Totuși, spre sfârșitul lunii august a trebuit să pornim încălzirea atât acasă cât și la slujbă căci s-a făcut frig. Vorbind cu contabila am realizat că doar în iulie centrala termică n-a funcționat, în tot restul anului 2021 am avut-o pornită fie chiar și pentru câteva zile pe lună. 

A trecut mai puțin o lună de la panica provocată de caniculă, acum panica e provocată de facturile de încălzire, de scadența acestora. Este sezonul dividendelor, provocarea panicii este profitabilă, acum a venit nota de plată. 

Fauna politico-mediatică vorbește de plafonarea prețului la energie, de consumatori vulnerabili pe de-o parte, cealaltă parte pomenește de prețuri de piață, se vorbește de bursă, eficiență energetică șamd. Energia pare a fi terenul pe care se înfruntă ideile socialiste cu cele liberale, pare a fi o luptă de idei iar noi liberalii părem că avem ocazia de a ne afirma crezul și ideile într-un domeniu important, acela al energiei. 

Desigur, nu este așa, nu există nici un fel de luptă de idei, piața liberă nu are nici un fel de legătură cu ceea ce se întâmplă în domeniul energiei. Am mai trecut printr-un astfel de episod, era pe al mijlocul anilor ‘90. La început au fost minierii, piața liberă era invocată pentru a închide minele, prețurile de piață erau folosite pentru a-i demoraliza pe minieri, politicienii le spuneau că îngroapă banii țării în pământ, că este mai ieftin să cumpărăm cărbune de aiurea decât să-l producem noi înșine. Lumea bună nu avea nici o simpatie față de minieri după episodul 13-15 iunie, i-am lăsat baltă, fără nici un fel de susținere intelectuală, munca era deja de partea rea a istoriei. Lozinci batjocoritoare – aparent inteligente – precum noi muncim nu gândim au fost folosite pentru a le astupa gura, oamenii și-au pierdut slujbele, minele au fost distruse. Am uitat că minerit se face în România de sute de ani, mineritul românesc nu a fost o invenție comunistă. Știind că au împotrivă mecanismele implacabile și impersonale ale pieței iar nu vreo toană politică minerii au cedat, s-au împrăștiat care încotro, acum copiii minerilor de altă dată fac munca prost plătită disponibilă imigranților în vest. Apoi au fost siderurgiștii, din nou prețul de piață era invocat pentru a le spune muncitorilor că nu-și fac treaba, că siderurgia românească este falimentară. Cum n-a binevoit a face vreun efort intelectual pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu minerii, intelectualitatea românească i-a lăsat în plata pieței libere și pe siderurgiști. Întreaga industrie a fost pur și simplu distrusă, asta deși în zona în care trăiesc se face siderurgie de sute de ani, după cum și mineritul are o tradiție seculară. Numele german al Hunedoarei este Eisenmarkt – orașul de fier – tradiția siderurgiei sau a mineritului în zona în care trăiesc n-are nimic de-a face cu comunismul, acesta a oferit doar pretextul distrugerii modului tradițional în care ne câștigam existența. Ultimii – dar nu cei din urmă – care și-au pierdut pâinea au fost tehnicienii și muncitorii termocentralei din zonă, din nou a fost invocată piața liberă, și acestora li s-a spus că energia pe care o produc este prea scumpă. 

Dacă noi, intelectualii liberali, ne-am fi făcut treaba am fi putut evita toate cele de mai sus. Căci deși nu sunt sinonime, liberalismul și industrializarea ne-au dus de sute de ani către bunăstare, este de neimaginat Revoluția industrială, ce ne-a scos începând cu 1750 din mizerie și nevoie, fără politicile liberale care să permită acumularea de capital și investirea acestuia în așa numitele bunuri de capital.

Într-adevăr, așa cum cu prea multă suficiență li s-a spus întâi minerilor, apoi siderurgiștilor, muncitorilor industriali de tot soiul și mai recent celor care lucrează în termocentrale este esențial să fim eficienți, este esențial să nu producem mai scump decât prețul pieței căci vom sfârși prin a pierde bani. Dar oare exista vreun preț al pieței nu doar pentru cărbune și minereu dar și pentru orice altceva în România anilor ‘90? Mă tem că nu, în România comunistă și imediat apoi nu existau prețuri de piață, acesta este motivul pentru care comunismul a eșuat pretutindeni, inclusiv în România. Dacă în loc să-și piardă timpul cu dileme puerile sau cu meditația transcendentală intelectualii români ar fi deschis – după cum au făcut-o intelectualii cehoslovaci sau polonezi – cărțile lui von Mises (sau von Hayek căci la von Mises s-a ajuns în estul european prin intermediul lui von Hayek) am fi putut evita distrugerea industriei românești căci am fi știut că nu avem prețuri de piață și deci că nu putem judeca eficiența sau ineficiența vreunei întreprinderi industriale. Comunismul a căzut din cauza imposibilității de a face calcul economic, nu din alt motiv. În decembrie 1989 ar fi trebuit să știm doar că nu putem face calcul economic, nu puteam spune cu precizie care întreprindere este profitabilă și care nu. Văzând mizeria din jur puteam eventual bănui că mare parte din industria socialistă nu este profitabilă dar nu puteam ști nimic mai mult de atât. Este natura științei economice aceea de a face predicții calitative și nu cantitative, în decembrie 1989 nici un economist din lume n-ar fi putut spune dacă fabrica X sau Y este profitabilă sau nu în România. Iar în absența reformelor această imposibilitate s-a păstrat și în anii ce-au urmat căderii comunismului. Lipsa reformelor a prelungit incertitudinile, imposibilitatea de a stabili prețuri de piață și prin urmare imposibilitatea de a lua decizii raționale. Și tocmai de aceea este important să înțelegem – căci niciodată nu este prea târziu – că deciziile succesive de a închide industria au fost decizii politice și nu decizii economice. Ar fi putut fi decizii economice în măsura în care am fi avut o tranziție rapidă către o economie de piață liberă – adică schimbarea rapidă a structurii de proprietate -  dar este limpede că în România nu am avut parte de așa ceva. 

