ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


După apogeul din timpul administrației Reagan, Statele Unite s-au îndreptat inexorabil spre declin. Trump nu a reușit decât să amâne cu patru ani un deznodământ previzibil.

O analiză excepțională realizată de istoricul britanic Andrew Roberts pentru Quillette și pe care am tradus-o integral pentru cititorii ActiveNews.

Cum vor reacționa Statele Unite la nivel național atunci când vor fi detronate de China din postura de lider mondial?

Pe lângă ramificațiile economice și strategice evidente ale unui sfârșit al imperium-ului american, vor fi efecte profunde, emoționale și psihice, asupra unei societăți care, timp de mai bine de trei sferturi de veac, a considerat că hegemonia sa este un dat definitiv.

Via Dolorosa care se întinde acum dinaintea Statelor Unite va însemna probabil înlocuirea dolarului ca monedă mondială de ultimă instanță, recunoașterea faptului că Marea Chinei de Sud nu va mai fi navigabilă pentru US Navy, admiterea că Africa a fost efectiv colonizată de China și în fine înghițirea Ucrainei de către Rusia și a Taiwanului de către China.

Dacă Statele Unite își mențin direcția actuală, americanii trebuie să se pregătească pentru un secol de retrageri umilitoare.

Așadar, cum se vor derula aceste evenimente în condițiile unei dezbinări și așa profunde, politice și sociale, care caracterizează SUA?

Se poate stabili o analogie cu Imperiul Britanic și cu procesul de suferință prelungită trăit de britanici în cursul ultimelor trei decenii și jumătate care au urmat independenței Indiei din 1947.

De-a lungul unei generații și jumătate, cel mai mare imperiu din istoria omenirii a ajuns să se lupte cu Argentina pentru Insulele Falkland.

Imperiile au tendința de a se dezvolta și de a se prăbuși mai rapid în timpurile moderne decât în trecut. Deci, ce ne poate învăța năruirea Imperiului Britanic despre declinul și prăbușirea posibile ale Americii?

Un instrument util pentru a înțelege modul cum britanicii s-au adaptat încetul cu încetul la pierderea lor de putere și de prestigiu de după război este oferit de ciclul suferinței al lui Kübler-Ross – procesul în cinci etape prin care indivizii fac față unei tragedii, doliului și conștientizării unui deces.

Periplul poporului britanic prin aceste cinci etape de suferință are profunde implicații pentru America, presupunând că aceasta va continua să meargă pe calea impotenței și retragerii.

Prima etapă a Ciclului Kübler-Ross este Negarea, care a fost reacția inițială a guvernului britanic după pierderea bijuteriei coroanei imperiului.

În pofida anti-imperialismului ideologic al guvernului laburist al lui Clement Attlee, acesta a insistat că India va rămâne o parte a Commonwealth-ului britanic (așa cum încă se numea la vremea respectivă) și atașată valorilor blocului occidental anti-comunist.

Într-adevăr, întreaga concepție a Commonwealth-ului – datând din decembrie 1931, dar care nu a fost luată în serios până în 1947 – poate fi considerată ca un îndulcitor pentru popor, negând decesul imperiului.

America se află deja în faza de negare a pierderii puterii externe. Discursurile și conferințele de presă ale președintelui Biden din momentul abandonului grăbit și umilitor din Afganistan trădează o psihologie simptomatică a primei etape a ciclului Kübler-Ross.

„Ieri seară, la Kabul”, a anunțat Biden în salonul Casei Albe pe 12 august, „Statele Unite au pus capăt războiului de 20 de ani din Afganistan – cel mai lung război din istoria Americii. Am încheiat unul dintre cele mai mari poduri aeriene din istorie, cu peste 120.000 de persoane evacuate într-un loc sigur... Nici o națiune nu a mai făcut nimic asemănător în istorie. Doar Statele Unite aveau capacitatea, voința și posibilitatea de a o face, și asta am făcut astăzi.”

