poporului său. El scrie și publică pentru a lumina, pentru a îndruma, pentru a limpezi în conștiințe evenimentele tulburi și pentru a feri Poporul de tragerea pe sfoară numită manipulare. Cum poți fi însă un Îndrumător dacă n-ai caracter? Dacă n-ai caracter ajungi în chip inevitabil să manipulezi, să minți, să păcălești Poporul care crede că sînt adevărate cele scrise de tine. Caragiale a fost din acest punct de vedere un ins fără caracter. Și deși a făcut gazetărie pagubele morale produse de lipsa sa de caracter au fost mult mai mici ca în cazul altor condeieri de geniu. Explicația? Caragiale publicistul a fost în mare parte prozator. Caragiale a evitat să fie îndrumător de conștiințe. Mihai Eminescu a fost însă un îndrumător de conștiințe. Sau cel puțin așa a zis el, convins că îndrumă conștiințe. Despre Eminescu gazetarul s-a scris și s-a vorbit mult după decembrie 1989. S-a scris și s-a vorbit însă dintr-o perspectivă unilaterală:
Doar din cea de autor de texte. Sau mai precis din cea de publicist.

Naționalismul lui Eminescu, furia sa față de formele fără fond, teoria sa asupra evoluției care trebuie contrapusă Revoluției, au fost temeiurile invocării insistente a gazetarului Eminescu. Publicistul Eminescu e însă una și ziaristul Eminescu, alta. Mihai Eminescu n-a fost un simplu colaborator la Timpul. N-a fost așadar un mare poet care scrie la gazetă pentru a-și mai rotunji averea, cum proceda Arghezi. Mihai Eminescu a lucrat efectiv în redacții. Mai bine zis, a condus redacții. Între mai 1876 și iulie 1877 el conduce foaia numită Curierul de Iași. Între februarie 1880 și ianuarie 1882 conduce unul dintre cele mai mari ziare ale vremii Timpul. Fusese din octombrie 1877, redactor al ziarului. Din ianuarie 1882, cînd conducerea e preluată de Grigore Păucescu, pînă în 28 iunie 1883, cînd e declarat nebun, și deci nu mai poate lucra în presă, e redactor pentru partea Politică, obligat să scrie trei articole pe săptămînă. Spre deosebire de Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu, Eminescu n-a fost proprietarul ziarelor conduse de el. A fost ceea ce se cheamă azi un responsabil de gazetă aparținînd unui mogul.

Cum a practicat Eminescu gazetăria? Iată o întrebare la care în postdecembrism nu s-a răspuns, deși situația lui Eminescu – de salariat al unui mogul – s-a întîlnit și se întîlnește după decembrie 1989 în proporție de masă.

Prima și principala sa caracteristică e refuzul de a tranzacționa meseria. Ca și Ladima din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu (romancierul l-a avut drept model pe Eminescu), gazetarul Eminescu nu poate scrie și publica decît ceea ce crede. Aflat la conducerea Curierului de Iași, i se cere o concesie, o concesie socotită măruntă de către moguli. Reacția poetului e descrisă de George Călinescu în monumentala lucrare Viața lui Mihai Eminescu:

„Nevoia de independență economică și morală este poate ceea ce a apăsat mai mult pe Eminescu, nerăbdător de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma cărora își pierduse pentru totdeauna nădejdea unei sinecure ce ar fi fost totuși așa de fructuoasă pentru cultura țării. Această fire fu cauza unui conflict ce se ivi în curând între Eminescu și dl Mircea, directorul Tipografiei Naționale, unde se imprima Curierul. Dl Mircea, fiind legat prin interese profesionale de dl Pastia, primarul orașului, care era atacat într-o foaie locală, Steaua României, rugă pe poet, om cu condei, să scrie cîteva rînduri de apărare pentru primar. Toți redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor și cunoscuților. Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, nu voi totuși să facă aceasta și răspunse demn precum că nici nu cunoaște pe dl Pastia, nici nu e cunoscut de dînsul, și fiind de puțină vreme în țară, iar acela nu demult primar, nu poate emite nici o opinie nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. Dl Mircea propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să-l semneze poetul, propunere la care acesta răspunse, și mai indignat, că nu înțelege ca stilul unui om care nu știe să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu dl Mircea, care este o nulitate, și că mai ales nu ține să-și însușească greșelile oricărui avocat de mâna a treia, sau ale oricărui ins ce de ieri, de alaltăieri ține pana-n mînă pentru a înnoda două vorbe românești (60).
În urma acestui conflict, Eminescu fu constrîns să se retragă din redacția gazetei, după un an de muncă stearpă.”

