„Dacă e ceva sigur în viața asta, dacă am învățat ceva din istorie, este că oricine poate fi omorât.” - Filmul The God Father, II

Scena 1: Dallas, Texas

E vineri, 22 noiembrie 1963. Președintele Kennedy face o vizită la Dallas.

La ora 12:29 p.m., coloana oficială face dreapta pe Houston Street și intră în Dealey Plaza, apropiindu-se de depozitul de carte școlară în care lucrează Lee Harvey Oswald.

La 12:30, coloana oficială face stânga, într-un unghi ascuțit, și intră pe Elm Street. Președintele ridică brațul și începe să-l fluture către mulțimea adunată în piață să-l vadă. În acel moment, se aude primul foc (va fi urmat de alte două sau trei, subiectul e controversat). Kennedy e lovit; își ridică pumnii strânși spre gât și spre față și se răsucește spre soția lui, Jackie, care stă lângă el pe bancheta din spate. Un agent de securitate sare de pe mașina de escortă din spatele limuzinei. Peste un sfert de secundă, capul președintelui explodează spre spate. Este încă ora 12:30.

Jackie Kennedy țipă. Se cațără pe spătarul banchetei și recuperează o bucățică de creier și os zburate din craniul soțului ei. Strigă: „Îi țin creierii în mână!!”. Limuzina și motocicletele din escortă pornesc sirenele, accelerează la 130 km/oră spre spitalul Parkland, situat la circa 6 km. distanță.

La ora 12:33, Oswald părăsește clădirea depozitului. Venise la serviciu de dimineață.

La 12:34, agenția United Press International anunță că asupra președintelui Kennedy s-au tras trei focuri de armă.

La 12:36, limuzina ajunge la spital. Încercările de a salva viața președintelui eșuează.

La 12:40, știrea privind atentatul apare la televizor, la canalul CBS.

La ora 13:00, John F. Kennedy este declarat mort.

Tot la ora 13:00 sau cu câteva minute înainte, Oswald ajunge acasă (este vorba de o cameră închiriată în care rămânea serile, când nu mai putea ajunge acasă, la soția lui, Marina, care locuia în casa unei anumite Ruth Paine, într-o suburbie mai îndepărtată a Dallasului – voi reveni la Ruth Paine în Partea a IV-a). Versiunea oficială este că Lee a ajuns acasă din Dealey Plaza luând întâi un autobuz, apoi un taxi, care l-a lăsat la câteva cvartale distanță de casă, de unde a continuat pe jos.

La 13:04, Oswald pleacă din nou de acasă. Nu știe nimeni exact de ce s-a dus acolo pentru doar câteva minute.

La 13:15, este împușcat mortal ofițerul de poliție J.D. Tippit. Crima are loc la o distanță de 1,4 km. de casa lui Oswald. Versiunea oficială este că autorul omorului a fost Oswald. Omorul este anunțat prin stația radio a poliției un minut mai târziu.

La ora 13:35, în versiunea oficială, Oswald este văzut de Johnny Brewer, gestionarul unui magazin de pantofi, mergând pe jos pe Bulevardul Jefferson; Brewer îl urmărește și îl vede intrând fără bilet în cinematograful Texas Theatre. Brewer o face atentă pe vânzătoarea de bilete, Julie Postal, care sună la poliție la 13:40.

La 13:45, cincisprezece ofițeri de poliție înconjoară cinematograful. La 13:51, după o scurtă încăierare în sala de cinema, Oswald este arestat.

La ora 14:00, trupului președintelui este transportat de la spitalul Parkland la bordul avionului prezidențial Air Force 1.

La 14:13, poliția găsește „arma cu care a fost ucis președintele” la etajul șase al clădirii depozitului de carte școlară din Dealey Plaza.

La 14:38, Lyndon B. Johnson depune jurământul de președinte ale Statelor Unite la bordul Air Force 1.

 *

Asta e tot. Asta e versiunea oficială. Comisia Warren a interogat sute de martori, a lucrat intens doi ani de zile, a emis un raport de sute de pagini, cu mii și mii de anexe, dar asta e tot ce a reușit să deceleze. Toată tărășenia, de la primul foc până la arestarea criminalului, a durat o oră și jumătate.

Avem o piesă într-un singur act, desfășurat integral în Dealey Plaza pe 22 noiembrie 1963, sub ochii năuciți ai celor prezenți în piață și, pentru posteritate, sub ochiul lucid al camerei de luat vederi a lui Abraham Zapruder. Unicele personaje sunt victima și călăul, încleștați, pentru o secundă, armă la cap, într-un duet infernal.

*

Dar, chiar și în această cronologie ternă care se pretinde atotcuprinzătoare, observăm imediat niște fracturi. Printre altele, de ce l-ar fi omorât Lee pe Tippit? Ce pericol putea reprezenta un polițist pentru el - trecuseră numai 45 de minute după ce-l împușcase pe JFK. Nu știa nimeni de Lee Harvey Oswald, nu? Nici măcar „arma cu care a fost împușcat președintele” nu fusese încă descoperită în clădirea în care lucra Lee Harvey Oswald.

