ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Recent, prietenul Lucian Bercea, reputat profesor universitar și apreciat decan al Facultății de Drept din Timișoara, mi-a transmis provocarea de a scrie un text pe marginea unei imagini alese liber. Eseul în cauză ar urma să fie publicat, alături de alte texte similare, în paginile unui volum omagial cu ocazia aniversării a 30 de ani de la înființarea acestei prestigioase facultăți.

Recunosc că, în fața acestei provocări, am avut ceva ezitări în alegerea imaginii, dar m-a salvat amintirea unei fotografii pe care o arhivasem acum vreun an și pe care o găsesc simbolică pentru istoria recentei pandemențe.

Cu îngăduința profesorului Bercea, căruia îi mulțumesc pentru invitație, redau aici și imaginea, și fotografia ei în cuvinte.

La mulți ani Facultății de Drept din Timișoara!

Ea, El, Ei

Florentin Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații

Ea

Ea nu era - și nici nu este - genul de activist social care face din participarea la „viața cetății” un scop în sine. De fapt, dacă stau să-mi amintesc bine, n-a ieșit decât o singură dată, când era foarte puștoaică, să se afirme în public și să reclame ce-o frământă (ocazie cu care a și fost sancționată prompt, cu un scuipat între sprâncene, trimis de o doamnă legănată de două vârste și două papornițe, supărată că revendicările puștoaicei erau un nechezat de cai verzi pe pereți). În rest, s-a ținut departe de zgomotul și zumzetele străzii. Probabil din comoditate sau apatie, ori poate că, mai plauzibil, din pesimism și resemnare, câinii-latră-caravana-trece, a kutya ugat, a karaván halad, cum îi zicea bunica ei unguroaică din partea tatălui.

În după-amiaza aia de septembrie însă, a simțit că o apucă toată furia și frustrarea din cauza deciziilor administrației de prelungire a regimului de izolare în casă în fața virusului „ucigaș”. Inițial, ne-au zis că-i o gripă ca oricare alta; a doua zi, că-i vorba de-un virus mortal născut ba de liliac, ba de eprubetă; după aia, că două săptămâni de izolare ar fi suficiente ca să aplatizăm linia ascendentă care măsura „cazurile”; apoi, că nu mai avem voie în parcuri, stadioane, săli de teatru și biserici; că trebuie să ne ținem departe unii de alții și să ne mascăm fețele cu cârpe negre sau bleu; pe urmă, că ne sunt interzise școala, dansul, întâlnirile cu prietenii și vizitele la bunici; în fine, că, pentru a reveni la „normalitate”, n-avem la îndemână decât soluția „salvatoare” a „vaccinului” miraculos.

I s-a părut că s-a cam umplut paharul, că toate măsurile astea-s niște aberații, iar restricțiile-s absurde și că a venit momentul să riposteze. În plus, iubitul ei, avocat celebru al urbei, era convins că toată înscenarea asta era o mascaradă profund neconstituțională. Peste toate, la urma urmelor, cine suntoamenii ăștiacare-și arogă dreptul de a-i dicta ei rețetele de viață? Ptiu, drace…

Cu toate astea-n convingeri și cu amintirea scuipatului pe care l-a primit în ochi când necheza în piața cailor verzi, s-a înarmat cu rujul roșu și-a ieșit în stradă. Rujul era singura armă din propria-i dotare, roșu ca toate revoluțiile lumii. Nu simțea decât o singură dorință: aceea de a-și scoate botnița bleu de pe față și de o a călca-n tocuri, de a-și strânge buzele, de a le colora cu nesaț, de a presa ruju-ntre ele în fața camerelor de luat vederi și a transmite lumii că nu, nu, oamenii ăștian-au nicio legitimitate să ne sugrume drepturile să ne amărască viețile.

El

El nu era - și nici nu este - unul dintre oamenii ăștia, ci un simplu executant al deciziilor lor. Un membru al forțelor de ordine, unapărător al statului de drept, unom al legii. În fapt, un tânăr onorabil, disciplinat și cuminte. Se simțea și el destul de agasat de întreaga situație și devenise, mai ales în ultima vreme, cam neîncrezător în legătură cu versiunea oficială a isteriei covid. Era însă obligat să respecte instrucțiunile venite pe cale ierarhică: atât pe cele din partea autorităților, cât și rugămințile-literă de lege transmise zilnic de tânăra lui soție care, bucuroasă că apucaseră să-și facă nunta înainte de restricțiile privind nuntașii în formație de maxim zece, decretase că accesul în domiciliul conjugal este condiționat de o dezinfecție cu clor la ușa apartamentului. Evident, n-avea de ales: indiferent de propriile dubii, era dator să respecte dictatele celor două imense autorități din viața lui, comandamentul garnizoanei și propria-i jumătate.

Nu știa cât avea să reziste și se ruga zilnic ca oamenii ăștia să vină cu alte instrucțiuni care să pună capăt crizei, pandemiei sau pandemenței, cum s-o numi, și să-l scutească de orice potențiale conflicte morale. N-avea niciun chef, absolut niciunul, să-și arate mușchii în fața concitadinilor. Asta mai ales că, la ultima încăierare, se trezise, nitam-nisam, față-n față, cu-n văr de-al doilea pe care nu-l văzuse din liceu și care, scârbit de întreaga situație, i-a întors spatele și degetul mijlociu.

În contextul dat, armele din dotarea lui erau, pe rând, masca bleu, plasticul transparent al căștii și plasticul transparent al scutului. Trei tranșee folosite ca argumentele în apărare din arsenalul defensiv al unui avocat: unul principal și două subsidiare. Principalul, oglinda rujului fermecătoarei revoluționare, jucat pe post de radar, de scut și de-vesel. Cât despre subsidiare, nu mă pot pronunța cu privire la cască și apanajul ei, dar știu sigur că masca bleu s-ar face, în fața rujului, roșie pe loc.

Ei

Ei nu erau - și nici nu sunt - niște martori oarecare ai întâlnirii. Ei sunt cineva,adică exact câinii de pază ai democrației, fotografiind-o cu pofte de voyeur. Deși apar în plan secund, Ei se vor mereu - și chiar sunt - în primplan, și-n primtime, și-n primrând, și-n primrang. Asta pentru că, spre deosebire de Ea și de El, Eisunt adevărații apropiați și trimiși și controlați și mandatați și plătiți de oamenii ăștiaca să scrie istoria pe care Ea și El o trăiesc. Ei sunt fotografii care ne livrează nouă imaginile pe care oamenii ăștia insistă ca noi să le consumăm zilnic și-n fața cărora să zâmbim, să ne minunăm sau să ne îngrozim, după caz.

Ei au scos din rastel nu rujuri și nici scuturi, ci aparate foto, instrumentele și armele grație cărora se pretind puternici pentru că, prin ele, controlează narațiunea istorică. Uneori se întâmplă, însă, ca istoria să le joace feste și ca fotografia să fie mai clară - exact ca-n cazul de față - din perspectiva opusă unghiului lor și curentului mainstream.

Ea către El privind înspre Ei

Stai fără griji, nu-ți fac nimic, blegule, pricep în ce situație ingrată ești. Io n-am venit aici decât să mă simt un om liber și-o fată frumoasă ce sunt. Privește-mă atent, respiră adânc și, când ajungi diseară acasă, arată-i nevestei fotografia asta și aruncă-i clorul la canal. Iar dacă vrei cumva să folosești bastonul de cauciuc, uită-te-n dreapta!

Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews