I. Aplicabilitatea Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice (prescurtat mai departe „PIDCP”) și art. 20 alin. 2 din Constituția României

PIDCP a fost ratificat de România prin Decretul din 212/31.10.1974 (a intrat în vigoare în 1976). Conform art. 11 din Constituția României, Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Prin urmare, PIDCP face parte din dreptul intern, putând fi invocat în mod direct în fața Curții Constituționale a României (similar procedurii determinată de art. 13 CEDO).

În raporturile dintre Constituția României și PIDCP, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”.

Prin urmare, având în vedere că PIDCP este un tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului, acesta are prioritate față de Constituția României atunci când însăși Constituția nu conține dispoziții mai favorabile.

În preambulul PIDCP se menționează următoarele principii directoare: „recunoscind ca, în conformitate cu Declaratia universala a drepturilor omului, idealul fiintei umane libere, bucurindu-se de libertatile civile și politice și eliberata de teama și de mizerie, nu poate fi realizat decit dacă se creeaza condiții care permit fiecaruia să se bucure de drepturile sale civile și politice, ca și de drepturile sale economice, sociale și culturale”.

În acest fel, PIDCP recunoaște faptul că drepturile politice fac parte din spectrul idealului ființei umane libere, iar dispozițiile care ne interesează sunt următoarele:

Articolul 2

3. Statele părți la prezentul pact se angajează:

a) sa garanteze ca orice persoană ale carei drepturi sau libertati recunoscute în prezentul pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectiva, chiar atunci cînd incalcarea a fost comisa de persoane actionind în exercitiul functiilor lor oficiale;

b) sa garanteze ca autoritatea competentă, judiciara, administrativa ori legislativa, sau orice alta autoritate competentă potrivit legislației statului, va hotari asupra drepturilor persoanei care folosește calea de recurs, și sa dezvolte posibilitatile de recurs jurisdictional;

c) sa garanteze ca autoritățile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.

Articolul 25

Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici una dintre discriminarile la care se referă art. 2 și fără restrictii nerezonabile;

a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanti liber aleși;

b) de a alege și de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurind exprimarea libera a vointei alegatorilor;

c) de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la functiile publice din tara sa.

Articolul 2 din PIDCP stabilește:

1. Obligația de a asigura căi de atac efective:

– pentru orice încălcare a drepturilor trebuie să existe remedii judiciare efective

– aceste remedii trebuie să fie accesibile în fața „autorităților competente”

– competența trebuie să fie stabilită explicit prin lege, nu poate fi prezumată sau extinsă prin interpretare

2. Principiul legalității procedurilor și dreptul la un proces echitabil:

– orice procedură care poate afecta drepturile unei persoane trebuie să fie prevăzută explicit de lege

– incertitudinea competențelor instituționale încalcă principiul securității juridice

– o instanță care își depășește competențele legale încalcă dreptul la un proces echitabil

– cel vizat de o contestație trebuie să poată participa la procedură, să poată propune probe în apărare, să poată beneficia de o apărare efectivă prin avocat ales etc., respectiv toate cerințele care vizează principiile de desfășurare ale unui proces echitabil

Spre deosebire de art. 6 par. 1 CEDO, în cazul art. 2 PIDCP aplicabilitatea acestuia se extinde la încălcarea oricăror drepturi prevăzute de acest tratat, inclusiv procedurile prin care este încălcat art. 25 PIDCP.

Mai departe, art. 25 PIDCP garantează dreptul de a alege și de a fi ales, care este mult mai extins decât art. 3 Protocol adițional 1 la CEDO, referindu-se inclusiv la alegerile prezidențiale. Dreptul de a alege și de a fi ales nu poate fi supus decât unor „restricții rezonabile”, iar acestea, la rândul lor, trebuie să fie, conform art. 53 din Constituția României:

– prevăzute în mod expres prin lege

– necesare într-o societate democratică și doar pentru anumite motive (apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav)

– proporțională, aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului

Conform art. 4 PIDCP, numai în cazul în care ar exista un „pericol public excepțional” care „amenință existența națiunii și este proclamat printr-un act oficial”, statele părți pot lua măsuri derogatorii de la art. 25 PIDCP, pe care trebuie să o notifice secretarului general al Organizației Națiunilor Unite (ONU), împreună cu motivele care au provocat această derogare (similar procedurii instituite de Consiliul Europei și de care România a uzat atunci când a instituit starea de urgență determinată de pandemia de SarsCov2).

Cum nu ne aflăm într-o situație prin care se poate deroga de la PIDCP, atunci vom analiza condițiile ingerințelor în dreptul de a fi ales, conform art. 53 din Constituția României, sens în care observăm că nu există prin lege prevăzute situații de restrângere a dreptului de a fi ales ca cele reclamate de cel care a formulat contestația împotriva înregistrării candidaturii lui George Nicolae Simion la alegerile prezidențiale din România.

Cel căruia i s-ar încălca de către Curtea Constituțională, ca autoritate supremă în materie electorală în România, dreptul de a alege și de a fi ales, poate adresa plângeri individuale direct la Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, iar acesta poate lua inclusiv măsuri provizorii ce ar viza desfășurarea alegerilor prezidențiale în România. Începând cu 1993, România este parte a Protocolului facultativ I la Pact și recunoaște, astfel, competența Comitetului ONU pentru Drepturile Omului de a soluționa astfel de plângeri formulate împotriva Statului Român.

