În dreptul comercial și în arbitrajul internațional considerăm des că o sursă complementară de reglementare, de îmbogățire a dreptului pozitiv (=dreptul aflat în vigoare la un moment dat, pe un anumit teritoriu geografic) este cutuma, compusă din obiceiul locului și din uzanțele comerciale/profesionale. Ilustrativ spus, considerăm că tot ceea ce contravine uzanțelor comerciale cinstite înseamnă concurență ilicită și încălcarea drepturilor și intereselor consumatorilor. Interesant este că dreptul cutumiar este o parte importantă a dreptului internațional public.

De exemplu, o consistentă „felie” de reglementare a statutului și competențelor Curții Penale Internaționale de la Haga este compusă din drept cutumiar*. Înainte să vă pierd în amănunte tehnice, vreau să vă mai spun că, timp de sute de ani, dreptul românesc medieval a fost un drept cutumiar (istoricii dreptului îl numesc, sugestiv și emoționant, „dreptul pământului”). Disputele civile erau tranșate de înțelepți satului („oamenii buni și bătrâni”) în baza acestei colecții de tradiții, după proceduri care ne apar azi ca fiind foarte, foarte interesante în lumea neo-medievală de azi – jurământul cu brazda în cap, marturia cu fierul încins în mâini (ordalii) și ierarhizarea credibilității martorilor sau meșterilor**.

Tehnic, acest tip de drept cutumiar este definit prin dictonul latin „opinio juris sive necessitatis” - opinia legală este echivalentă cu necesitatea, adică, este egală cu legea scrisă.

În doctrina anglo-saxonă recentă am întâlnit, însă, un înțeles cu mult diferit de cele de mai sus. Aș spune chiar cu mult mai interesant decât plicticoasele noastre dezbateri despre aptitudinea cutumelor de a crea drept***.

Opinio iuris sive necessitatis este definită drept CREDINȚA că o acțiune a fost realizată ca o executare a unei obligații legale (fără ca o astfel de obligație să fie, totuși, prezentă în lege).

Nu este vorba (numai) de o credință de tip religios. Este vorba de credință în sens de părere, de opinie, de oligo-rațiune.

„Mi se pare că e bine, mi se pare că e necesar, deci acționez”.

Dacă vede pe cineva în stația de metro lungit pe jos, și nimeni nu dă semne că i-ar păsa, subiectul trece oarecum jenat peste moment, cu justificarea că, cel mai probabil, respectivul e vreun bețiv (de vreme ce nimeni nu îl consideră altceva). Subiectul acționează ca atare considerând că e just să îl lase pe acel om să moară de AVC, fără a suna la 112. Dacă va avea mustrări de conștiință ulterior, va spune - am crezut că ceea ce fac este necesar și just; mai mult chiar, am crezut că fac ceea ce trebuie, pentru că oricine, în locul meu, ar fi făcut la fel.

Aceasta acțiune este în contrast, în răspăr cu acțiunea rațională, cognitiv justificată, și în disonanță față de comportamentul normal, obișnuit. Și, atenție, nu are nevoie de lege și nici de judecători. Subiectul nostru știe el mai bine ce e just și necesar.

Imaginați-vă, acum, ce poate face un subiect care nu doar că se lasă dus pe valul credinței/opiniei care este echivalentă cu necesitatea, ci este chiar inițiatorul și purtătorul respectivei opinii.

Credința mută munții, la propriu. Dărâmă cartiere. Pune sau smulge etichete. Transformă în fapt profeții prin simplul fapt că purtătorul opiniei echivalente cu necesitatea le rostește.

Credința creează dreptul. Credința înlocuiește dreptul.

Credința unora, minoritari, „elitiști”, se impune ca drept pozitiv (drept în vigoare) și sancționatoriu la adresa celorlalți (majoritari).

