All a penis is, is just a large clitoris

de Florentin Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații

Nu, nu, vă rog să nu-mi săriți în cap: ideea de a o folosi în titlu îmi aparține, însă zicerea ritmată de mai sus nu-i a mea. Este a unui faimos medic calificat în „vaginoplastii”, care a participat recent la o conferință „de specialitate” organizată de Duke University și-a aplaudat „fluiditatea genurilor”. Este o definiție care mă duce cu gândul - printre alte blasfemii și meditații impure - la soarta limbajului, a dreptului și a dreptății în epoca zbuciumată ale cărei turbulențe ne afectează profund. Această conexiune dintre sentința vaginoplastinologului și justiția din vremea blasfemiilor ar putea părea, la prima vedere, deplasată. O să vedeți, sper, că nu este. Și spun asta nu doar pentru că o importantă materie primă a ecuațiilor juridice sunt tocmai definițiile și nici din apucătura profesională de a vedea doar legi și jurisprudență în fața ochilor, indiferent de context. Înainte de asemenea argumente, preocuparea asta îmi pare serioasă și întemeiată pe temerea că, dimpreună cu lumea-ntreagă, o luăm razna și ne țicnim și noi, juriștii.¹

Despre criza contemporană a dreptului și a justiției am mai scris în repetate rânduri. În contextul de față o să vin, însă, cu un alt oftat, specific degringoladei spirituale care sluțește și societatea, în general, și lumea juridică, în particular. În acord cu acest suspin, dacă vorbim de drept și de criza lui, nu putem ignora, printre altele, confuziile semantice care riscă să-l destabilizeze (1), subminarea sistematică a unora dintre marile sale principii fondatoare (2) și, extrem de trist, îndepărtarea acestuia de la fundamentele sale etice (3).², după cum am tot bombănit și despre actuala derivă a limbajului juridic și politic³

1.Da, când pretind că justiția suferă intubată în sala de reanimare, mă uit la ea, întâi de toate, ca la o victimă colaterală (sau, poate, mai știi?, chiar una vânată în mod deliberat) a unui război mondial care este, în esența sa, unul cultural și spiritual. Nu este locul unei analize detaliate pe un subiect atât de seducător filosoficește, și nici n-am căderea să mă aventurez în filosofii. Ca jurist însă, nu pot ignora că știința și sistemul juridic pe care le slujesc sunt, și ele, în miezul unei crize identitare profunde, marcate, printre altele, de o vizibilă accelerare a „culturii inversiunii” (Rod Dreher): ceea ce ai crezut până ieri că este adevărat, astăzi este fals și viceversa. Cum adevărul și falsul sunt categorii logice de esența dreptului, iar stabilitatea sensului și sensurilor îi asigură structura de rezistență, orice contestare a acestor premise îl vulnerabilizează profund. Și așa, ne întoarcem, inevitabil, la definiții și la câteva exemple, câteva dintr-o sută.

Întrebată, simplu și la subiect, ce este o „femeie”, Ketanjii Brown Jackson, candidată -atunci- pentru postul de judecător la cea mai înaltă instanță din -nu-i așa?- cea mai„înaltă” și „indispensabil㔄democrație” a lumii, a răspuns că nu știe, și nu știe „pentru că nu este biolog” (gura păcătosului adevăr grăiește, pentru că adevărul definiției stă chiar în biologie!). Răspunsul distinsei doamne a fost calificat de Jordan-Young, „reputat specialist în studii de gen”, drept foarte corect pentru că definiția ar fi susceptibilă de „nuanțe”, iar Sarah Richardson, istoric și filosof al biologiei, profesor la Harvard, a apreciat că, indiferent dacă e privită din perspectiva dreptului sau a științei, definiția „femeii” ar trebui evaluată întotdeauna -bingo!- „în funcție de context”.femeia” ar trebui scoasă din dezbaterile juridice dar, în primul rând, din dicționare.⁴Dincolo de asemenea încercări avocațiale de-a drege busuiocul, eschiva doamnei judecător Jackson ridică o sumedenie de semne de întrebare cu privire la integritatea sa profesională și la atașamentul pe care un magistrat (mai ales unul din vârful ierarhiei instituționale) ar trebui să-l probeze față de marile principii și repere. Or, definiția „femeii” este un important reper nu doar de ordin lingvistic, ci, mai mult, chiar juridic, pentru că o femeie apare în fața instanței (și nu numai) ca titulară de drepturi și obligații specifice prevăzute de norme juridice care reglementează diverse teme și instituții de drept privat sau public (egalitatea cu bărbatul și nediscriminarea, calitatea de mamă și de soție, raporturile de familie și cele succesorale, competițiile sportive, agresiunea sexuală, avortul etc.). Apoi, o asemenea eschivă se întemeiază pe un sofism care nu face cinste unui jurist aspirant la o funcție de prestigiu, o fractură logică susceptibilă să dinamiteze semantica însăși: ideea că definițiile sunt apanajul specialiștilor și doar al lor (nu știu ce este o pâine, pentru că nu-s brutar, și nici ce înseamnă un triunghi, că nu-s matematician). Peste toate, însă, răspunsul doamnei judecător Jackson (sau, mai degrabă, lipsa răspunsului) pare să susțină ideea că „femeia” ar trebui scoasă din dezbaterile juridice, dar, în primul rând, din dicționare.