Conform Comentariului General întocmit de Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului referitor la interpretarea și aplicarea art. 25 PIDCP[2]:

„11. (…) Orice interferență abuzivă cu înregistrarea sau votarea, precum și intimidarea sau constrângerea alegătorilor, ar trebui interzise prin legi penale, iar aceste legi ar trebui aplicate strict. Campaniile de educație și înregistrare a alegătorilor sunt necesare pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor prevăzute în articolul 25 de către o comunitate informată.

12. Libertatea de exprimare, de întrunire și de asociere sunt condiții esențiale pentru exercitarea efectivă a dreptului de vot și trebuie protejate pe deplin. Ar trebui luate măsuri pozitive pentru a depăși dificultăți specifice, cum ar fi analfabetismul, barierele lingvistice, sărăcia sau impedimentele în calea libertății de mișcare, care împiedică persoanele cu drept de vot să își exercite efectiv drepturile. Informațiile și materialele despre votare ar trebui să fie disponibile în limbile minorităților. Ar trebui adoptate metode specifice, cum ar fi fotografiile și simbolurile, pentru a se asigura că alegătorii analfabeți dispun de informații adecvate pe baza cărora să își facă alegerea. Statele părți ar trebui să indice în rapoartele lor modul în care sunt tratate dificultățile evidențiate în acest paragraf.

15. Implementarea efectivă a dreptului și a posibilității de a candida pentru o funcție electivă asigură că persoanele cu drept de vot au o alegere liberă a candidaților. Orice restricții privind dreptul de a candida la alegeri, cum ar fi vârsta minimă, trebuie să fie justificabile pe baza unor criterii obiective și rezonabile. Persoanele care sunt în alt mod eligibile pentru a candida la alegeri nu ar trebui să fie excluse prin cerințe nerezonabile sau discriminatorii, cum ar fi educația, reședința sau descendența, sau din motive de afiliere politică. Nicio persoană nu ar trebui să sufere discriminare sau dezavantaj de orice fel din cauza candidaturii acelei persoane. Statele părți ar trebui să indice și să explice dispozițiile legislative care exclud orice grup sau categorie de persoane de la funcții elective.

17. Dreptul persoanelor de a candida la alegeri nu ar trebui limitat în mod nerezonabil prin obligarea candidaților să fie membri ai unor partide sau ai unor partide specifice. Dacă unui candidat i se cere să aibă un număr minim de susținători pentru nominalizare, această cerință ar trebui să fie rezonabilă și să nu acționeze ca o barieră în calea candidaturii. Fără a aduce atingere paragrafului (1) al articolului 5 din Pact, opinia politică nu poate fi folosită ca motiv pentru a priva o persoană de dreptul de a candida la alegeri.

18. Rapoartele de stat ar trebui să descrie dispozițiile legale care stabilesc condițiile pentru ocuparea funcțiilor publice elective, precum și orice limitări și calificări care se aplică anumitor funcții. Rapoartele ar trebui să descrie condițiile pentru nominalizare, de exemplu, limitele de vârstă și orice alte calificări sau restricții. Rapoartele de stat ar trebui să indice dacă există restricții care împiedică persoanele din funcții în serviciul public (inclusiv funcții în poliție sau forțele armate) să fie alese în anumite funcții publice. Ar trebui descrise temeiurile legale și procedurile pentru îndepărtarea persoanelor alese în funcții.

19. În conformitate cu paragraful (b), alegerile trebuie să fie desfășurate corect și liber, în mod periodic, într-un cadru de legi care garantează exercitarea efectivă a drepturilor de vot. Persoanele cu drept de vot trebuie să fie libere să voteze pentru orice candidat la alegeri și pentru sau împotriva oricărei propuneri supuse unui referendum sau plebiscit, și libere să susțină sau să se opună guvernului, fără influențe nejustificate sau constrângeri de orice fel care ar putea denatura sau inhiba libera exprimare a voinței alegătorului. Alegătorii ar trebui să poată să își formeze opinii în mod independent, fără violență sau amenințare cu violența, constrângere, incitare sau interferență manipulatoare de orice fel. Limitări rezonabile ale cheltuielilor de campanie pot fi justificate în cazul în care acest lucru este necesar pentru a asigura că alegerea liberă a alegătorilor nu este subminată sau procesul democratic este denaturat de cheltuielile disproporționate în numele oricărui candidat sau partid. Rezultatele alegerilor autentice ar trebui respectate și implementate.

25. Pentru a asigura deplina exercitare a drepturilor protejate de articolul 25, comunicarea liberă a informațiilor și ideilor despre chestiuni publice și politice între cetățeni, candidați și reprezentanți aleși este esențială. Aceasta implică o presă liberă și alte mijloace de comunicare în masă capabile să comenteze problemele publice fără cenzură sau restricții și să informeze opinia publică. Aceasta necesită deplina exercitare și respectare a drepturilor garantate în articolele 19, 21 și 22 din Pact, inclusiv libertatea de a se angaja în activități politice individual sau prin intermediul partidelor politice și al altor organizații, libertatea de a dezbate afacerile publice, de a organiza demonstrații și întruniri pașnice, de a critica și a se opune, de a publica material politic, de a face campanie pentru alegeri și de a promova idei politice.”

II. Pe fondul argumentelor din cuprinsul contestației

În primul rând, trebuie observat faptul că contestatorul nu a depus nicio probă în sprijinul alegațiilor sale, iar Curtea Constituțională nu poate suplini această lipsă procedurală deoarece nu este organ de investigație. Principiul în drept care se aplică este că sarcina probei aparține celui care formulează contestația. Cu toate acestea, vom analiza mai departe fiecare dintre alegații.

În al doilea rând, mai trebuie observat că alegațiile sunt de fapt niște acuzații care nu se încadrează în cerințele de eligibilitatea stabilite prin lege. Chiar și dacă am admite că s-ar putea aplica precedentul Șoșoacă din cuprinsul Hotărârii nr. 2/2024 a Curții Constituționale, deși o apreciem ca fiind o hotărâre prin care Curtea Constituțională a acționat ultra vires, extinzându-și nepermis atribuțiile constituționale. Este adevărat că Curtea Constituțională își stabilește propria competență, dar o poate face doar prin raportare la atribuțiile constituționale conferite de cetățenii români prin referendumul de adoptare a Constituției.

Chiar și dacă am aprecia că Curtea Constituțională este competență constituțional să analizeze condiții de fond referitoare la candidaturi, ea nu o poate face decât în măsura în care aceste criterii sunt stabilite printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, în aplicarea pretinselor condiții de eligibilitate stabilite prin Constituție, iar în prezent, deși Parlamentul ar fi avut ocazia să stabilească prin lege condiții de eligibilitate clare și previzibile, acest lucru nu s-a realizat. Ne întrebăm, în acest caz, cum ar putea un candidat să își adapteze comportamentul astfel încât să îndeplinească niște condiții pe care nu le cunoaște.

Așa cum am arătat în prima parte a prezentului Amicus Curiae, într-o democrație autentică, un aspect esențial este importanța respectării principiului pluralismului politic într-o societate democratică. Din moment ce vorbim despre un drept, iar nu despre o libertate, în garantarea dreptului de a alege și de a fi ales, Statul Român este obligat să aibă o atitudine activă, nu doar să se abțină din a întreprinde anumite acțiuni.

Invalidarea candidaturii unei persoane pe baza unor acuzații nefondate sau a unor interpretări subiective ale declarațiilor sau acțiunilor sale politice ar reprezenta o încălcare gravă a acestui principiu și ar stabili un precedent periculos, deschizând calea către potențiale abuzuri și restricții arbitrare ale drepturilor politice. Cetățenii au dreptul fundamental de a decide, prin vot, care dintre candidați merită încrederea lor, iar acest drept nu poate fi limitat decât în circumstanțe excepționale și clar definite de lege.

1. În privința acuzațiilor referitoare la încălcarea principiilor constituționale și a statului de drept

Trebuie să remarcăm faptul că contestatorul nu precizează la ce anume se referă în ceea ce privește primul motiv de contestație, dar vom analiza totul prin raportare la chestiuni generale, necunoscând care sunt acuzațiile concrete la adresa dlui Simion.

Este fundamental să recunoaștem că declarațiile și acțiunile politice ale domnului George-Nicolae Simion se încadrează în sfera legitimă a exercitării dreptului la liberă exprimare și a libertății opiniilor politice.

Acest drept garantat de art. 30 din Constituția României, cât și de tratatele internaționale ratificate de statul român, reprezintă un pilon fundamental al democrației române. Într-o democrație funcțională și matură, exprimarea unor opinii critice, chiar și vehemente, la adresa instituțiilor statului sau a deciziilor politice, nu doar că nu constituie o încălcare a principiilor constituționale, ci reprezintă o manifestare esențială a pluralismului politic și a dezbaterii democratice.

Mai mult, art. 72 din Constituția României, deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, adică nu pot fi pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Este esențial de precizat că până în prezent nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă care împotriva dlui Simion.

În absența unor astfel de hotărâri judiciare, aceste acuzații rămân la nivelul unor simple afirmații nefondate juridic. Mai mult, trebuie subliniat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare beneficiază de o protecție extinsă în contextul dezbaterilor politice, fiind recunoscut faptul că discursul politic poate include elemente de retorică accentuată, hiperbole sau chiar provocări, fără ca acestea să depășească în mod necesar limitele constituționale ale libertății de exprimare.

De asemenea, Curtea a statuat în mod constant că art. 10 par. 2 CEDO lasă prea puțin loc pentru restrângeri ale libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general (Castells împotriva Spaniei, pct. 43; Wingrove împotriva Regatului Unit, pct. 58).

