Fiu al lui Dumnezeu, „singurul care este bun”, Hristos a lucrat voia Ziditorului, lucrând Binele și restabilind armonia inițială în lume ca recuperare a unității în diversitate prin acordul voinței cu ființa Celui care a venit în lume să mântuiască păcătoșii.

Să mântuiască, adică să elibereze de altera statutul omului de cunună a creației. De aceea, situațiile sunt dintre cele mai diverse cum este și diversitatea omului ce ascunde taina ce l-a făcut pe Alexis Carrel să-i numească necunoscut. Necunoscut pentru om dar cunoscut de cel care Cel pe care îl recunoaște  i se roagă ca Tată Ceresc și dacă la Dumnezeu totul este cu putință se întâmplă pentru că este deopotrivă Creator, inițiator al desăvârșirii spre care  cheamă ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”. Nu o face însă dictatorial, ci paideic învățându-ne că libertatea ca dar divin trebuie respectată  astfel. De această dată, la intrarea în Ierihon, cea mai veche cetate, Hristos a fost întâmpinat de un orb pe care îl întreabă direct ”ce vrei să fac” în ideea că, asemenea altora, ar fi putut cere pâine sau ceva bănuți. Orbul a răspuns tulburător de simplu și surprinzător: nu a cerut bani sau mâncare, ci fără a se îndoi o clipă, a spus: ”Să văd”, rugă pe care nimeni nu i-o făcuse pentru că era imposibilă. Orbul, paradoxal, s-a arătat că vede ceea acolo unde cei care au ochi nu văd. De neînțeles pentru mulți, a spus tulburător de simplu și sigur de răspunsul așteptat: să văd. Răspunsul Mântuitorului a fost la fel de sigur: ”Vezi!”.

Hristos i-a redat vederea trupească, pe aceea sufletească, orbul având-o câtă vreme a știut ce anume poate cere lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu; a văzut în Hristos Omul. Bartimeu, cum se numea orbul, L-a urmat fiind printre  cei șaptezeci de ucenici. În  ultimul său drum spre Ierusalim, unde urma a fi răstignit, Hristos dăruiește mântuire casei lui Zaheu care era  vameș și nu doar lui, ci întregii ”case”, a familiei într-un act de binecuvântare, spre indignarea manifestă a multora, mai ale a fariseilor cei care cu gura binecuvântau și cu fapta blestemau.  În acele vremuri, cum și azi în parte, meseria de vameș era una dintre cele mai disprețuite, dacă nu cea mai disprețuită Din cale afară de lacomi,  adesea ”dreapta lor” era, cum spunea David, una dreapta ”nedreptății”. Mai mult chiar: erau bănuiți și de alte ”servicii” pe care vameșii  făceau romanilor. Cele  ce urmau a se petrece se împlineau  cuvintele de mustrare spuse fariseilor că nu ei care se pretindeau a fi cei mai ascultați în cetate, ci  ”vameșii și desfrânatele”…vor ” intra înaintea lor în împărăția cerurilor”.  Și asta pentru că, majoritatea fariseilor de atunci, ca și cei de astăzi, lăudau doar cu gura pe Dumnezeu, însă  cu fapta nu doar că se lepădau, ci  Îl părăseau chiar luând-o pe căile rătăcirii. Ne amintim că, la început Sf. Pavel era și el fariseu și, pe drumul Damascului, s-a convertit făcându-se ”apostolul neamurilor”. Unul dintre vameșii la care se referea Hristos este Zaheu, al cărui nume semnifică ”cel curat” sau ”cel pur”; a început, numele a scandalizat. dar  îndreptățindu-și numele astfel după întâlnirea cu Mântuitorul, care i-a schimbat total viața, cum a făcut cu mulți dintre cei pe care i-a întâlnit și chiar cu întreaga umanitate.   Cum era și mic de statură, Zaheu s-a urcat într-un sicomor, un fel de smochin, tradus la noi adesea ca ”dud”. De acolo,  putea să vedea  foarte bine fără ca el să poată fi văzut. Conștient de condiția sa, una indemnă, Zaheu era animat  dorința de a-L vedea pe Mântuitor, singura  trăită  cu atâta putere, încât toate celelalte erau despuiate de orice valoare.

