Starea mea de alertă, ca părinte, este permanentă, însă nu în sensul simplu, al privirilor de supraveghere din parc, pentru a vedea dacă puiul meu a căzut la tobogan sau dacă s-a julit alergând cu alți copii sau dacă mai este în același grupuleț care se joacă la nisip...

Eu sunt atentă la ce se predă la școală, la ce se spune la pauză, la felul în care educatorii adresează subiecte politice sau de altă natură, la cum și ce hotărăște Consiliul Director al Districtului Școlar de care aparținem. Sunt atentă la respectarea drepturilor copilului meu, la minciunile care se predau la clasă, la cărțile care se citesc, la autorii care sunt folosiți ca material didactic.

E, câteodată, copleșitor sau obositor, dar cand mi s-a dăruit un copil de la Dumnezeu, odată cu acest dar, mi s-a dat o misiune nesfârșită: misiunea de protector. Și am aflat pe pielea mea că această misiune nu se referă egoist la o singură persoană, cea a puiului meu, ci la toți ceilalți pui. La cei care nu au voce, dar sunt afectați în egală măsură de o lume care atacă inocența, care atacă seninătatea, care atacă viața tuturor copiilor care trăiesc laolaltă cu al meu. Nu pot să stau indiferent si să nu reacționez când este atacată lumea lor.

Acum niște ani de zile, în timp ce povesteam unor amici din România cum se face activism pro-homosexualitate în școlile publice din Statele Unite, când îi preveneam că va ajunge în curând "valul" și în țară, mi s-a răspuns, din mai multe parți, că în România este imposibil să se întâmple acest lucru. Uitați că se întâmplă: parada degenerării mândre pe bulevardele marilor orașe, cenzura în creștere cu privire la subiectele tabu, părinții mai nou trebuie "reeducați" via Ministerul Educației, căci valorile strămoșești, ortodoxe, ale românului milenar s-au "perimat"...

Cum se distruge familia: îi distrugi valorile, îi furi formatul, schimbi identitațile, aduci copiii în grija statului, pentru ca sistemul să "spele" programatic creierele următoarei generații, spre a o aduce în stare de neputință și de obediența totală fața de stat.

O lipsă majoră actuală a omenirii este instinctul de supraviețuire. Suntem populația cu cel mai scăzut instinct de supraviețuire întâlnit vreodată, probabil!! Nu mai punem întrebări, nu mai gândim singuri, ni se spune ce e și cum să interpretăm realitatea și o facem fără nicio urmă de dubiu. Am ajuns să acoperim zgomotele străzii cu căștile din urechi, când alergăm pe trotuare, într-o indiferență neglijentă față de orice pericol am întâlni în cale, față de orice potențial atacator. Ne-am predat, nu ne mai recunoaștem ca indivizi, ci ca turmă. Identitatea noastră ne este anihilată de către forțele neguroase ale demonilor care savureaza distrugerea și haosul, căci din ele se hrănesc. Iar noi nu mai ripostăm, ci ne conformăm. Și, deși ar trebui să ni se fi luat acest drept, ne-am predat și copiii. Noi suntem răspunzători pentru faptul că ei nu își mai folosesc mințile, noi suntem răspunzători pentru că ei nu își mai pun întrebări. Noi suntem răspunzători de faptul că generația viitoare nu se mai luptă pentru propria supraviețuire, ci așteaptă pomeni guvernamentale, considerând că socialismul înseamnă bunătate, caritate și perfecțiune sociala. Când îți pierzi unul dintre simțuri, celelalte se acutizeaza. Însă atunci când îți pierzi simțul de apărare, mori.

Aș putea să vin cu nenumărate exemple din presa americană, cele în care apar părinții îngrijorați de degenerarea sistemului de învățămant, cele care prezintă pervertirea sistematică a societății, pedofilia încurajată la nivel guvernamental, cele în care mai apare revolta față de ce se întâmplă.

Dar mi se pare corect să prezint realitatea pe care o întâlnesc eu, personal și copiii mei, împreună cu ai lor colegi de generație. Poate că sunt mai mult optimistă si mai puțin cinică, însă mai am încă speranță. Și nu renunț la ea, căci sunt convinsă că speranța face și ea parte din instinctul de supraviețuire.

Școli diferite, profesori diferiți, clase diferite, copii diferiți, state diferite.

Din câte am observat eu, atacurile asupra generației copiilor noștri se desfășoară în principal din trei direcții: una politică, prin indoctrinare, una prin desensibilizare la violență și una sexuală. Fiecare are nuanțe și, poate, subcategorii, însă acestea sunt cele trei căi majore de reducere a noii generații la dependența și obediență totală fața de guvern, față de puterea statală.

Mai înainte de toate, pentru cei care nu sunt familiarizați cu sistemul de învățământ pre-universitar american, acesta este împarțit în districte școlare, echivalentul inspectoratelor școlare din România. Fiecare district școlar are un superintendent - inspectorul șef - și un consiliu director, format din membri care sunt aleși prin votul populației. Aceste consilii directoare reprezintă (teoretic) voința cetățeanului și guvernează districtul școlar, aprobă programa școlară, discută bugetele ș.a.m.d. Ședințele consiliilor directoare ale districtelor școlare sunt publice. Părinții pot participa la ședințe, se pot înscrie la cuvânt, pot lua atitudine când li se pare că ceva nu este în regulă în districtul școlar respectiv.