Pentru a face deosebirea între o imputare de fapt și o judecată de valoare, este necesar să se țină seama de circumstanțele cauzei și de tonul general al afirmațiilor (Brasilier împotriva Franței, pct. 37; Balaskas împotriva Greciei, pct. 58), fiind de la sine înțeles că afirmațiile despre chestiuni de interes public pot să constituie, ca atare, judecăți de valoare mai degrabă decât declarații de fapt (Paturel împotriva Franței, pct. 37). În cauza Lopes Gomes da Silva împotriva Portugaliei, având ca obiect un editorial publicat într-un ziar, Curtea a considerat că remarcile făcute în termeni destul de incisivi cu privire la gândirea politică și ideologia unui candidat la alegerile locale aveau o bază faptică și a afirmat că situația era în mod clar o chestiune de dezbatere politică cu privire la chestiuni de interes general, domeniu în care restricțiile privind libertatea de exprimare necesită o interpretare strictă (pct. 33). În mod similar, în Hrico împotriva Slovaciei, Curtea a considerat că articolele în litigiu, care criticau un judecător al Curții Supreme, constituiau expresia unor judecăți de valoare și aveau o bază faptică suficientă. O astfel de opinie putea, în lipsa oricărei baze faptice, să se dovedească excesivă, dar – a observat ea – acest lucru nu era valabil în speță (a se vedea și Fleury împotriva Franței, Cârlan împotriva României, Laranjeira Marques da Silva împotriva Portugaliei).

2. În privința acuzațiilor de incitare la violență împotriva instituțiilor statului

O analiză detaliată a contextului în care a fost făcută declarația menționată în contestație demonstrează că aceasta nu poate fi interpretată în mod rezonabil ca reprezentând o amenințare directă sau o incitare explicită la violență.

Expresia citată în contestație a fost utilizată într-un context retoric mai amplu, în cadrul unui discurs care critica anumite hotărâri controversate (invalidarea candidaturii lui Călin Georgescu la alegerile prezidențiale), iar autorul afirmației de fapt își exprima îngrijorarea cu privire la efectele pe care o astfel de hotărâre le-ar putea declanșa în spațiul public spunând în mod expres „nu mai îmi pot asuma nimic”, pe când îndemnul presupune transmiterea cu hotărâre către public, a unui sfat care se cere a fi urmat. Ar fi trebuit să discutăm nu doar de o simplă sugestie, ci de un îndemn explicit orientat către adoptarea de către public a hotărârii de a săvârși faptele ilicite la care s-a instigat pentru a fi fost întrunite condițiile constitutive ale infracțiunii de la art. 368 C penal referitoare la instigarea publică, ceea ce nu este cazul, lipsind chiar elementul material al acestei infracțiuni. De altfel, nicio persoană nu s-a simțit realmente amenințată și nici nu a solicitat vreo formă de protecție.

De asemenea, în comunicarea politică contemporană, folosirea unor metafore, expresii hiperbolice sau formule retorice contondente reprezintă instrumente legitime de exprimare, care nu trebuie interpretate în sens literal. Deși a menționat imediat ulterior în mod expres că a fost o metaforă, această afirmație a fost folosită, de fapt, de contracandidații săi politici împotriva sa, acesta fiind singurul efect în planul realității.

Această abordare este în concordanță cu standardele internaționale privind libertatea de exprimare, care recunosc necesitatea unei interpretări restrictive a limitărilor acestui drept fundamental, în astfel de contexte. Tolerarea unor opinii care pot părea provocatoare, șocante sau deranjante pentru o parte a societății este o condiție esențială pentru existența unei societăți pluraliste și a unui sistem democratic autentic, după cum a subliniat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

3. În ceea ce privește acuzațiile de fraudă electorală și falsificarea listelor de semnături

În primul rând, este esențial să subliniem caracterul extrem de vag și nedocumentat al acuzațiilor formulate. Contestatarul afirmă că „există dovezi conform cărora în procesul de strângere a semnăturilor s-au comis nereguli grave„, fără însă a prezenta sau măcar a enumera concret care sunt aceste dovezi. O acuzație de asemenea gravitate, care vizează practic comiterea unor infracțiuni, nu poate fi acceptată în absența unor probe concrete, verificabile și relevante. Simpla afirmație generică privind existența unor „dovezi” neprezentate și nespecificate nu satisface standardul minim de probațiune necesar pentru a lua în considerare astfel de acuzații.

În continuare, contestatarul menționează că „un individ a fost observat copiind manual semnături din liste vechi pe tabelele pentru alegerile din 2025„, fără a preciza cine a făcut această observație, când și unde s-a produs presupusul incident, dacă această persoană avea vreo legătură oficială cu campania domnului Simion sau dacă presupusele semnături copiate au fost efectiv incluse în documentele oficiale depuse la BEC. Această lipsă de specificitate transformă acuzația într-una imposibil de verificat și, prin urmare, lipsită de relevanță juridică.

Trebuie observat faptul că Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra unor astfel de acuzații, chestiune care rezidă din însăși jurisprudența CCR, respectiv Hotărârea 39/14.12.2009, când existau chiar probe mult mai circumstanțiate, cum ar fi auto-denunțuri privind săvârșirea unor infracțiuni:

„Examinând probele prezentate în acest sens, Curtea constată că acestea privesc: declarații olografe ale unor persoane care susțin că au fost înregistrate la vot deși nu s-au prezentat, au primit mită pentru a vota cu un anumit candidat, au fost martori la influențarea altor persoane de către reprezentanți ai unui partid sau au fost martori la practici de tipul „turism electoral”, autodenunțul Federației Asociațiilor Române din Italia cu privire la influențarea votului, CD-uri și fotografii cu privire la care se susține că prezintă diferite fapte ce au influențat votul. Din înscrisurile depuse nu rezultă autoritatea în fața căreia au fost făcute aceste declarații sau dacă au fost înregistrate la vreo autoritate.