Hristos a venit ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”

Pitit în sicomor spre a nu fi văzut de răuvoitori, Zaheu nu rămâne ”ascuns” de Fiul lui Dumnezeu care l-a văzut pentru că, o spunea încă David, nu ai cum să te ascunzi înaintea lui Dumnezeu. Or, în adâncul cel mai adânc al sufletului, Hristos a văzut sufletul său, doritor de Adevăr și  l-a chemat pe nume. Este  surprins și felul în care percepția noastră poate fi viciată - și  nu odată chiar este - de prejudecăți, dacă nu chiar de propriile …vicii. Mulți ar putea întreba retoric: cum să fie curat un vameș, meserie care din start se îngemănează cu nedreptatea și lăcomia? Sf. Ioan Botezătorul nu-i socotea vrednici doar de dispreț, arătându-le și drumul: ”Nu cereți mai mult decât este îngăduit”, arătându-ne că nici o meserie  nu este păcătoasă, ci felul în care este făcută. În esență, Înaintemergătorul atrage atenția că, pe primul plan, nu trebuie să fie satisfacerea intereselor proprii, ci dreptatea și prestigiul fiecăruia după felul de a fi.  Fără îndoială, Iisus știa prea bine toate acestea, cum știau că și ei, ca au nevoie de mântuire. A spus cu limpezime că face Voia Tatălui Ceresc ”ca tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină”. A făcut-o, ca de obicei, fără a folosi arsenalul de vorbe mustrătoare e cum făceau fariseii, ci cu duhul blândeții și, mai ales, prin fapte care, nu odată, chiar îi nedumerea pe cei prezenți. Ca Învățător.  Fiul lui Dumnezeu  învață astfel și cât de fragile și expuse dezicerii sunt părerile pe care ni le facem despre semenii  și cât de mare e păcatul de a le atribui, fără să analizăm, un epitet sau altul. Poetul filosof Lucian Blaga spune se adresa unei copile: ”Nu știi că numai în lacuri cu noroi pe fund cresc nuferii?”

De această dată, Hristos ni se arată ca  Învățător care  ajută să vedem acea ”puritate” sufletească a vameșului prin asumarea faptelor așa cum au fost, corectarea lor după normele Legii. Ori, tocmai ca ”Învățător” pilduiește cum anume trebuie să facem ca fiecare cuvânt să fie investit  cu puterea de a ajunge în inimă ca de acolo să ia drumul faptei ziditoare. Asta înțelesese prea bine Zaheu și, deloc întâmplător începe cu milostenia, ce nu era cuprinsă ca atare în Lege dar este, ”plinirea” ei. Acest vameș anticipează   porunca nouă a  ”iubirii” pe care o va da Hristos și, odată cu aceasta,  este ca o strajă la vama dintre Vechiul la Noul Testament. Îl vedem pe aheu cum, fără a i se cere nicicum, el spune astfel că nu mai puțin de jumătate de avere o dă săracilor.

”Astăzi în casa ta trebuie să rămân”

Înconjurat de mulțimi, Hristos provoacă mulțimile când spune lui Zaheu să coboare că ”astăzi în casa ta trebuie să rămân”. ”Trebuie”, căci mântuirea are un caracter imperativ pentru fiecare dintre noi, fie că noi conștientizăm sau nu. O spunem într-una dintre rugăciunile dinaintea Euharistii: ”Cred Doamne și mărturisesc că tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu care ai venit să mântuiești pe păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu„. Pentru mântuirea noastră Hristos a coborât restabilind  demnitatea omului de cunună a creației. Vameșul, care se  urcase pe sine mai sus de locul ce i se cuvenea, dar din motive binecuvântate trebuia că coboare ca o metanie. Provocarea continuă în crescendo, pentru că Iisus nu doar că s-a invitat pe Sine, dar a spus-o imperativ: ”trebuie”, subliniind  că vremea mântuirii este ”astăzi”. O poveste din Pateric arată cum un tânăr ucenic l-a întrebat pe Părintele său când trebuie să se pregătească de mântuire. Înțeleptul i-a răspuns că, după pilda tâlharului cel drept, doar cu puțin înainte de a pleca la Domnul. Bucuria inițială a tânărului avea să risipească deîndată ce a întrebat când anume va fi aceasta, iar bătrânul i-a spus că nimeni nu poate să știe și  a continuat cu tâlc cum că trebuie să înceapă ”acum”. Timpul Mântuirii este ”acum” cum a înțeles prea bine și tâlharul cel drept. De această dată, pentru Zaheu venise acel ”acum” și el a simțit aceasta prea bine.