Ca să ai drepturi, trebuie să te lupți pentru ele. Libertatea nu se dă, ci se ia. E valabil la orice nivel social.

Ce urmează, nu este o enumerare cronologică.

Liceu, toaleta fetelor. Înăuntru, un băiat îmbrăcat în fustă, machiat. Este "incluziune", nimeni nu spune nimic. Băiatul, benign, se uită în oglindă. Are un grup de vreo două fete care merg cu el peste tot. Celelalte domnișoare își văd de treabă și pleacă grăbit de acolo fără a reacționa în vreun fel. Pentru lămurire, vă sugerez să citiți motivele (le găsiți online) pentru care colegele de echipă ale înotătorului Lia Thomas nu au spus nimic împotriva participării lui la concursurile de femei.

Liceu, clasa avansată de economie. Profesoara, încă de la primele ore din anul școlar, le spune elevilor că socialismul e bun si capitalismul e rău. La propriu, "good" și "bad". Când, în cadrul unei întâlniri cu părinții de genul "Ușilor deschise", am întrebat profesoara de ce a făcut acea afirmație mincinoasă la clasă, mi-a răspuns, scurt, că ea nu predă socialism. Dar îndoctrinează la clasă!!! - comentariul meu.

Liceu, clasa de literatură avansată. Carte în care trei băieți îl violează, într-o scenă foarte descriptivă, pe al patrulea. Se face analiză de text. Nu am aflat decât ani mai târziu, căci al meu copil a încercat să blocheze mental acea oroare și nu a putut să povestească atunci ce se întâmpla la școală.

Clasa întâi: li se citește copiilor cartea "It Takes A Village", versiunea Hillary Clinton. Plângere la directoarea școlii, nu se întâmplă nimic.

Clasa a patra: li se predă elevilor la clasă că europenii erau înapoiați față de indigenii sud-americani, cca 1500. Am aflat târziu, nu am putut reacționa. Comparați Leonardo da Vinci cu sistemele de irigație.

Clasa a patra: europenii albi sunt răi. Idem.

Clasa a patra: se citește la clasa avansată de engleză o povestioară a unui autor negru, simpatizant al crimelor lui Stalin. Langston Hughes este numele lui, iar povestioara prezenta cum o femeie îl brutalizează pe un baiat, apoi îl semi-ștrangulează, îl târăște cu forța la ea acasă, după care îl hrănește și îi schimbă mentalitatea. Am reclamat la profesoară, apoi la directoare și au scos până la urmă povestea de pe lista de lecturi școlare.

Liceu, profesor de istorie care se declară un suporter al socialismului, deși își asigură elevii că le va nota în mod corect lucrările, indiferent de convingerile personale. A prezentat de nenumărate ori "avantajele" socialismului la clasă, însă s-a ținut de cuvânt și a fost un profesor imparțial. Ideile lui au prins rădăcini, unii dintre copii menționând la pauze ce bun e socialismul, căci înseamnă grijă față de toată lumea și caritate etc...

Clasa a patra: curtea școlii. Un elev stă de vorba cu un altul, în timp ce o clasa a doua trece în șir prin fața lor, împreună cu învățătoarea. Unul dintre cei doi prieteni îi spune celuilalt: "Uite ce elevi mititei!" Învățătoarea clasei a doua aude, le face observație, reclamă incidentul învățătoarei de clasa a patra. Aceasta îl obligă pe elevul care a facut remarca să scrie o scrisoare de scuze clasei a doua, căci le "rănise sentimentele". Elevul era copilul meu. Și am luat atitudine, am investigat ce se întâmplase, dacă auzise cineva efectiv, dacă reclamase cineva și unde era infracțiunea. Am reclamat întâmplarea inclusiv la reprezentanta noastră din Consiliul Director, căci copilului meu i se încălcase unul dintre drepturile enunțate în Primul Amendament al Constituției SUA, anume dreptul la libera exprimare. Fiind școală publică, regulile constituționale se aplică. Pentru că toți profesorii și administratorii sunt plătiți din bani publici. Și reprezintă guvernul în relația cu părinții. Pedeapsa a fost anulată, scuze nu am primit.

Am dat acest exemplu, deoarece arată cum sistemul abuzează copiii la școală. În acest caz, elevul a fost umilit de mai multe ori: în fața prietenului, în fața clasei a doua și în fața propriei clase. În mod public și total inacceptabil!

Următorul incident arată cum se pot ataca perfid mințile copiilor prin educația de la scoală.

Clasa a cincea, ora avansată de engleză, se citește o poezie a unei autoare activiste, o poezie care avea și povestitor. Elevilor li se distribuie în clasă câte o foaie cu poezia tipărită, pentru a putea urmări pe text. Fără absolut nicio legatură cu poezia, într-un colț al paginii, era o notă în care se scria că, deși povestitorul folosește pronumele "ea", asta nu înseamnă neapărat că este de gen feminin.

Mă opresc aici, spunându-vă că și copiii sunt persoane. Cu drepturi și părinți.

Vine "valul" și în România, via Uniunea Europeană.

Numai (de) bine!

Adela Cincă

Cititor ActiveNews