De fapt, numeroase națiuni au capacitatea, voința și posibilitatea de a pierde războaie, însă Statele Unite nu o mai făcuseră de la Vietnam încoace.

Și, așa cum au arătat ulterior discursurile și gesturile lui Biden, administrația sa neagă mesajul pe care înfrângerea în fața talibanilor îl transmite deopotrivă aliaților șovăitori și rivalilor care jubilează.

Marea Britanie a fost scoasă din etapa Negării de către zgâlțâiala produsă de criza din Suez, în 1956, care a survenit la mai puțin de un deceniu după pierderea Indiei.

A doua etapă a ciclului Kübler-Ross este Furia, iar mânia care l-a cuprins pe premierul Anthony Eden în legătură cu invazia și apoi cu retragerea ulterioară din zona Canalului a fost simptomatică pentru iritarea mai profundă legată de declinul Marii Britanii pe scena mondială.

Rolul Statelor Unite în retragerea umilitoare a Marii Britanii după o operație militară reușită a scos în evidență încă o dată noua ordine mondială și a expediat numeroși conservatori, precum Enoch Powell, în fundătura unui vechi anti-americanism.

Furia politicii britanice a fost evidentă și în acțiunile Ligii Loialiștilor Imperiului, care au perturbat reuniunile politice la începutul anilor 1960.

Capacitarea de furie de pe scena politică americană nu mai are nevoie să fie subliniată, după scenele îngrozitoare de la Capitoliu, din 6 ianuarie 2021. 

Alegerile de la jumătatea mandatului, din noiembrie 2022, ar putea fi prilejul manifestării unui val de furie provocat de pierderea hegemoniei americane.

Va fi pentru prima dată când părți masive din electoratul american vor merge la urne după catastrofa afgană. Furia împotriva Democraților va duce probabil la pierderea de către aceștia a Camerei Reprezentanților și etichetarea administrației Biden ca un eșec politic.

Marea Britanie a intrat în etapa a treia a ciclului Kübler-Ross – Negocierea – în anii 1960, atunci când a luat decizia rațională de a se asocia cu Statele Unite; după cum formula excelent Harold MacMillan, o încercare de a deveni Grecia pentru Roma reprezentată de America.

Relația sa cu președintele Kennedy și sprijinul acordat în timpul crizei rachetelor din Cuba au pus bazele unei noi relații speciale post-Curchill.

A fost o reacție logică după catastrofa Suezului și ea nu a mai putut fi slăbită nici măcar de refuzul lui Harold Wilson și Edward Heath de a se lăsa antrenați în Vietnam.

Rămâne de văzut ce vor face Statele Unite în faza lor de Negociere. Evident, ele pornesc cu un dezavantaj, pentru că președintele Biden nu este un negociator diplomatic la fel de bun ca președintele chinez Xi sau ca președintele rus Putin, care par să îi fi dejucat în câteva rânduri planurile.

De aceea, este îndoielnic că Statele Unite pot negocia cu oponenții și rivalii lor cu succes, în încercarea de a apăra o ordine mondială bazată pe reguli, odată ce vor fi detronate din poziția de primă putere a lumii.

Atunci când Marea Britanie a intrat în faza a patra, de Depresie, a ciclului Kübler-Ross, în anii 1970, a făcut-o angajându-se total și bipartizan într-un declin național.

A experimentat depresia atât în sens metafizic cât și material.

Din punct de vedere economic și al prestigiului, ea a riscat să ajungă printre țările din al treilea rând al puterii mondiale, ca urmare a socialismului și a reacției jalnice la acesta a guvernului conservator Heath.

În acel deceniu de tristă amintire, Marea Britanie a asistat la triplarea prețului petrolului OPEC; la creșterea violenței și izolării Irlandei de Nord; la o grevă a minerilor care a dus la tăieri ale curentului și la săptămâna de muncă de trei zile, stagflație, plafonarea prețurilor și veniturilor; și la militantismul sindical care amenința suveranitatea Parlamentului.