Și de ce era nevoie de 15 polițiști ca să aresteze un golănaș care intrase pe blat la cinema?

Să ieșim, deci, din tunelul îngust al viziunii oficiale și să aruncăm o privire prin jur.

Scena 2: New Orleans, Louisiana

Știrea

22 noiembrie 1963. Imediat după ora 12:30, în biroul procurorului districtual Jim Garrison intra val-vârtej un asistent, strigând: „Președintele a fost împușcat!”. Necrezându-și urechilor, Garrison l-a luat de-o aripă și s-au repezit amândoi la cel mai apropiat bar cu televizor pe care-l știau (o, tempora!), în French Quarter. Pe drum, în mașină, radioul a anunțat că John F. Kennedy murise.

Ajunși la restaurant, cei doi au urmărit timp de două ore procesiunea de voci și figuri alarmate care se perinda haotic pe ecran, dar nimeni nu avea nicio informație clarificatoare, până când, pe la jumătatea după-amiezii, s-a anunțat arestarea prezumtivului asasin. Numele lui era Lee Harvey Oswald. Tăcerea tensionată care domnise până atunci în bar a explodat într-o ploaie de urlete de triumf, oftaturi de ușurare și șarje veninoase la adresa criminalului.

O încăierare suspectă

La scurt timp după anunțul capturării lui Lee, la câteva străzi depărtare de restaurantul în care Garrison și colegul lui urmăreau perplecși evoluția știrilor, avea loc o scenă cu totul ieșită din comun. Un anume Guy Banister, fost agent FBI, acum detectiv privat, îl lua la bătaie cu tocul pistolului pe colegul lui, Jack Martin. O asemenea izbucnire de violență era cu totul necaracteristică pentru Banister, un tip foarte rece și compus, chiar și după ce bea câteva pahare, ceea ce se întâmplase în acea după-amiază, în emoțiile evenimentelor.

Motivul altercației: Martin îi atrăsese atenția lui Banister că nu uitase anumite lucruri neobișnuite care se întâmplaseră la biroul lor de detectivi din Camp Street în acea vară.

Martin fusese lovit cu atâta bestialitate că a ajuns la spital într-o baie de sânge. Furios și umilit, i-a spus unui amic că, în chiar ziua asasinatului, un apropiat de-a lui Banister, David Ferrie, pilot de meserie, plecase cu mașina la Dallas, unde urma să-i extragă de la locul faptei pe asasinii lui Kennedy.

Își face intrarea David Ferrie

Între timp, după anunțul inițial privind identitatea criminalului, toată lumea la televizor vorbea de Lee Harvey Oswald. Printre altele, se spunea că, în acea vară, petrecuse trei luni de zile în New Orleans. Conștiincios, procurorul Garrison s-a apucat să cerceteze cam ce căutase asasinul în orașul lui și cu cine își petrecuse el timpul acolo. Nu i-a luat mult să afle că Lee fusese văzut prin oraș cu un anume David Ferrie.

Ferrie era o figură legendară în New Orleans. Toată lumea știa că era un pilot excelent; putea decola și ateriza pe orice câmp, cât de mic, pe orice vreme. În plus, umbla vorba că era implicat în grupurile de cubanezi anti-Castro și ar fi participat la invazia ratată de la Golful Porcilor, în aprilie 1961.

Golful Porcilor

Acel eveniment, trebuie să fac paranteza, crease mult sânge rău în multe cercuri. Invazia era deja aprobată când a ajuns Kennedy la Casa Albă. CIA pregătise intens această operațiune, în care grupuri de cubanezi anti-Castro urmau să debarce noaptea în Cuba, la Golful Porcilor, și să ia cu asalt posturile de pază. Se spera ca, după ce creau acolo un cap de pod, populația oprimată să li se alăture și să-l dea jos pe Castro. Un fel de regime change.

Dar, cum se mai întâmplă, lucrurile nu au decurs conform planului. În câteva ore, militarii lui Castro măturaseră plaja de invadatori. La CIA, supărarea era imensă. Ofițerii se apropiaseră personal de mulți dintre insurgenții care zăceau acum morți sau prin pușcării în Cuba comunistă.

CIA voia acum o invazie militară în toată regula. JFK a refuzat. Așa ceva nu i se mai întâmplase lui Dulles, iar faptul că acest președinte tânăr, abia aterizat în Biroul Oval, îndrăznea să-l refuze i se părea intolerabil. Din acel moment, între Casa Albă și CIA s-a instalat o stare de tensiune adesea insuportabilă. În cele din urmă, în noiembrie 1961, Kennedy l-a forțat pe Dulles să se retragă și a demis o sumedenie de alți ofițeri și agenți.

Ca urmare, Kennedy era detestat nu doar de cei demiși, dar și de vasta rețea de colaboratori a agenției. În plus, în cercurile militare și nu numai, refuzul lui de a invada Cuba era perceput ca o lașitate sau chiar ca o trădare, o lipsă de fermitate în lupta cu comunismul.

Ca mulți alții, deci, Ferrie era negru de supărare pe acest subiect și ținea discursuri inflamate despre patriotism și anticomunism pe la adunările de veterani din New Orleans. 

O simplă coincidență

Următoarea informație care i-a ajuns lui Garrison la urechi a fost cea șoptită de Jack Martin pe patul de spital: David Ferrie plecase brusc în Texas în chiar ziua asasinatului. O verificare de rutină la locuința lui Ferrie a scos la iveală arme, muniții, echipament militar și, pe perete, o hartă mare a Cubei.

Întâmplarea a făcut ca doi tinerei care-l așteptau și ei pe Ferrie să spună, candid, că da, Ferrie plecase cu mașina spre Texas undeva pe la ora două după-amiaza în acea zi de vineri (deci la cam o oră după asasinat).

Drumul până la Dallas i-ar fi luat vreo opt ore. Ajungea cam târziu ca să poată face oficii de pilot de salvare pentru asasini, dar Garrison l-a chemat, totuși la o discuție. Ferrie a recunoscut că s-a dus în Texas, dar nu la Dallas, ci la Houston, în scopul de face patinaj. În plină furtună și ploaie? Absolut. Verificând, Garrison afla că Ferrie se prezentase, într-adevăr, la un patinoar, dar petrecuse tot timpul într-o cabină telefonică, după care își continuase drumul spre Galveston.

Mai târziu, afla și că, în seara de dinainte de a-l împușca mortal pe Lee în subsolul secției de poliție, Jack Ruby dăduse un telefon la Galveston; David Ferrie era acolo.

Dar, pe moment, lucrurile păreau lămurite; era o simplă coincidență. Și-apoi, Garrison era absolut convins că autoritățile vor cerceta asasinatul în cel mai mic detaliu. Era, totuși, vorba de un președinte! Dacă era ceva în neregulă cu Ferrie, avea să se afle.

Trei ani mai târziu...

Peste trei ani, în 1966, Garrison citea și el, ca mulți alții, raportul Comisiei Warren. Firește, detaliile privind activitățile lui Lee Harvey Oswald în New Orleans, în vara lui 1963, îi atrăgeau în mod special atenția. I-a sărit în ochi o adresă de pe Camp Street. Comisia menționa, oarecum în trecere, că, în vara lui 1963, Lee Harvey Oswald împărțise niște fluturași pentru o organizație pro-Castro de la acea adresă; semn că era cam comunist.

Dar adresa era aceeași cu cea a biroului de detectivi al lui Guy Banister. Care numai comunist nu era.

A doua zi, Garrison s-a dus să verifice. Biroul nu mai era. Banister murise în 1964.

De data asta, Garrison nu a mai pus nimic pe seama coincidenței și nici n-a mai mizat pe alții să răspundă la întrebări.

L-a invitat imediat la el pe Jack Martin, cel pe care Banister aproape îl omorâse în bătaie pe 22 noiembrie 1963. Omul s-a prezentat tremurând ca frunza. A explicat că da, îl amenințase pe Banister că va spune pe cine văzuse fâțâindu-se toată ziua pe la biroul lui în acea vară 1963. Pe cine? Mulți cubanezi anti-Castro. Și pe David Ferrie? Da; Ferrie locuia, practic, la noi în birou. Și mai cine?... Lee Harvey Oswald.... Dar ce se întâmpla acolo, ce făceau?... Ce făceau? Alb ca varul, Jack Martin a răspuns, într-un sfârșit: Nu îți dai seama că nu pot să spun?! Or să mă omoare!   

Lucrurile par ceva mai complicate acum, că am mai lărgit cadrul. Nu mai avem doar piesa într-un act din versiunea oficială, monologul absurd al unui individ dezaxat, singur pe scenă, el cu pușca lui și capul victimei ițindu-se din limuzina în mers. Există acte ale dramei și înainte, și după acest climax. Și nici personajele nu sunt doar victima și călăul; nu e un tango, e o ditamai hora.

Cred că e momentul să-l cunoaștem puțin mai bine pe acest Lee Harvey Oswald.

Urmează Partea a III-a.

Citiți și:

Asasinarea lui JFK (I): Marele portal al teoriilor conspirației

Asasinarea lui JFK (III): Cum se plămădește un asasin

Asasinarea lui JFK (IV): Prinț și cerșetor

Asasinarea lui JFK (V): Soborul vrăjitoarelor - actul unu

Asasinarea lui JFK (VI): Soborul vrăjitoarelor - actul doi și Epilog