”Domnul dă Lumină celor ce sunt în întuneric”

Vămeșia era o meserie disprețuită ca și cei care o practicau, fiindcă întâiul păcat ce răpea omului ”omenia” este  lăcomia , dorința de avea mulți bani, socotită de Sf. Ap. Pavel idolatrie căci aceia care o practicau nu aveau conștiința lui Dumnezeu. Zaheu a ieșit dintre ei și scrie Sf. Chiril al Alexandriei ”Domnul cheamă aproape pe cei ce sunt departe și dă lumină celor care sunt în întuneric.” În această deschidere, Hristos nu a așteptat să  dă fie invitat, ci, în mod neașteptat s-a autoinvitat și  a făcut-o venind cu iubirea Sa de necuprins în întâmpinarea dorinței nemărturisite a vameșului. Iubirea se manifestă și  în acel ”sentiment de urgența” în făptuirea binelui, nu cel imaginat de omul căzut, ci acela la care, mai târziu, va îndemna Hristos: ”Fiți buni cum Tatăl vostru Cel Ceresc bune este”.

Auzind, foarte probabil, de minunile făcute de Hristos, Zaheu voia ”să-L vadă”. Cele petrecute urmează  un urcuș - mai întâi, orb fiind, omul vrea să vadă, după care  vrea anume  să-L vad pe Fiul lui Dumnezeu care s-a coborât, făcându-se  pe Sine Fiu al Omului. Altfel, cum se face că mic fiind, Zheu s-a urcat în sicomor să-L vadă pe Mântuitor?  Hristos a văzut însă înainte ceea ce vameșul nu știa că poartă  în sine – acel nevăzut  al lui Dumnezeu din  adâncul sufletului pe care viața cu ale ei îl acoperise, dar nu-l îndepărtase în nici un fel și nici nu avea cum pentru că Părintele Ceresc ”a fost, este și va fi de-a pururi cu noi. Cât de necuprinsă este iubirea Ta Doamne, încât ai pus chipul iubirii Tale în noi ca, dorindu-l doar, să dobândim ”timp de întoarcere și vreme de pocăință”. Era vremea de a face roade vrednice de pocăință cum îndemna Sf. Ioan Înaintemergătorul. Și în aceste sens s-au desfășurat faptele, căci vameșul nu a spus ”mă pocăiesc” pur și simplu, cum o facem mulți dintre noi, chiar excesiv câteodată,  cu vorba, lăsând fapta să fie așteptată. Zaheu a înțeles prea bine  și nici nu a rostit măcar  cuvântul ”pocăință” dar ne face martori roadelor ei. Prima este milostenia și Zaheu spune, fără să-i ceară nimeni,  că ”jumătate din averea lui o dă săracilor”. Nu este de fel ușor să faci asemenea act știut fiind că fiind neomenească, dragostea de bani este pierzătoare se suflet. Sf. Ioan Casian spunea că iubirea de bani nu-și află nicicum temei în firea omenească, ci este cumva cu totul în afara lui. Iubirea de avere ar putea izvorî din instinctul de conservare, acei ”bani albi pentru zile negre”. De altfel străbunii vorbeau despre bani ca fiind ”ochiul” celui rău trimițând la Iuda care, cu vicleșug, L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu.