În strânsă conexiune cu definiția „femeii”, apare denumirea unei proceduri medicale cu serioase implicații juridice: avortul. Potrivit unor curente ideologice la modă, egalitatea de gen ne obligă să separăm „avortul” de „femeie” și să acceptăm că el este accesibil și natural - precum menstruația, nu-i așa? - tuturor persoanelor. Celebra fundație Marie Stopes International, de exemplu, declară că primește cu drag și oferă acces la serviciile medicale de avort „persoanelor de toate genurile”(„We welcome and support people of all gender identities to access abortion care services”⁵), după cum, potrivit unor teze recente, ar fi „dezumanizant” să vorbim despre avort doar cu referire la femeie, clinicile de profil are trebui să evite „w-word” (de la women) în broșurile de prezentare⁶, iar referințele la femei în legătură cu acest subiect ar fi, potrivit unei faimoase reviste feministe, complet deplasate întrucât ignoră transgenderii și persoanele non-binare⁷. Ca să evităm orice discriminare, se pare că ar fi preferabilă, de fapt, eliminarea oricăror referințe la femei în general, pentru orice servicii din sistemul de sănătate. Ar fi mai simplu să le zicem „posesoare de uter” sau „persoane care alăptează”, cu mențiunea că ele alăptează „de la piept” („chestfeeding”) și nu de la sân („breastfeeding”) pentru că a doua opțiune ar fi profund ofensatoare („deeplyoffensive”)!⁸

Se pare că soarta eliminării din dicționar ar merita-o și „băieții” și „fetele”, concepte aparent insuficient de „moderne”, de „științifice” și de „fluide”. Renunțarea la asemenea apelative mult prea „ofensatoare” pare a avea, conform lui Vivian Ware, manager la Disneyland, și meritul de a crea „magica șansă pentru copii de a nu fi identificați cu modelele de gen tradiționale” („that magical moment for children who do not identify with traditional gender roles”)-sic!⁹. În plus, o asemenea decizie ar părea în ton cu nevoia„decolonizării genului” pentru că, potrivit unui reputat activist transgender, participant la conferința academică unde a fost rostită sentința din titlul prezentului articol, „înțelegerea noastră despre ce este genul este foarte controlată de alții, și asta din cauza imperialismului și colonialismului.” („We have a very colonized belief of what gender is, and that’s because of imperialism and colonization.”) Este o opinie împărtășită și de un alt participant la acea conferință,Maxfield Sparrow („astrologer,”„facilitator of creativity and community,” „metagender, transgender, and queer”) care a susținut importanța „rebeliunii împotriva restricțiilor privind identitatea noastră” („it’s really important to rebel against those restrictions of who one is allowed to be.”)-sic!¹⁰

Vorbind despre băieței și fetițe, în minte-mi vine un alt concept pe cale să devină tabu: pedofilia. Din cauza „conotațiilor negative”, susceptibile să creeze „sentimente de disconfort” în diferite medii - mai ales academice!-, termenul„pedofil” ar trebui, după unele păreri, evacuat din dicționare și, eventual, înlocuit cu un acronim mai convenabil, mai moale și mai„neutru”, cum ar fi, de exemplu, MAP (Minor Attracted Persons).Odată înfăptuit acest pas - sper să n-apuc modificarea! - mutarea următoare ar fi eliminarea pedofiliei nu doar din dicționar, ci și din codul penal.¹¹