Captivi, obișnuiți cu supunerea față de autoritate (orice autoritate, chiar și cea impostoare sau nelegitimă), lipsiți de informația relevantă, oamenii nu chestionează această opinio iuris sive necessitatis, ignoră umplerea vidului legislativ cu credința echivalentă cu necesitatea, ascultă de profeți și salvatori auto-proclamați și concură la împlinirea acestor prorociri fast food. Ba unii chiar ajung să creadă la unison în fantasmele salvatorilor, să îi combată cu violență și dispreț pe „proștii” care nu cred, care se îndoiesc, care apelează la justiție pentru ca justiția să spună dreptul (jurisdictio) și să îl impună (imperio) și să le justifice ca niște glossatori medievali zicerile împleticite și scrierile iliterate, prolixe sau agramate.

Poate că această conotație anglo-saxonă a credinței echivalente cu necesitatea explică, oarecum, aberația și anomia în care ne afundăm tragic.

Avem de-a face cu hotărâri de guvern privind starea de alertă, anulate și declarate ilegale de instanțe. Prima hotărâre de instituire a stării de alertă a fost aprobată printr-o hotărâre a Parlamentului care a fost declarată neconstituțională de CCR, lăsând un pod interminabil de stări de alertă înnodate ca țigările lui Humphrey Bogart fără piciorul originar. Ultimele acte normative de „luptă” contra plamdemiei sunt emise de un guvern demis, fără atribuții în domeniul restrângerii drepturilor și libertăților. Avem zeci de hotărâri CNSU despre care justiția a spus că sunt, pur și simplu, inexistente, nefiind publicate în M. Of.

Și, cu toate acestea, majoritatea opiniei publice este dominată de această opinio juris sive necessitatis – credința că acțiunea smurdificatorului este justă, necesară, imună la condiționalitățile legale și la hotărîrile judecătorești. Credința că actele normative și împrumuturile nebunești ale bețivului care încă se visează premier și pozează în superman sunt pentru siguranța noastră. În fața crizelor (inventate, naturale, consecutive unor greșeli catastrofale de gestiune a politicilor publice), judecătorul nu mai are atribuția de a spune dreptul (jurisditio) și nici pe cea de a impune dreptul (imperio).

„Nu mă opresc eu din cauza Constituției”.

Aceasta nu este doar o scăpare publică a porumbelului, generată de tensiunea momentului și de insistența iritantă a reporterilor.

Acesta este un fel cinic de a filosofa cu ciocanul, o știință voioasă care se impune cu forța sentimentului de teroare pe care îl generează zgomotul și vizualul ambulanței.

Ce se întâmplă în mass-media (este, nu este obligatoriu, este, nu este în vigoare) sau pe paginile de socializare (bule, news feed, zgomotul cartierului) este opinia care mută munții. Greșit, nelegitim, nociv pentru condiția umană, dar îi mută. Fuhrerii digitali nu numai că spun legea, ei sunt legea. Azi, propaganda este despre plandemie, mâine va fi despre hiper-inflație, poimâine, despre încălzirea climatică, peste un cincinal, despre transhumanism. Legea, statul de drept, drepturile și libertățile sunt obsolete. Cei care cred acum că și-au recăpătat libertatea printr-un cod QR și cei care speră că au câștigat niște drepturie eterne printr-o ideologie ipocrită a treziților (woke) vor experimenta pe propria piele opinio iuris sive necessitatis.

*o colecție de principii ale dreptului și ale eticii care constituie un fel de „ADN comun” al tuturor sistemelor legislative ale lumii civilizate, chiar dacă, în mod ipocrit, această formulă acoperă, de fapt, un imperialism juridic vestic, mai ales american; mai direct spus, e principial doar ce spun americanii că e principial

**gândiți-vă cum combat azi marile corporații acuzațiile bazate pe mărturii și expertize științifice – cu fact checkers și cu rapoarte științifice canonice, oficial de necombătut

***invit la reflecție asupra așa-numitelor „cutume judiciare”, care înseamnă preluarea și repetarea la infinit a unor motivări – sursă, corecte sau nu, comportamente ce își au sorgintea nu neapărat într-o preocupare respectabilă a magistraților pentru unitatea jurisprudenței, ci în comoditate; ca și marea noastră majoritate, și marea majoritate a magistraților gândesc stereotipic și emit judecăți prescurtate (euristice)...