Cu chipul cel curat  în suflet, Zaheu a înțeles prea  este imperativ necesar să înceapă a se împăca cu Dumnezeu și a început anume cu milostenia care, spun Sf. Părinți că șterge multe păcate când este făcută din inima râvnitoare de mântuire și nu din cine știe ce alte motive. În această credință în amintirea celui adormit se fac pomeni ca asocierea numelui cu milostenia să șteargă din greșelile celui care nu se mai poate pocăi. Adaugă apoi că ”dacă a nedreptățit pe cineva, întoarce împătrit.” Împlinea  astfel Legea dată de Moise care spunea că dacă iei un bun nemeritat fără a-l distruge, trebuie să plătești de două ori, iar dacă l-ai distrus, de patru ori și-l distrugi, trebuie să întorci împătrit.  Tot Legea mai prevedea că, dacă făptașul își recunoștea fapta era suficient să restituie paguba făcută, la care se adăuga o cincime. Din dorința de mântuire care prinsese rădăcini în sufletul său, Zaheu voia să fie primul care să se judece după Lege și o clipă nu i-a trecut prin minte să se justifice sau să învinovățească pe altul. Încet, încet își dezvăluie felul de a fi întocmai cum o spune și numele și crește dorința de mântuire încât este gata să-și dea jumătate din avut pentru făptuirea binelui. Abia după aceea urma să cerceteze dacă și cât ar mai fi dator pentru a se achita, pilduind prin aceasta cât de adâncă și cuprinzătoare era schimbarea interioară. Ne aflăm, cum s-a spus, în fața unei adevărate revoluții  pe care a inițiat-o Hristos și nu puțini au fost cei care i-au urmat, mulți dintre ei fiind sanctificați.

E nevoie doar de pocăința omului și Domnul aduce roadele ei

Cu referire la Zaheu, Sf. Nicolae Velimirovici scrie că: ”Omul are doar a se pocăi în inima sa și ”de îndată Dumnezeu va face cu puterea Sa să aducă rod de pocăință”. Ceva  mai departe adaugă: ”Fără prezența lui Hristos, Zaheu ar fi rămas pe mai departe un vameș ca toți vameșii și ar fi murit disprețuit, blestemat și lepădat”. Doar cu simpla prezență a Celui Viu, sufletul său care era pe moarte a renăscut, a înviat și s-a comportat astfel. S-a lepădat întru totul de păcat și a făcut-o cu toată inima arătându-ne peste veacuri că, oricât nea-am strădui, singuri nu ne putem mântui de cumplita boală a păcatului sub oricare formă de manifestare a ei.

Cuvântând Hristos despre cât de greu este pentru cei bogați să intre în împărăția cerurilor, că mai lesne este a intra cămila prin urechile acului. Întrebat de ucenici cum este cu putință, Hristos a spus că tot ”ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință” și, cum spunem într-o rugăciune, prin pocăință,  mântuirea se deschide în fața oricăruia dintre noi, cu o condiție: să vrea să-L vadă pe Hristos.  Vameșul Zaheu o ilustrează cu asupra de măsură. Prezența lui Hristos este copleșitoare și nimeni nu poate rămâne indiferent după o asemenea întâlnire, cum nu a fost nici Zaheu Vameșul care  s-a făcut, în cele din urmă Apostol. După Înălțarea lui Hristos la ceruri, Zaheu a mers împreună cu Ap. Petru în călătoriile sale misionare și tradiția spune că a trăit ani mulți ”îndelungați în bine” propovăduind învățătura creștină și fiind primul episcop din Cazarea. Se mai spune că a fost ales apostol în locul lui Iuda cu numele de Matia cum scrie Sf. Clement al Alexandriei și este prăznuit în ziua de 20 aprilie. Pe locul despre care se spune că s-ar fi găsit casa lui Zaheu a fost construită o biserică ortodoxă coptă. A fost atestat și sicomorul care, deși era uscat, mai avea o mlădiță care a fost îngrijită și, pe locul celui uscat a apărut un sicomor nou.