Curtea nu își poate fundamenta însă concluziile pe astfel de documente sau probe video, în absența unor procese-verbale de constatare a contravențiilor, întocmite în temeiul Legii nr. 370/2004, respectiv a unor hotărâri de condamnare pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de același act normativ. A decide altfel ar însemna substituirea de către Curtea Constituțională a autorităților statului, a căror competență este stabilită prin lege. În acest sens, Capitolul III^1 din Legea nr. 370/2004 reglementează faptele care constituie contravenții și infracțiuni, procedura constatării contravențiilor și aplicării sancțiunilor, inclusiv în ceea ce privește autoritățile competente. De altfel, în multe cazuri în care s-au semnalat ilegalități au fost sesizate autoritățile publice în vederea aplicării sancțiunilor prevăzute de lege.”

Nici Biroul Electoral Central nu are competența de a stabili dacă o listă de susținători a fost întocmită în fals, în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale, în special considerentele nr. 11-13 ale Hotărârii nr. 4/2019. Totodată, considerentul nr. 13 al aceleiași hotărâri precizează că „răsturnarea prezumției de veridicitate a acestor semnături se poate face numai prin constatarea falsului, în condițiile prevăzute de lege”, adică printr-o hotărâre judecătorească.

Acceptarea unor acuzații de natură penală, formulate într-o contestație electorală, în absența unei decizii judecătorești definitive care să le confirme, ar reprezenta o încălcare gravă a principiului prezumției de nevinovăție, consacrat atât în dreptul intern (art. 23 alin. 11 din Constituția României), cât și în instrumentele juridice internaționale (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Nu în ultimul rând, listele susținătorilor reprezintă un document public și nu există nicio plângere formulată de un cetățean în sensul că nu ar fi trebuit să se găsească pe una dintre aceste liste.

4. În ceea ce privește interdicția de intrare în Ucraina

Contestația menționează că domnul Simion „a fost declarat persoană indezirabilă și are interdicție de intrare în Ucraina, întrucât a fost identificat ca fiind implicat în activități anti-ucrainene sistematice„. Această afirmație ridică semne serioase de întrebare privind relevanța și implicațiile sale juridice în contextul legislației electorale române.

Principiul fundamental care trebuie aplicat în această situație este cel al suveranității naționale și al independenței sistemului juridic românesc. Conform art. 1 din Constituția României, România este stat național, suveran și independent, iar acest principiu se extinde și asupra sistemului său electoral. Deciziile administrative ale unui stat străin, inclusiv cele privind declararea unei persoane ca „indezirabilă” sau interzicerea accesului pe teritoriul său, nu produc efecte juridice automate pe teritoriul României și, mai important, nu pot influența în niciun fel exercitarea drepturilor constituționale ale unui cetățean român, inclusiv dreptul fundamental de a candida pentru funcții publice.

Dreptul de a fi ales, consacrat de art. 37 din Constituția României, poate fi restrâns doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de Constituție și de legile electorale românești. Niciuna dintre aceste prevederi nu include existența unor restricții de călătorie/intrare pe teritoriul unor state străine printre criteriile de eligibilitate pentru funcții publice în România. Acceptarea argumentului că o decizie administrativă a unui stat străin ar putea constitui temei pentru invalidarea candidaturii unui cetățean român la funcția de Președinte al României ar reprezenta o abdicare de la principiul suveranității naționale și ar crea un precedent extrem de periculos, permițând interferențe externe în procesul electoral românesc.

Este esențial de precizat că nu există nicio condamnare penală emisă de instanțele judecătorești române pentru presupusele activități „anti-ucrainene sistematice” atribuite domnului Simion. Într-un stat de drept, doar hotărârile judecătorești definitive emise de instanțele naționale competente pot produce efecte juridice în privința drepturilor și libertăților cetățenilor. Contestația nu face referire la existența vreunei astfel de hotărâri judecătorești, ceea ce face ca această acuzație să rămână la nivelul unei simple alegații nefundamentate din perspectiva dreptului român.

Contestatarul afirmă că „un Președinte trebuie să apere integritatea teritorială și relațiile diplomatice ale României, nu să fie un factor de instabilitate.” Această afirmație ignoră complet separația dintre persoana candidatului și funcția instituțională pe care acesta ar putea-o ocupa în viitor.

Din perspectiva dreptului internațional, este important de menționat că statele au dreptul suveran de a decide cine poate intra pe teritoriul lor, iar Ucraina, ca orice alt stat suveran, are prerogativa de a refuza intrarea anumitor persoane pe teritoriul său. Cu toate acestea, aceste decizii administrative au o natură strict teritorială, fiind limitate la jurisdicția statului respectiv, și nu pot produce efecte extrateritoriale care să afecteze drepturile constituționale ale cetățenilor altor state în propria lor țară.

Din perspectiva relațiilor diplomatice, este esențial să facem distincția între relațiile instituționale dintre state și situațiile particulare ale cetățenilor individuali. Relațiile diplomatice dintre România și Ucraina sunt construite pe baza intereselor naționale reciproce, a tratatelor bilaterale și multilaterale, precum și a principiilor dreptului internațional. Acestea nu sunt și nu pot fi condiționate de situația particulară a unui candidat la alegerile prezidențiale din România. Mai mult, România, ca stat membru al Uniunii Europene și NATO, își coordonează politica externă în concordanță cu pozițiile comune ale acestor organizații, ceea ce oferă garanții suplimentare privind menținerea unor relații diplomatice constructive cu Ucraina, indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale.

În contextul actualei crize de securitate din regiunea Mării Negre, contestatarul încearcă să sugereze că presupusa interdicție de intrare în Ucraina ar putea afecta capacitatea României de a-și gestiona adecvat relațiile cu acest stat vecin. Această sugestie ignoră complet natura instituțională a funcției prezidențiale și cadrul complex, multiinstitutional, în care se desfășoară politica externă a României. Deciziile de politică externă nu sunt luate unilateral de către Președinte, ci implică un proces complex de consultare și coordonare cu Guvernul, Parlamentul și alte instituții relevante, toate fiind obligate să acționeze în conformitate cu interesul național și obligațiile internaționale ale României.

În concluzie, presupusa interdicție de intrare în Ucraina a domnului George-Nicolae Simion nu are nicio relevanță juridică în contextul validității candidaturii sale la alegerile prezidențiale din România. Această decizie administrativă a unui stat străin nu produce efecte juridice pe teritoriul României și nu poate afecta exercitarea drepturilor constituționale ale unui cetățean român. Acceptarea unui astfel de argument ar reprezenta o încălcare gravă a principiilor suveranității naționale, independenței sistemului juridic românesc și separației puterilor în stat. Dreptul cetățenilor români de a-și alege reprezentanții, inclusiv Președintele, trebuie să rămână liber de orice interferențe externe și să fie determinat exclusiv de prevederile Constituției și legilor României, precum și de voința liberă a electoratului exprimată prin vot.

5. În legătură cu presupusele legături cu servicii de informații străine

În privința acuzațiilor referitoare la presupusele legături cu servicii de informații străine, acestea necesită o analiză juridică riguroasă pentru a evidenția lipsa lor de fundament și irelevanța în contextul validității candidaturii domnului George-Nicolae Simion la alegerile prezidențiale.

Contestația afirmă că „mai multe investigații au indicat că George Simion s-a întâlnit cu reprezentanți ai FSB (Serviciul Federal de Securitate al Rusiei)” și că „oficiali ai serviciilor secrete românești și ucrainene au avertizat asupra posibilelor sale influențe externe„. Aceste afirmații ridică probleme majore din perspectiva standardului de probațiune și a protecției drepturilor fundamentale.

În primul rând, acuzațiile formulate se caracterizează printr-un grad extraordinar de imprecizie. Contestatorul face referire la „mai multe investigații” fără a specifica natura, sursa sau credibilitatea acestora. Nu sunt menționate date concrete, circumstanțe specifice sau surse verificabile care să susțină afirmația privind presupusele întâlniri cu reprezentanți ai serviciilor de informații străine. Această lipsă totală de specificitate transformă acuzația într-una imposibil de verificat și, prin urmare, lipsită de orice valoare probatorie.

Referirea la „oficiali ai serviciilor secrete românești și ucrainene” care ar fi „avertizat” asupra unor „posibile influențe externe” este la fel de problematică. Nu sunt identificați acești presupuși oficiali, nu sunt prezentate declarații oficiale, documente sau rapoarte care să confirme aceste avertismente, și nici nu este clarificat contextul instituțional în care acestea ar fi fost emise. În absența unor astfel de precizări esențiale, aceste afirmații rămân la nivelul unor simple speculații sau zvonuri, care nu pot constitui temei pentru măsuri juridice cu impact asupra drepturilor fundamentale.

De altfel, se poate observa de către orice utilizator al unor sisteme generative de inteligență artificială, ca acestă contestație a fost formulată cu un astfel de sistem, probabil cu ChatGPT, care se antrenează din tot felul de surse de dezinformare, din păcate.

În primul ciclu electoral este adevărat că au existat astfel de elemente de intoxicare a opiniei publice prin dezinformare, propagate în spațiul public. În schimb, Premierul Marcel Ciolacu (membri PSD), care era și candidat la alegerile prezidențiale din primul ciclu electoral în 2024, a declarat în data de 14 noiembrie 2024 că George Simion nu este spion și nu a avut întâlniri cu agenți străini. Reacția a venit după ce, cu o zi în urmă, Marcel Ciolacu i-a cerut demisia președintelui Comisiei pentru controlul SRI din Parlament, Ioan Chirteș (membru PNL), după ce acesta a declarat că există dovezi clare că liderul AUR s-a întâlnit cu reprezentanți ai serviciilor ruse. În fapt, ceea ce s-a dorit a fost ca, în contra interesului național, un membru al unui partid care susținea un contracandidat la alegerile prezidențiale din 2024 să dezinformeze publicul pentru a diminua șansele de câștig ale dlui Simion în acel ciclu electoral.

Trebuie subliniat cu fermitate că în sistemul juridic românesc, constatarea oficială a existenței unor legături cu servicii de informații străine, în măsura în care acestea ar reprezenta un risc pentru securitatea națională, este atributul exclusiv al instituțiilor specializate ale statului, precum Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe sau Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Aceste instituții dispun de competențele legale, resursele și expertiza necesare pentru a investiga și evalua astfel de situații. Este semnificativ faptul că nu există decizii, rapoarte sau comunicate oficiale ale acestor instituții care să confirme acuzațiile formulate în contestație.

