Războiul din Ucraina se anunță din mai multe direcții pentru imediat după Paștele ortodox. Motivul care va fi folosit oficial de președintele Volodimir Zelenski este recuperarea Crimeei, pretins vechi pământ ucrainean, și aplicarea Constituției ucrainene pe întreg teritoriul tarii, deci și în Donbas. Ucraina ar putea deschide chiar două fronturi, în Donbas și la Marea Neagră, pentru Crimeea. Desigur, sub atenta consiliere a partenerului american (plus Marea Britanie), adică un nou război prin proxy. Adevăratele forțe aflate în joc vor fi trei : SUA (prin Ucraina, România și Polonia), economic Germania (și UE) și, bineînțeles, Rusia. Cele trei forțe au interese evident divergente. De unde și pericolul enorm pentru zona în care ne găsim și noi, românii, din România, din Republica Moldova și din teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică, aflate azi în componența Ucrainei vecine.

România este în parteneriat militar cu SUA și în parteneriat economic cu Germania (UE), dar e lipsită de orice comunicare sinceră cu Rusia. Un rezultat al miopiei, al micimii care caracterizează politica și diplomația din ultimii 30 de ani de la București. Pentru că în acest conflict unele interese românești s-ar putea să fie convergente cu interese ale Rusiei. Mai ales în cazul din ce în ce mai previzibil al destrămării, împărțirii Ucrainei, caz în care vecinii își vor recupera teritoriile pierdute. S-ar putea să rezulte o Ucraină mult mai mică, în jurul Kievului, o țară tampon între NATO și UE, pe de o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte.

Nu e numai vina politicienilor și a statului profund de la București pentru relațiile proaste dintre România și Rusia. E și vina politicienilor și a complexului militaro-securitar de la Moscova că aceste relații sunt de multa vreme într-un punct mort. Continuându-și politica imperială, aceeași de la Lenin și Stalin încoace, rușii nu le-au făcut românilor nici o concesie majoră. Mai ales în ceea ce privește cele două diferende istorice, tezaurul și Basarabia. Dimpotrivă, au reanexat în 1944 și Bugeacul (legat de Ucraina doar printr-un drum care trece pe teritoriul Republicii Moldova), Basarabia istorică (Gurile Dunării), și Ținutul Herța, și au făcut masive deplasări de populație în sensul rusificării sau ucrainizării și al deznaționalizării. Bugeacul ar fi trebuit să aparțină ori României, ori Republicii Moldova. România nu a avut motive să simpatizeze Rusia, deși suntem tot ortodocși, și astfel s-a dus în mod natural spre o alianță politică și militară cu SUA.

În caz de război în Ucraina și, mai ales, în cazul dezmembrării Ucrainei, România nu poate fi ajutată nici de Germania și Franța și nici de Rusia. Dar SUA (și Marea Britanie) își pot aduce aminte de eventualele revendicări justificate ale românilor. Colaborarea politică și militară a României cu SUA e deja reglementată de tratate și de apartenența noastră la NATO. România își va onora obligațiile la virgulă. România va fi total alături de SUA, dar deloc de partea Ucrainei. Care, eufemistic, nu ne simpatizează și pe care nici noi n-o simpatizăm – ceea ce nu poate fi un motiv de război. 

Finalitatea războiului din Ucraina s-ar putea să fie una paradoxală : apropierea SUA de Rusia. Prin soldarea violentă a unui contencios (Ucraina-Rusia) care nu-i aduce SUA nici un avantaj, decât poate în imaginarul neoconservatorilor americani care-și închipuie că pot ocupa și exploata chiar Rusia. Adevăratul concurent al SUA pe eșichierul global este China, nu Rusia. Dacă va avea loc un război Ucraina-Rusia, ceea ce nu e deloc sigur încă, vor avea loc și negocieri de pace după încheierea lui.

SUA poate apăra interesele României, ceea ce i-ar aduce un aliat sigur, istoric, pentru foarte multă vreme. Și, foarte probabil, SUA, pragmatică așa cum o știm, nu va rata o asemenea ocazie. Prin România, SUA va putea bloca expansiunea Rusiei care vizează litoralul Ucrainei, dincolo de Donbas, care e deja practic desprins din Ucraina prin cele două republici autoproclamate, Donețk și Lugansk. Toate cu condiția ca noi să avem avocați buni, diplomați de anvergură, așa cum am avut înainte și după 1918. Și aici merită readus în memorie marele diplomat Vasile Stoica, cel care a fost trimis de Ionel Brătianu în SUA, pe lângă președintele Woodrow Wilson. Contribuția Americii la Marea Unire din 1918 nu e suficient pusă în evidență.

Din nefericire, Klaus Iohannis, Florin Cîțu, nou-numitul ambasador la Washington, Andrei Muraru, Ministerul de Externe și principalele partide politice nu par deloc să fie la înățimea unui moment care poate fi crucial pentru țara noastră. Merită să amintim aici că, în 11 septembrie 1939, la 10 zile de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu le scria o misivă strict confidențială de la Saint-Moritz (Elveția) regelui, primului-ministru și ministrului de Externe : „Oricât de lung ar fi războiul, România trebuie să fie gata și în vederea discutării condițiunilor de pace și să se pregătească din timp pentru ea [...]. Este cert că ținta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi.” Vasile Stoica, cu un rol determinant în apărarea intereselor țării la sfârșitul primului război mondial în SUA și în Europa, spunea, într-o expunere de la Adunarea Deputaților din 16-17 decembrie 1919 : „O națiune este o conștiință națională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conștiința a ceea ce este și hotărârea fermă este puterea cea dintâi a unui popor. Cum și-o manifestă el, astfel își așază rolul și rostul în mijlocul neamurilor.”