Alt exemplu, dintr-o zonă învecinată ideologic… Unul dintre cei mai înfocați luptători americani împotriva rasismului, Ibram X.Kendi, a fost cândva întrebat ce este, de fapt, rasismul. Și, spre deosebire de doamna judecător Jackson, omul nu s-a eschivat:„Rasismul este o colecție de politici rasiste care contribuie la o inechitate rasială susținută de idei rasiste”. Auzind o asemenea definiție circulară întemeiată pe tautologii, audiența a început să râdă, iar ca să scape de ridicol, militantul „antirasist” a decis că e cazul să definească și antirasismul: „Antirasismul este o colecție de politici antirasiste care contribuie la echitate rasială susținută de idei antirasiste.”Este ceva ce n-ați înțeles?¹²

Pe urmă, în legătură cu rasismul, scot din arhivă o recentă definiție a meritocrației și o pledoarie pentru aruncarea la gunoi a competenței profesionale și a talentului, drept criterii de evaluare și promovare. Astfel, potrivit unui înalt funcționar al elitei pedagogice din San Francisco, meritocrația este „o invenție rasistă întemeiată pe o presupusă supremație a rasei albe”. „Când spunem că anumiți elevi «merită» o educație de calitate, admitem implicit că alții nu o merită. Când zicem că anumite școli au ținută academică, acceptăm că altele nu au. Când decretăm că anumite culturi valorizează educația, acceptăm că altele nu o fac”.).¹³Sunt sentințe care-mi amintesc de propria-mi pledoarie pentru importanța competenței, criteriu de căpătâi în selecția profesională. Eram atunci lector la o conferință ținută în fața unor studenți și am încercat să susțin că într-o competiție pentru un post unde concurează un bărbat și o femeie cu date de pornire similare (experiență, succese profesionale, profil uman, motivații etc.), alegerea ar trebui bazată și pe anumite abilități particulare și am oferit două exemple: pentru postul de educator/învățător (post pentru care eu însumi mă pregătisem în liceu, amănunt important în alegerea exemplului), este de preferat femeia pentru plusul său de inteligență emoțională și pentru o mai bună abilitate de a o înlocui pe mama, pierderea supremă a (pre)școlarului care pleacă de-acasă; în schimb, pentru postul de polițist de teren, ar fi de preferat bărbatul pentru că este, de la natură, mai musculos. Părerea mea - îmi amintesc cu tristețe- a fost imediat sancționată de un tânăr student, viitor jurist care, foarte vehement, a protestat că discursul meu ar fi inadmisibil pentru că-i „sexist”. Nu exclud ca, în viitor, poziția junelui student să devină dominantă, iar discursul despre meritocrație să fie considerat eretic și să atragă sancțiuni (cum, de altfel, s-a și întâmplat în mediul academic american¹⁴

Și, în fine, dacă tot vorbim de studenți la drept, viitori judecători, avocați și procurori, completez lista exemplelor cu o altă inversiune, o tristă răsturnare pe dos a unei instituții fundamentale atât pentru mediul academic cât și pentru statul de drept: libertatea de expresie. Un drept fundamental care, relativ recent, a fost atacat, din nou, în cea mai „indispensabilă” democrație de pe glob și nu oriunde, ci la facultatea de drept a Universității Yale: un grup de studenți, viitori juriști, au organizat un imens scandal care a culminat cu anularea unei conferințe pe tema libertății de expresie! Ironia supremă -quod erat demonstrandum, în contextul de față- este că anularea conferinței pe tema liberei expresii a fost motivată de contestatari prin referința laFirst Amendament, adică tocmai pe libertatea de expresie.(Am dubii cu privire la sinceritatea intențiilor lui relative la valorizarea liberei expresii, dar ăsta-i un alt subiect, bun de abordat cu altă ocazie.)¹⁵Și uite-așa, în temeiul aceleași culturi a inversiunii, ajungem să traducem libertatea de expresie drept „incitare la ură” (free speech is hate speech).¹⁶Cât despre declamata intenție a oligarhului-excentric-transhumanist-călător în spațiu- Elon Musk de a reinstaura libera exprimare pe platforma Twitter, controlată de acesta în temeiul unei achiziții recente, ea a fost calificată drept îngrijorătoare¹⁷și chiar, mai mult, un „atentat la adresa democrației”¹⁸și o „amenințare la adresa civilizației”.¹⁹

Lista exemplelor de cuvinte maltratate, de concepte mutilate și de definiții întoarse pe dos sau amendate din rațiuni ideologice este mult mai largă. Sper ca, într-un alt context, să revin cu o analiză a unor repere semantice și normative care ne-au infestat viața din ultimii doi ani și care au fost răstălmăcite după răul plac al diverșilor guvernanți: „pandemie”,„imunitate colectivă”, „vaccin” și alte dictate ale dictaturii biosecurității.Până atunci însă, prefer să trec de la jignirea cuvintelor la spurcarea principiilor.²⁰