Mai mult, conform Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, cu modificările și completările ulterioare, în cazul identificării unor amenințări la adresa securității naționale, instituțiile specializate au obligația de a informa organele de urmărire penală competente. În cazul în care probele ar conduce la constatarea săvârșirii unor infracțiuni, ar urma procedurile judiciare specifice, care ar putea culmina cu condamnarea persoanelor vinovate. Este esențial de menționat că domnul Simion nu a fost supus vreunei proceduri judiciare care să se finalizeze cu o condamnare definitivă pentru fapte care ar compromite securitatea națională a României, cum ar fi trădarea, spionajul sau alte infracțiuni conexe prevăzute de Codul Penal.

În acest context, aplicarea principiului fundamental al prezumției de nevinovăție, consacrat atât în dreptul intern (art. 23 alin. 11 din Constituția României), cât și în instrumentele juridice internaționale (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), impune respingerea categorică a unor astfel de acuzații nefondate și nedovedite.

Un alt aspect esențial care trebuie subliniat este importanța protejării procesului electoral împotriva dezinformării și manipulării. Propagarea unor acuzații grave, dar nefondate, împotriva candidaților politici poate constitui o formă de manipulare electorală, menită să influențeze în mod nejustificat opinia publică și să denatureze rezultatul alegerilor. Instituțiile statului au responsabilitatea de a proteja integritatea procesului electoral împotriva unor astfel de practici, asigurând că deciziile privind eligibilitatea candidaților sunt bazate exclusiv pe criterii legale obiective, nu pe speculații sau acuzații nedovedite.

6. În ceea ce privește presupusa susținere pentru persoane controversate

Contestația susține că „în 2020, George Simion l-a susținut ca premier pe Călin Georgescu, o persoană promovată de presa de propagandă rusă Sputnik și Russia Today” și că „a susținut candidatura unor foști militari implicați în reprimarea Revoluției din 1989„. Aceste afirmații ridică probleme fundamentale din perspectiva libertății de exprimare politică și a principiilor democratice.

În primul rând, acuzațiile formulate reflectă o neînțelegere profundă a naturii și limitelor libertății de exprimare și asociere politică într-o societate democratică. Exprimarea sprijinului politic pentru anumite persoane sau susținerea anumitor candidaturi reprezintă manifestări legitime ale libertății de opinie și exprimare, garantate de art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste drepturi fundamentale reprezintă piloni esențiali ai oricărei democrații autentice și nu pot fi restricționate pe baza unor considerente subiective privind controversele asociate cu persoanele susținute.

Este esențial să subliniem că într-o democrație pluralistă, diversitatea opiniilor politice și libertatea de a susține diferiți candidați sau personalități publice, indiferent de controversele care îi înconjoară, reprezintă valori fundamentale care trebuie protejate, nu restricționate. Faptul că unele dintre persoanele susținute de domnul Simion ar fi considerate „controversate” de către anumite segmente ale societății nu constituie în niciun caz un temei juridic valid pentru limitarea drepturilor sale politice.

Este important de menționat că susținerea politică exprimată în trecut pentru anumite personalități nu poate fi echivalată cu adoptarea tuturor pozițiilor sau opiniilor acestora. În dinamica complexă a vieții politice, alianțele, susținerile și pozițiile se pot modifica în funcție de circumstanțe, context și evoluții politice. A extrapola din susținerea exprimată pentru o anumită persoană într-un moment specific concluzii privind adeziunea la toate opiniile sau acțiunile acelei persoane reprezintă o eroare logică fundamentală.

Contestatorul sugerează indirect că susținerea exprimată pentru anumite persoane ar demonstra „lipsa de respect față de istoria democratică a României„. Această afirmație este problematică din multiple perspective. În primul rând, evaluarea „respectului față de istoria democratică” reprezintă un criteriu subiectiv, lipsit de conținut juridic precis, care nu poate constitui temei pentru măsuri cu impact asupra drepturilor politice fundamentale. În al doilea rând, interpretarea istoriei și evaluarea semnificației anumitor evenimente istorice poate varia considerabil în funcție de perspectivele politice, ideologice și valorice ale diferiților actori sociali și politici. Într-o societate democratică, diversitatea interpretărilor istorice reprezintă o manifestare legitimă a pluralismului de opinii, nu un motiv de restricționare a drepturilor politice.

Este esențial să facem distincția clară între evaluările morale sau politice subiective și criteriile juridice obiective care pot justifica limitarea drepturilor electorale. Într-un stat de drept, restrângerea dreptului fundamental de a candida la funcții publice poate fi realizată doar pe baza unor criterii clare, obiective și previzibile, stabilite explicit prin lege, nu pe baza unor judecăți de valoare privind adecvarea sau dezirabilitatea anumitor opinii sau asocieri politice.

În concluzie, acuzațiile referitoare la presupusul sprijin acordat de domnul George-Nicolae Simion unor „persoane controversate” sunt complet lipsite de relevanță juridică în contextul validității candidaturii sale la alegerile prezidențiale. Într-un stat de drept autentic, evaluarea candidaților la funcții publice trebuie să fie realizată de către electorat prin intermediul votului, nu prin restricții administrative bazate pe judecăți subiective privind opiniile sau asocierile lor politice anterioare.

7. În ceea ce privește presupusul comportament extremist și participarea la proteste

Contestația afirmă că „George Simion a fost implicat în multiple proteste violente, incidente de vandalism și confruntări cu forțele de ordine„, menționând câteva episoade specifice precum „Scandalul de la Valea Uzului (2019)„, „Blocarea accesului în Parlament (2022)” și „Atacuri împotriva presei și opoziției„. Aceste acuzații ridică probleme fundamentale din perspectiva drepturilor constituționale și a standardelor probatorii.

În primul rând, trebuie subliniat cu fermitate că dreptul la protest pașnic este un drept fundamental garantat de art. 39 din Constituția României privind libertatea întrunirilor, precum și de art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Participarea la manifestații publice, organizarea acestora sau exprimarea unor opinii politice în cadrul lor reprezintă modalități legitime și esențiale de participare civică într-o societate democratică. Exercitarea acestui drept fundamental nu poate fi caracterizată drept „comportament extremist” sau „instabilitate politică„, ci reprezintă o manifestare normală și necesară a pluralismului democratic.

Este esențial să facem distincția clară între participarea legitimă la proteste pașnice și implicarea în acte de violență sau vandalism. Contestația nu oferă dovezi concrete și verificabile care să demonstreze implicarea directă și personală a dlui Simion în acte de violență sau distrugere în cadrul manifestațiilor menționate. Simplul fapt că anumite manifestații la care ar fi participat s-au soldat cu incidente nu poate conduce automat la concluzia implicării sale personale în aceste incidente, în absența unor probe specifice și concludente.

Este deosebit de relevant faptul că nu există condamnări definitive ale domnului Simion pentru organizarea sau participarea la manifestații violente, pentru acte de vandalism sau pentru amenințarea jurnaliștilor, ceea ce ar fi singurele temeiuri juridice valide pentru a susține astfel de acuzații. În absența unor decizii judecătorești definitive care să stabilească responsabilitatea juridică a domnului Simion pentru faptele invocate, aceste acuzații rămân la nivelul unor simple afirmații nefondate.

Din perspectiva legislației electorale, este esențial să subliniem că Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României și celelalte acte normative relevante nu prevăd restricții ale dreptului de a candida bazate pe participarea anterioară la proteste sau pe critici aduse altor actori politici. Singurele limitări ale acestui drept fundamental sunt cele expres și limitativ prevăzute de lege, cum ar fi condamnările penale definitive pentru infracțiuni, incompatibilitățile specifice sau neîndeplinirea condițiilor pozitive de eligibilitate (vârstă, cetățenie etc.).

Este important să subliniem că într-o democrație funcțională, critica politică, inclusiv cea vehementă, adresată contracandidaților, opoziției sau presei, face parte din exercițiul normal al competiției politice și nu poate fi caracterizată drept „comportament extremist„.

Un aspect deosebit de problematic al acuzațiilor formulate este tendința de a echivala protestul politic și opoziția față de anumite decizii sau instituții cu „extremismul” sau „instabilitatea„. Această echivalare este profund incompatibilă cu principiile democrației pluraliste, care presupune existența și manifestarea liberă a unor opinii diverse, inclusiv a celor critice față de status quo-ul politic sau instituțional. Caracterizarea disidenței politice drept „extremism” reprezintă o tendință periculoasă, care poate conduce la restrângerea nejustificată a spațiului democratic și la limitarea arbitrară a drepturilor politice fundamentale.

***

În concluzie, contestația se bazează pe interpretări subiective, prezumții neverificate și acuzații vagi, fără a prezenta dovezile concrete care ar putea justifica o măsură atât de gravă precum invalidarea unei candidaturi la alegerile prezidențiale. În absența unor hotărâri judecătorești definitive care să confirme săvârșirea vreunei fapte incompatibile cu exercitarea dreptului de a fi ales, toate acuzațiile formulate rămân la nivelul unor simple alegații nefondate.

Dreptul de a candida pentru funcția de Președinte al României este un drept politic fundamental, protejat atât de Constituția României, cât și de tratatele internaționale la care România este parte. Restrângerea acestui drept poate fi realizată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, pe baza unor criterii obiective și verificabile, nu pe baza unor evaluări subiective privind comportamentul politic, opiniile sau asocierile anterioare ale candidatului.

Într-o democrație autentică, evaluarea candidaților la funcții publice trebuie să fie realizată de către electorat prin intermediul votului, nu prin restricții administrative bazate pe criterii arbitrare. Dreptul cetățenilor de a avea acces la o diversitate de opțiuni electorale reprezintă un element esențial al procesului democratic, iar limitarea acestui drept trebuie să rămână excepțională și strict justificată din punct de vedere juridic.

Respingerea acestei contestații vădit nefondate ar reprezenta o reafirmare a angajamentului instituțiilor române față de valorile fundamentale ale democrației, statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale cetățenilor, inclusiv dreptul de a participa activ la viața politică a țării, fie ca alegător, fie ca candidat. România are nevoie de un proces electoral transparent, echitabil și bazat pe reguli clare și obiective, nu pe interpretări subiective și acuzații nefondate care pot denatura voința populară și pot submina încrederea în instituțiile democratice.

[1] Disponibil aici.
[2] Integral, în limba engleză, aici.

Avocat Silvia Uscov, Managing Partner USCOV | Attorneys at law / Sursa: Juridice.ro