Cred că înțelegând cele de mai sus este acum limpede pentru oricine că lipsa de sofisticare intelectuală și primitivismul nu sunt de partea minerilor, siderurgiștilor etc, cei ce nu și-au făcut temele și nu au înțeles lumea din jurul lor au fost tocmai politicienii așa zis reformatori și propagandiștii din presă ce le-au susținut punctele de vedere. Vedem cum au putut distruge o țară întreagă din interes sau din neștiință, propagandiștii interesați și fără știință au determinat oameni muncitori să acționeze în pofida propriului lor interes, i-au determinat să-și distrugă slujbele, modul de viață și viitorul propriilor copii. 

Desigur, pe măsură ce timpul a trecut, pe măsură ce structura de proprietate s-a schimbat prin privatizare au început să apară prețurile de piață. Din păcate însă, vânzarea activelor statului către marile firme occidentale nu a impulsionat apariția prețurilor de piață, se operează în continuare cu pseudo prețuri de piață. Sectoare întregi ale economiei – de la energie la sănătate nu au acces la calcul economic, ficțiunea economică este regula în mare parte din economia românească sau în cea occidentală. 

Pe urmele lui von Mises, Rothbard ne arată că nu doar în socialism nu avem prețuri de piață, și în cazul marilor companii, extinse artificial prin coruperea statului, prin inventarea unor drepturi de proprietate artificiale sau prin cartelizare, prețul încetează să fie busolă economică, prețurile interne de transfer etc nu au nici un fel de legătură cu realitatea economică. De aceea privatizarea sectorului energetic către companii gigantice occidentale nu rezolvă în nici un fel problema haosului calculațional așa cum o definește von Mises, o astfel de privatizare mută doar decizia politică dinspre birocrații economici naționali către birocrația economică internațională. Cu alte cuvinte nu este posibil să vorbim de prețuri de piață în sectorul energetic, discuția despre bursă etc cu toate sunt politică spoliatoare deghizată în jargon economic liberal. 

Iar o culme a aberației economice este apariția pieței certificatelor de carbon – o piață artificială, mediul perfect în care personaje apropiate de diversele centre de decizie pot să facă averi peste noapte. Nu doar că avem prețuri artificiale și nu prețuri de piață, în domeniul energiei am ajuns să avem și bunuri artificiale tranzacționate pe o piață artificială. Da, putem explica parțial creșterea prețului energiei prin creșterea prețului certificatelor de carbon de la 26 euro în august 2020 la 60 euro în august 2021 dar o astfel de explicație este lipsită de înțelegerea a ceea ce se întâmplă cu adevărat cu prețul energiei pe care o consumăm. 

Căci după toate cele de mai sus e timpul să înțelegem că prețul energiei este o chestiune politică și nimic altceva. Nu există piață, nu există prețuri de piață, există doar voința politică sinucigașă de a dezindustrializa și distruge occidentul din care acum facem și noi parte. Argumentele care invocă piața sunt simple aberații, politică deghizată fraudulos în argument economic pentru a deveni acceptabilă victimelor prezente și viitoare. 

Ca și în alte ierni vom privi îngăduitori la băbuța care zăbovește în oficină pentru a se încălzi, știm că nu are cu ce să plătească încălzirea și că încearcă să acumuleze căldură pentru restul zilei. Intelectualii publici ce defilează pe sticlă-i vor spune că piața dictează prețul energiei, că frigul din case este din vina fiecăruia ce nu-și permite factura de încălzire. Căci dacă în socialism liderul suprem sau partidul erau de vină, în capitalism  avem o piață imparțială, trebuie că este vina noastră, ne-am trăit viețile greșit, muncim greșit, suntem proști, leneși și ineficienți. Și tocmai de aceea este important să le explicăm celor mai în nevoie decât noi că nu este deloc așa.