Cel mai grav (pentru că a fost cel mai de durată) dintre evenimente a survenit atunci când Marea Britanie a întors spatele Commonwalth-ului și a intrat în rândul CEE, în 1973.

Când Statele Unite vor recunoaște că nu mai au importanța mondială de altădată, că aliații cheie iau distanță și flirtează cu China, că organizațiile mondiale construite la Bretton Woods și Dumbarton Oaks nu îi mai garantează supremația, și că nu i-au mai rămas multe lucruri pe care să le poată face, atunci depresia va lovi America.

Aceasta o va lăsa confuză, depresivă și susceptibilă să se închidă politic în sine însăși. Vor fi vremuri triste.

În anii 1980, Marea Britanie a intrat în a cincea și ultima fază a ciclului – Acceptarea. Aceasta i se datorează practic unei singure persoane, Margaret Thatcher. Războiul pentru Insulele Falkland a părut să oprească deriva și capitularea lamentabilă de după Suez. 

Victoria spectaculoasă în Războiul Rece, datorată în bună parte alianței strânse cu Ronald Reagan, a tras în sfârșit cortina după pierderea Imperiului.

Deși nu va mai putea fi niciodată puterea dominantă, înlocuirea Marii Britanii de către aliatul ei cel mai apropiat a fost acceptabilă, deoarece relația aceasta specială s-a dovedit eficientă pentru cele două țări și pentru lumea întreagă, scăpând planeta de comunismul sovietic.

Totuși, pentru America modernă, acceptarea declinului nu poate reprezenta o tragere de cortină elegantă, pentru că statul succesor este unul totalitar.

Fiecare din preceptele Chinei național-socialiste se află în antiteză cu valorile americane.
Statul succesor al Marii Britanii avea aceeași limbă, același sistem de drept, aceleași principii liberale, aceeași piață liberă și aceeași viziune.

Statele Unite însă nu se pot simți la largul lor atunci când își contemplă perspectiva viitorului post-imperial.

De aceea, etapa finală a Acceptării de către America este plină de pericole mult mai mari decât celelalte patru etape luate la un loc. Lumea Liberă se va confrunta efectiv cu „ceasul în care se hrănesc lăcustele”.

Sunt toate aceste evenimente inevitabile? Nu și dacă Statele Unite pun din nou stăpânire pe manșa de conducere a Occidentului în loc să se adâncească în obsesiile autodistructive și decadente despre greșelile sale, reale sau imaginare.

Statele Unite ar trebui să țină seama de cuvintele rostite de Winston Churchill după Acordul de la München, din octombrie 1938.

Poporul, a spus acesta, ar trebui să fie informat că „am suferit o înfrângere fără război, ale cărei consecințe ne vor însoți multă vreme; ar trebui să știe că am intrat într-o etapă îngrozitoare a istoriei noastre... Și să nu credeți că aceasta reprezintă sfârșitul. Nu este decât începutul reglării conturilor. Nu este decât prima înghițitură dintr-o cupă amară care va continua să ne fie oferită an de an, dacă, prin restabilirea supremă a sănătății morale și a vigorii marțiale, nu reușim să ne ridicăm din nou și să luăm atitudine în apărarea libertății noastre, ca odinioară.”

Președintele Biden a arătat în mod clar că nu înțelege aceste cuvinte și nu le apreciază importanța. 
Deocamdată, americanii rămân preocupați să își contemple buricul cu Teoria Critică a Rasei și cu evocarea obsesivă a sclaviei, la 158 de ani după abolirea ei.

Să sperăm că, înainte ca Taiwanul să fie ocupat de China, ca Ucraina să fie ocupată de Rusia și ca Iranul să producă bomba atomică, Statele Unite să se scuture din acceptarea resemnată a eclipsei sale și să treacă la propria restabilire supremă a sănătății morale și a vigorii marțiale.