Drumul binecuvântat de la vameș la apostol

Să ne întrebăm fiecare în fața propriei conștiințe dacă, atunci când auzim ”că Hristos este în mijlocul nostru” trăim prezența lui după cuviință, sau ne lăsăm purtați de ritualul slujbei și nu vedem că această frumusețe este ”splendoarea Adevărului”. Sau, când tot acuzăm ”secularizarea” pentru  tot răul lumii ca și cum ne-am afla în fața unui hazard natural. Nu ne trece prin minte că s-ar putea ca, în fapt,  ne asemănăm fariseilor, care cu gura lăudau pe Dumnezeu iar cu fapta se lepădau. Acest vameș a înțeles că pentru a dobândi împărăția cerurilor trebuie să se despartă de cele lumești, altfel,ca să-l amintim pe Eminescu, e ușor să înșiruiești ”vorbe ce din coadă au să sune”…Și apoi, mereu ne amintește Grigore Alexandrescu: ”Când haina domnească e făcută din piei de oaie/ Atunci judecătorii fiți siguri că despoie”. O tradiție spune că Sf. Ap. Toma, care era și arhitect, a fost angajat de un împărat pentru o mare sumă de bani să-i facă un palat cum altul nu a mai fost. La vremea învoită, împăratul a mers să-și vadă palatul, dar spre stupoarea lui nu a văzut absolut  nimic, terenul fiind gol cum îl lăsase. Cuprins de furie peste măsură, l-a aruncat în închisoare  pe apostolul care îi cheltuise banii dându-le  săracilor.  Peste noapte însă i s-a arătat în vis  un palat cum nu se poate mai frumos. A întrebat și ce este cu el și  răspuns că este făcut de Ap. Toma din banii care i-a primit de la împărat. Înțelegând, împăratul i-a redat libertatea milostivului apostol – acela care când Hristos a spus cum avea să fie prins, judecat și răstignit a spus hotărât: Să mergem să murim cu El. Ca să nu fim nedrepți, să-i amintim și pe cei care se dau ”săraci” fără să fie, care  cei care cerșesc pe la porțile bisericilor sau pe la colțuri de stradă .și despre care au scris și o mai fac ziarele. Săracii sunt cei care muncesc cinstit din greu așa cum ni i-a înfățișat Dickens în celebrele sale romanele.   Am întâlnit un mare om de știință român, nominalizat pentru premiul Nobel care nu se rușina să spună deschis cum mama lui s-a angajat spălătoreasă ca băiatul ei să poată merge la școală…să adăugăm că pe atunci nu erau mașini de spălat.

Acum însă se împlinea cuvântul lui Hristos rostit  în casa lui Zaheu, cum poate veni în casa fiecăruia dintre noi să ne spună. ”Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.” O minune ce se poate petrece în fiecare dintre casele adevăraților creștini. Ca să fie așa, să ne urcăm duhovnicește în sicomorul vieții ca să-L vedem și să fim văzuți, fiindcă, Hristos ne așteaptă cu brațele deschise ca să ne cuprindă în îmbrățișarea Sa rugându-se Tatălui ceresc să fim iertați.  Mântuirea este personală,  că nu există ”tipare” prestabilite (paradigme, dacă vreți), și nici privilegiați că tuturor le este deschisă mântuirea. Și peste toate, faptul  că la ”Dumnezeu totul este cu putință”  dar și niciodată Părintele Ceresc nu va făptui nimic împotriva voinței omului care i-ar putea știrbi darul cel mai de preț pe care i la făcut: libertatea. De la  Iuda, apostolul care, trădând pentru bani a ajuns în ”întunericul cel mai de jos”, la tâlharul cel drept, care s-a pocăit și, rugându-se ”pomenește-mă Doamne întru împărăția Ta”, s-a făcut cetățean al raiului tuturor, Hristos ne pune tuturor ”la îndemână  mântuirea”.  Nu există vreun  loc prielnic sau neprielnic pentru mântuire, primii oameni au căzut din rai, dintr-un spațiu. Există însă un timp: Acum! E timpul în care vameșul a izbutit să ajungă apostol. Un timp când să rostim deodată cu poetul Vasile Militaru un adevăr sfințitor:

Fapta bună fă-o-n taină

Și păstreaz-o sub tăcere

În ascuns albina-și face

Pururi fagurii de miere