S-a făcut mare caz, mai ales în Proletcultism, de exploatarea lui Eminescu gazetarul de către boierii care finanțau Timpul. Plecînd de la o remarcă a poetului („Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt, și n-aș mai fi ajuns să trăiesc.”…) s-a impus ideea unui Eminescu trudind la realizarea fiecărui număr din Timpul pe cînd boierii erau la Mare sau la Veneția. Da, din punct de vedere al realității, așa era. Gazetarul Eminescu nu-și lua concediu pe timpul verii de la conducerea ziarului Timpul. George Călinescu îl surprinde muncind pe rupte la alcătuirea ziarului (atenție, ca redactor șef și nu ca autor de comentarii!):

„Eminescu a luptat ani de zile aproape singur cu greutățile redacționale, scriind articole de fond, reportaje parlamentare, compilînd informațiuni, corectînd și paginînd. Așezat la o masă lungă, plină cu jurnale, el lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămașă și pantaloni, cu mîinile pline de cerneală violetă și fața obosită și neorînduită. Fiindcă însă nu putea alcătui articole mai de temei decît în liniște, el se închidea seara în odaia lui acasă, compunînd noaptea, la lumina oscilantă a lămpii cu petrol, pentru ca a doua zi, livid, nepieptănat, să apară în tipografie cu un teanc de manuscrise. Nemîncat sau nedormit, el sosea la redacție cu mare punctualitate, pentru că, deși lipsit de grija de sine, era de o conștiinciozitate profesională inalterată. Din păcate partidul se afla în opoziție, latifundiarii erau avari cu averea proprie, fondurile erau puține și se strângeau greu, și astfel redactorii rămîneau neplătiți cu luni le. Eminescu se împrumuta ca să poată trăi și suferea de umilințe și strâmtorare (210). În iulie 1879, de pildă, ia cu împrumut de la un C. Marcopol din Iași 300 lei, fie chiar la Iași, unde se va fi repezit, fie la București, unde va fi prins pe împrumutător (229). În cele din urmă, salariile tot se plăteau și, cu oarecare chibzuință, un om ar fi putut duce pe acele vremuri o existență mulțumitoare, ca aceea de pildă a lui Slavici sau a lui Caragiale, gazetari și ei.”

De precizat în chip obligatoriu că Eminescu era și cel mai mare poet al vremii și el era conștient de asta. Nu de puține ori el se plînge că trudește în loc să plece în concediu:

„Boala era înrăită și de munca istovitoare de redacție, care nu-i dădea răgaz. El era nevoit să rămînă în București și vara, pe călduri, spre a redacta o gazetă pe care patronii latifundiari uitau s-o subvenționeze. În vreme ce mai toți – Maiorescu îndeosebi – plecau la băi în străinătate, poetul, străbătînd zilnic trotuarele încinse, se înfunda în duhul de cerneluri al redacției și uneori al tipografiei.