2.După cum știm și - sper- acceptăm cu toții, unul dintre marile principii fondatoare ale dreptului postbelic a fost egalitatea în fața legii și caracterul său universal (aplicabil tuturor subiectelor de drept în mod nediscriminator). Exemplele evocate și altele similare lor mă trimit, însă, cu gândul la un recent deziderat al justiției contemporane, promovat de mișcarea auto-intitulată „progresistă”, care se îndepărtează de la principiul menționat și militează pentru ieșirea dreptului din zona de echidistanță și pentru„ne-neutralitatea” lui („non-neutrality”).

Când mă refer la „ne-neutralitatea dreptului” ca obiectiv al post-postmodernității juridice, am în vedere tot mai desele tendințe de remorcare a instituțiilor juridice la ideologiile corectitudinii politice. Altfel spus, acel drept construit întru pace și justiție și dreptate și corectitudine începe tot mai des să se dea după plopul„toleranței, egalității de gen și incluziunii”, liberté-égalité-fraternité-ul contemporaneității, interpretat în cheie woke(wokeismulfiind curentul ideologic care reprezintă o sinteză a feminismului, LGBTQ-ismului, globalismului, antirasismului și neoliberalismului). De altfel, tendința de a contesta neutralitatea dreptului și de a lua distanță față de principiile universalității și imparțialității poate fi identificată și în mediile de formare a viitorilor juriști, tinerii studenți fiind invitați să pună la îndoială importanța acestor principii.²¹

Mă tem că această modă de ideologizare a justiției și de reformare a principiilor sale, care-i asigură echidistanța, va avea un efect devastator pe termen lung, în special pentru drepturile și libertățile fundamentale ale individului, iar riscul major este transformarea sa în instrument al unei dictaturi, indiferent de natura acesteia.

În plus, curentele ideologice ale corectitudinii politice tind să submineze nu doar principiul neutralității (echidistanței, universalității) dreptului. În discuție sunt tot mai des puse, în ultima vreme, și alte repere considerate, până mai ieri, sacre: prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare al oricărei persoane, proba acuzației în sarcina acuzatorului, egalitatea în fața legii indiferent de orice diferențieri dintre oameni, mecanismele democratice de adoptare a normelor juridice etc.

De altfel, cazuistica recentă oferă, din păcate, numeroase anomalii întemeiate pe imixtiunile în drept ale noilor dogme ale culturiiwoke: proteste violente și acuzații la adresa unor avocați (unii dintre ei profesioniști faimoși sau profesori universitari respectați) care au „îndrăzneala” de a invoca principii sacre precum dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție și de a apăra persoane deja vinovate în ochii opiniei publice).²²; presiunile exercitate asupra avocaților de nu a accepta (sau de a renunța la) mandate de asistență juridică din rațiuni ideologice²³; autocenzura din mediul academic și evitarea dezbaterilor pe subiecte de drept care ar putea fi calificate „controversate” sau conțin aluzii la infracțiuni comise de membri ai diverselor minorități religioase, rasiale sau sexuale; adoptarea de norme care răstoarnă principiile clasice privind sarcina probei (mai ales în cazul agresiunilor sexuale), o transferă acuzatului și-i cer acestuia să probeze că acuzatorul și-a dat consimțământul „pe toată durata actului sexual”, o veritabilă probatiodiabolica²⁴; reconfigurarea dreptului la autoapărare și achitarea unui tânăr de culoare, autor al unei crime, pe motiv că a fost provocat și insultat (adică în „legitimă apărare”-sic!), iar acuzația ar fi motivată pe considerente de ură rasială²⁵; promovarea ideologiilor de gen în facultățile de drept și includerea obligației de a combate rasismul printre îndatoririle avocaților²⁶; tratamentul mai indulgent aplicat violatorului care, deși are organe sexuale masculine, pretinde că este femeie²⁷; suprimarea tot mai vizibilă a libertății de expresie sub pretextul că aceasta este asociată „urii” sau „discursului instigator la ură”²⁸; protestul marilor corporații împotriva unor acte normative -adoptate potrivit mecanismelor democratice- care nu se conformează noii ideologii progresiste (de exemplu, protestul împotriva unei legi adoptate în North Carolina care stipula regula utilizării toaletelor în conformitate cu sexul biologic²⁹

