Mare bucurie este astăzi în sufletele noastre. Ca și odinioară, întreaga creație se bucura de Botezul Domnului. Iordanul se întoarce la vederea focului dumnezeirii, apele se sfințesc, norii dau glas, munții se pleacă, pădurile se înălță pentru a-L cinsti cum se cuvine pe Cel care se bucură de lauda Soarelui și de slava Lunii.

Să ne bucurăm cu toții de această mare sărbătoare a creștinătății, a treia ca importanță după Învierea și Nașterea Domnului, și să nu uităm că Iisus Hristos S-a botezat pentru a-și arăta dragostea lui față de noi. Părintele Stăniloae mărturisea că Sfânta Treime S-a arătat atunci ca dovadă a iubirii de oameni. Modelul Sfintei Treimi este unul al dragostei absolute.

Aș vrea să spun câteva cuvinte și despre botezul cu pământ. Părintele Profesor Ilie Moldovan evoca un obicei din vremea plăsmuirii etnogenezei, pe care l-a descoperit în satul său natal, Albești (județul Mureș). Acolo se păstrează obiceiul ca la fiecare înmormântare să se împartă niște bucăți de sare. E vorba de 72 de bucăți de sare, după numărul celor 72 de ucenici ai Domnului. Odată cu tradiția aceasta înregistrăm un cuvânt care privește actul înmormântării în sine. Sicriul este dus până în preajma gropii deschise și, din sicriu, s-ar auzi tuturor celor prezenți un apel: ”Botează-mă cu pământ!”. Expresia nu se referă doar la botezul omului obișnuit, din apă și din Duh, ci se referă la botezul însuși al Domnului, care s-a botezat sfințind întreg Cosmosul. Hristos nu s-a botezat pentru păcatele proprii. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul nu a fost îmbibată de păcat. „Botează-mă cu pământ” ne spune că și înmormântarea e un fel de botez. Trecerea de la viață la veșnicie are o semnificație profundă. E o semnificație pe care o întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan, în care Mântuitorul zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. Dar dacă ziua de apoi nu este momentan, totuși cu omul respectiv se întâmplă ceva. Și atunci noi venim să zicem că e vorba de un botez. Pământul în care se îngroapă omul nu mai este pământul acela care poartă urmele păcatului. Și mormântul are ceva sfânt în el. Este pământul pe care Hristos L-a sfințit cu propriul lui botez.

Sarea este simbolul botezului. Odată ajunși acasă cu bucățica de sare, țăranii o aruncă în fântână. Fântâna primește astfel un aflux de sfințenie pentru că în gândirea românilor de la început fântâna are apă sfințită. În biserica primară apa era adusă de către copii, de ce avea familia mai curat în sânul ei, spunea Părintele Ilie Moldovan.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne aducă dragoste, liniște sufletească și pacea a toată lumea!