«– Uf, nu mai pot, nu mai pot – se plângea câteodată vreunui prieten – aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vro două săptămîni…
– De ce nu te duci?
– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…»”

Să tragem de aici concluzia că Eminescu muncea ca un salahor la Timpul fără nici un chef, doar pentru a avea un salariu? Ne răspunde un alt fragment din Viața lui Mihai Eminescu în care George Călinescu surprinde munca marelui poet la Curierul de Iași:

„Deși munca la această gazetă, pe care poetul o numea în dispreț «foaia vitelor de pripas» (M. E., 1, 2), era lipsită de orice satisfacțiuni morale și materiale, Eminescu a scris articole așa de pline de conștiinciozitate și de doctrină, încît ne este penibil să ne gîndim că o activitate atît de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure. La o masă simplă de redacție, cu foarfecele alături, Eminescu compila acum, abstras de orice zgomote ale străzii, informațiuni, cronici și articole, lipea fragmentele tăiate din alte publicațiuni și făcea corecturi, stînd în legături strânse cu duhul de cerneluri al Tipografiei Naționale. Și, culme a modestiei, nici acum și nici mai tîrziu el nu-și semnează articolele, văzînd în ele o îndatorire, iar nu o satisfacțiune. El a scris aci la cronica externă și internă o mulțime de considerații politice asupra problemei românilor de pretutindeni, în legătură cu probabilitatea trecerii armatelor rusești prin țară, diferite articole privitoare la chestiunea evreilor pămînteni, admirabile și lucide articole de politică externă, în care raportul României cu statele înconjurătoare era intuit cu agerime la momentul istoric respectiv (Planul unei confederațiuni balcanice, Românii și Austro-Ungaria, Turcii și Europa, Dualismul și federalismul în Austro-Ungaria), comemorări naționale depășind prin impetuozitate efemeritatea unui articol de gazetă (Grigore Ghica-voievod), însemnări economice, pe cât de competente, pe atît de organizate în chipul unei doctrine încheiate (Industria națională românească, Buna gospodărie bătrânească, Înstrăinarea industriei românești). Aci a publicat și niște observațiuni critice împotriva d-rului Zotu, care recenzase aspru Logica lui Titu Maiorescu. În afară de aceasta, Eminescu scria și cronica teatrală (60). În vara anului 1876, juca în grădina «Château-aux- Fleurs» o trupă românească cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihail Arceleanu și P. S. Alexandrescu, care și-a urmat reprezentațiile și în anul următor (34). Începând de la 1 iulie, cronicile teatrale, deși nesemnate, poartă întipărirea spiritului eminescian, prin stil și vocabular, dar mai ales prin elevațiunea punctului de vedere și răceală tehnică a prețuirii actorilor. În general, stilul articolelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea și improvizația gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice și cu cultură filozofică, punea pe hîrtie, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit statornică.”

Să zicem că la Timpul Mihai Eminescu muncea ca un rob și pentru că era conștient de importanța funcției. Dar la Curierul de Iași? Era limpede că i se dăduse postul ca o sinecură. Dacă ar fi încasat banii trecînd din cînd în cînd pe la redacție sau netrecînd de loc, credeți că l-ar fi fluierat cineva? Eminescu ia în serios funcția de conducător de gazetă. Ca și la Timpul mai tîrziu, Curierul de Iași nu e o gazetă de la care el primește un salariu, ci un instrument de comunicare a idelor și credințelor sale. Folosirea întregului ziar ca portavoce a gîndirii sale e o caracteristică exemplară a gazetarului Mihai Eminescu. Da, el se plînge că nu merge în concediu, numai că plîngerile sale sînt așa, de ochii lumii, și se întîlnesc la mulți dintre cei bolnavi de muncă. În realitate Mihai Eminescu ia în serios îndatoririle de a scoate ziarul și nu numai pe cele de a semna un comentariu. Pasiunea pusă de el în alcătuirea Timpului se explică și prin conștiința că un ziar bine făcut înseamnă un instrument bine făcut de transmitere a gîndirii sale. Ca redactor șef Mihai Eminescu se exprimă nu numai prin comentariile semnate, dar și prin întreg ziarul, care dă seamă, de la structură pînă la alegerea știrilor, de viziunea sa asupra lumii.

Mihai Eminescu gazetarul nu se limitează la Mihai Eminescu publicistul.

De aceea, Mihai Eminescu ar trebui studiat la facultățile de jurnalism și ca – dacă nu mai ales – exemplu de ceea ce înseamnă gazetarul adevărat în materie de credință fanatică în profesia de ziarist.