ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Îmi sunt simpatici lucizii. Raționalii. Realiștii. Cei care încearcă să își păstreze în orice situație mintea limpede. Să nu se lase luați de val. Să nu se înfierbânte.

Cei care măsoară viața cu metrul etalon și dau verdicte seci și reci în funcție de legile matematicii sau fizicii.

Am fost și eu unul dintre ei. Nu mi-a reușit întotdeauna, dar simpla încercare de a fi așa îmi dădea un soi de confort interior. Și, vai, recunosc, un sentiment de superioritate.

Îmi spuneam „analist”, un cuvânt prețuit la (re)începuturile presei libere în România.

Cu timpul, a început să-mi treacă. Viața mi-a teșit ascuțișul rațiunii și îngâmfarea. Am văzut de prea multe ori că 2+2 nu fac întotdeauna 4.

După respingerea candidaturii lui Georgescu de către BEC și instaurarea de facto a Dictaturii, s-a umplut spațiul public de Lucizi și de Raționali, care ne asigură - cu superioritatea pe care o afișam și eu odinioară – că nu mai e nici o scăpare.

Uneori, urmează o demonstrație logică („ei” au toate pârghiile legale și aparatul de represiune, nu ne ajută nimeni din afară, ne-au vândut din nou...)

Alteori, nu – e suficientă autoritatea mesagerului.

Dar mesajul e întotdeauna același: suntem pierduți. Nu mai e nimic de făcut.

Din fericire, istoria nu o fac realiștii, nici verii lor buni, defetiștii. Ci idealiștii și visătorii. Dar mai ales cei care nu își pierd credința și luptă până la capăt.

Dacă bunicul și camarazii lui și-ar fi pierdut nădejdea, la Mărăști, Mărășești și Oituz dădeau bir cu fugiții, nu plecau de nebuni la atac, în izmană și la baionetă, împotriva mitralierelor și tunurilor nemțești.

La Oarba de Mureș, soldații români, trimiși la moarte sigură de generalii sovietici, nu s-au resemnat: și-au făcut cruce, au smuls parii din vie și au luptat cu ei împotriva tancurilor.

La sfârșitul anului 1917, România rămăsese cu o treime din teritoriu și era în pericol să fie rasă de pe hartă. La sfârșitul lui 1918, era mai mare ca niciodată.

În infernul din temnițele comuniste, nu realiștii au supraviețuit, ci visătorii și cei cu credința de cremene. Iar cei care nu au supraviețuit, au intrat în sinaxare.

În decembrie 1989, după o jumătate de veac de comunism ateu, o mână de copii, care nu apucaseră să guste viața, au ieșit cu piepturile goale în fața mitralierelor și a blindatelor și au strigat, asemenea creștinilor din primele veacuri: „Vom muri și vom fi liberi!”

Au fost uciși. Realiștii, lucizii, vor spune că au murit de pomană, ca proștii. Dar noi, ceilalți, știm că au murit ca niște mucenici, mărturisind.

Au îndrăznit și au biruit lumea.

Realiștii ne spun că nu mai este nimic de făcut. Dacă miza este supraviețuirea cu orice preț, dacă singura nădejde este ca jugul să fie căptușit pe dinăuntru cu catifea, să nu ne roadă grumazul, atunci au dreptate.

Dacă însă miza este păstrarea credinței și nădejdea luptei până la capăt, indiferent de rezultat, atunci nimic nu este pierdut, ci totul de câștigat.

Brazii se frâng, dar nu se îndoaie!