3.Că dreptul deraiază de la anumite principii-fir roșu nu este (dar ar trebui să fie!) un capăt de lume. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: el, dreptul, a călătorit mereu (la clasa întâi, e-adevărat) în remorca ideologiei oficiale și-a încercat să-i dea acesteia o anume legitimitate. Pe vremea studenției mele, când auzeam aluziile profesorului Deak la „luminile și înțelepciunea Legiuitorului”, mi-amintesc că mintea-mi lua poziție de drepți și-mi proiecta în fața ochilor un „Legiuitor”- sfat al bătrânilor urbei- care ne dorește numai binele. Timpul mi-a dat ocazia să pricep că nu-i deloc așa (ori, îmi place să cred -cu naivitate?- nu maieste așa). În realitate, „Legiuitorul” este, adesea, mai ales în vremuri de declin al republicii (ziua de azi), soțul Politicii Oficiale, manipulat precum Zaharia Trahanache, uneori cu voia lui- răbdare, stimabile!- ca să facă jocurile Politicii Zoe. Nimic nou sub soare…

Cu toate astea, situația actuală a devenit extrem de gravă întrucât, sub presiunile extraordinare ale acestor curente „progresiste”, dreptul de azi a luat-o pe câmpii de-a dreptul, iar anomaliile legiferate recent în lumea largă sau aflate pe agenda dezbaterilor publice în vederea unor eventuale legiferări sunt celulele canceroase care au adus în metastază societatea modernă: în SUA, în anii 2020-2021, au fost adoptate 75 de legi noi care vizează tinerii transgender³⁰; în Marea Britanie, potrivit unor informații vehiculate în rapoarte oficiale, 5 500 de copii se află pe listele de tratamente de schimbare a sexului³¹, iar procedura medicală schimbare a sexului biologic a fost definită de un arhiepiscop (om al bisericii!) drept o „sacră călătorie”(„sacred journey”) a tânărului sau tinerei în cauză³²; în America de Nord, au loc dezbateri referitoare la dreptul statului de a prelua cu forța copiii care intenționează să-și „schimbe sexul” în cazul refuzului părinților acestora de a accepta o asemenea decizie³³; dreptul la avort a ajuns să fie calificat „drept fundamental al omului”³⁴, iar Organizația Mondială a Sănătății militează pentru eliminarea restricțiilor relative la durata sarcinii (deci pentru un drept la avort și în luna a noua)³⁵; mai mult, conform unor informații recente, în California se află în lucru un proiect normativ care ar legaliza pruncuciderea în primele șapte zile după naștere³⁶;„educația” sexuală (în fapt o anti-educație, parte a programului de îndoctrinare infantilă) pervertește sistematic școlile de peste Ocean³⁷și a devenit obligatorie și în majoritatea statelor UE³⁸ș.a.m.d. Deși exemplele citate provin din alte jurisdicții decât cea românească, riscul de a fi și noi loviți de asemenea furtuni normative și etice este imens, iar dezbaterile pe subiecte similare au ajuns și în spațiul public autohton.³⁹

Asistăm, așadar, la o imensă dezintegrare ontologică și morală. Sub ochii noștri, lumea se deșiră, sensurile încep să se definească prin non-sensuri, adevărul se transformă-n fals și falsul în adevăr, iar sacrul devin profan și profanul-sacru. Realitatea însăși nu mai este palpabilă și ni se înfățișează prin imagineaei, ceea ce Baudrillard numea o „hiper-realitate”. Când acceptăm că o femeie se declară bărbat (sau invers), ori că bărbatul poate fi gravidă, înseamnă să acceptăm că 2+2=5, adică să pierdem contactul cu reperele realității și să ne îmbătăm cu semnele sau simbolurile ei, amestecate de-a valma într-o beție a limbajului, a ideilor și-a normelor. Iar dacă azi nu mai știm să definim „femeia”, mâine o să ajungem să nu mai putem defini „omul”. Pe scurt, trăim în plin delir al „culturii sterilității” (Kerry Bolton), al triumfului perversiunii și-al satanocrației.

Cât despre drept, el apare, pe acest fundal, într-un dur proces de divorț cu morala. Iar motivele acestui divorț sunt nu doar„deosebirile de caracter” ci, mult mai grav, faptul că dreptul a căzut în vraja corectitudinii politice „progresiste” și, direct spus, s-a îndrăgostit de-o curvă.

Ps.Revenind la titlul de la care am plecat, la definiții și la inversiuni, tre’ să accept că dreptul, falnic și măreț pe vremuri, tinde să devină, în vremurile de astăzi, o largă injustiție.

Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro