Și iată, un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar el, răspunzând, a zis: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta și vei trăi. Dar el, voind să se justifice, a zis către Iisus: Dar cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc și văzând, a trecut pe alături. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el și văzându-l, i s-a făcut milă, și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a avut grijă de el. Iar a doua zi, luând doi dinari i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, tot ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi. Deci care din aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Du-te de fă și tu asemenea!(Luca 10,25-37)

       Nu întreba: cine este aproapele meu? Tu trebuie să te faci aproapele celui care se află în nevoi.” (Fericitul Augustin)

       Suprema provocare religioasă este să vezi chipul lui Dumnezeu în cineva care nu e după chipul tău” (Jonathan Sacks)

         Hristos ne conduce spre adevărul profund că nu există noi și ei: există numai noi.(Brian Zahnd)

Parabola de la Luca este, neîndoielnic, una dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite istorisiri evanghelice. Cu toate acestea, majoritatea riscăm să o înțelegem într-un mod simplist, naiv-moralist.  „Bunul samaritean” a devenit un clișeu lingvistic, o formulă standard pentru a desemna pe cineva care ajută un om aflat în necaz. Expresia este familiară chiar și celor care nu împărtășesc credința creștină, iar în contextul actual ea servește adesea la denumirea unor instituții caritabile: spitale, cantine, asociații voluntare, etc. Însă textul de la Luca nu conține doar o pildă menită a ne îndemna să fim mai buni, mai miloși, mai sensibili la nevoile celui de lângă noi. În epoca lui Iisus formula „bunul samaritean” reprezintă un scandalos oximoron, „un paradox cultural, o contradicție în termeni” (J.D. Crossan).

 La o primă lectură parabola ne vorbește, desigur, despre cele trei atitudini posibile în raport cu celălalt: agresiune, indiferență sau compasiune. În realitate miza etică pe care o pune în joc este mult mai mare. Nu întâmplător Vechiul Testament poruncește doar o singură datăiubirea aproapelui, dar de treizeci și șase de ori iubirea străinului.

 Capcana unei lecturi standard este de a ne identifica cu personajul pozitiv cu concluzia (evidentă) că trebuie să-i ajutăm pe săraci, bolnavi, străini, năpăstuiți. La care se mai poate eventual adauga o notă antiiudaică (sau, cel puțin, anticlericală): preotul și levitul par a fi niște inși xenofobi, bigoți, preocupați exclusiv de puritatea rituală în detrimentul compasiunii. Însă, la fel ca toate parabolele și aforismele lui Iisus, povestirea de față are un uriaș potențial subversiv. Iar în raport cu practicile sociale și politice curente ea reprezintă o redutabilă provocare pentru fiecare dintre cititorii/ascultătorii săi.         

Mai întâi trebuie precizat că întrebarea pusă de învățătorul de lege ( „Învățătorule, ce să fac....?”) nu este deloc deplasată sau malițioasă (așa cum pare a lăsa să se înțeleagă traducerea românească). Termenul grec „ekpeiradzon” se referă la o probă, un test, o punere la încercare   (același verb este folosit și în Rugăciunea Domnească: „și nu ne duce pe noi în ispită”). Așadar un expert în Lege (un teolog) vrea să se lămurească dacă acest rabbicu care stă de vorbă este sau nu un profet autentic. (Probabil că, uneori, nu strică o verificare atentă a celor care pretind că vorbesc „în numele Domnului”).

La întrebarea care i se pune Iisus răspunde (în cea mai pură tradiție iudaică) cu o altă întrebare (dublă): „Ce este scris în Lege? Cum citești? Răspunsul învățătorului de Lege, care juxtapune Deuteronomul 5,6 și Leviticul 19,18 (într-un alt context evanghelic o face Domnul însuși) este absolut corect din perspectiva ortodoxiei iudaice.[1] De asemenea, este pe deplin justificată și întrebarea ulterioară a cărturarului: „Dar cine este aproapele meu?” Și la această întrebare răspunde, de fapt,  parabola.

Trebuie știut că iudeii și samarinenii epocii erau cât se poate de aproape unii de ceilalți, geografic, istoric și politic. Ambele provincii erau sub dominație romană, ambele etnii sufereau aceleași nedreptăți, aceeași batjocură, aceleași neajunsuri. Un iudeu nu reprezenta o necunoscută pentru un samaritean, și nici invers. Se știau prea bine. Cu toate acestea, din cauza rănilor istorice și disputelor religioase, între ei se întindea o formidabilă prăpastie a urii. Samaritenii nu-i iubeau pe iudei cu nimic mai mult decât „îi iubeau” aceștia pe samariteni. Cu puțin înainte de rostirea parabolei, în cronologia lucanică, lui  Hristos îi este refuzată găzduirea într-un sat samaritean. Or, din această perspectivă rolurile narative apar interșanjabile. Dacă Iisus ar fi fost samaritean ar fi rostit probabil parabola bunului iudeu.

Evident, motivele acțiunii „bunului samaritean”, la fel ca motivele inacțiunii preotului și levitului, sunt greu de deslușit. Cu toții acționează altfeldecât ar fi fost „normal” (și, cu siguranță, altfel decât s-ar fi așteptat rănitul de la marginea drumului). O dovadă în plus a modului straniu în care lucrează, adeseori, Dumnezeu. Pentru toți cei trei resortul ultim al comportamentului pare însă a fi teama.  „Ce o să mi se întîmple dacă mă apropii?” gândesc, probabil, preotul și levitul. „Ce o să i se întâmple dacă mă îndepărtez?” gândește, probabil, samariteanul. Și fiecare procedează în consecință.

Ca să pătrundem cu adevărat sensul narațiunii, adică să ne aflăm propriul loc în povestire ar trebui să ne întrebăm: Care este ce mai antipatic individ, ultima persoană din lume la care ne-am aștepta să ne ajute (sau de la care am accepta să primim ajutor)? Și pentru a înțelege șocul resimțit probabil de un ascultător iudeu al parabolei, în contextul istoric dat, datorită juxtapunerii celor doi termeni absolut incompatibili pentru mintea evreiască – bun și samaritean – ar trebui să ne imaginăm o întâmplare similară cu „bunul dușman” (jihadist, securist, eretic, ateu, etc).

Citită în această cheie parabola ne obligă să ne punem două  întrebari esențiale: am putea oare să ne manifestăm compasiunea, să venim în ajutor, să ne riscăm viața chiar, pentru unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai noștri sau pentru cel mai detestabil ins pe care îl cunoaștem? Mai mult, ne putem imagina că și el ar face, la nevoie, același lucru pentru noi?