Cu durere pentru despărțire, dar cu bucurie pentru întâlnirea sa din ceruri alături de sfinții și prietenii săi români din temnițele comuniste, care aduc neîncetat prinos de jertfe cinstite lui Dumnezeu, am aflat de trecerea din această viață pământească a eroului, „nemuritorului” Vasile Jacques Iamandi, supranumit astfel, la fel ca și Generalul Radu Theodoru, pomenit azi la Sfânta Mănăstire Comana, chiar de ziua lui de naștere, potrivită de Mareșalul Românismului exact la 40 de zile de la plecarea sa la Domnul. VASILE IAMANDI | UN NEMURITOR A PLECAT LA CER, publică revista Atitudini a Fundației „Justin Pârvu” împreună cu un interviu cu deținutul politic anticomunist fost legionar în Legiunea Franceză:

Nemuritor pentru că moartea nu l-a putut atinge în atâția ani de sacrificiu și lupte sângeroase din lagărele sovietice și temnițele comuniste, până la luptele din legiunea franceză și până pe frontul războiului din Indochina. Un munte de curaj și demnitate, cu un caracter de fier dar cu o inimă de copil, a cărui bunătate se revărsa peste toți cei din din jurul său. Această curăție și nevinovăția a inimii sale probabil i-a adus acea aură de nemuritor, o protecție divină ce îl scotea nevătămat din toate cursele, războaiele, misiunile dificile la care era supus.

O viață care sigur bate filmul, plină de încercări vecine cu moartea, un haiduc mic și de nebiruit care, asemeni lui David, a răsturnat uriașii cei nemiloși ai dictaturii totalitariste, riscându-și de atâtea ori viața pentru cei oropsiți și nedreptățiți. Nepunând preț pe viața lui, aflată în permanență în slujba aproapelui, Dumnezeu i-a dăruit ani îndelungați de viață, care la 98 de ani a luat cununa veșniciei, în ceruri.

Vasile Iamandi a trecut la Domnul Cel Atotputernic Ce a biruit moartea prin moartea și Învierea Sa, vineri, 16 ianuarie 2026, la aproape 98 de ani.

Veșnică să îi fie pomenirea!

Dumnezeu să îl ierte și să îl așeze cu drepții întru Împărăția Sa, alături de ceata mărturisitorilor români din ceruri.

Slujba înmormântării va avea loc luni dimineața ora 11 la biserica „Sfântul Silvestru”, urmând ca să fie îngropat în  cimitirul Sfânta Vineri, București. Momentan este depus la biserica „Sf. Silvestru” din București, iar slujba de Priveghi, a Stâlpilor, s-a oficiat azi, la ora 18.00.

Vă oferim un interviu revelator, acordat maicilor de la mănăstirea Paltin în decembrie 2020.

De vorbă cu dl Vasile Iamandi: „Trebuie să sperăm”

Domnule Iamandi, vă rugăm să ne spuneți un cuvânt de întărire pentru cei descurajații care simt că au rămas fără modele…

Nu, nu trebuie, pentru noi nu există descurajare. Nu există descurajare! Nu avem voie! Acest cuvânt în religia noastră nu există, în religia creștin-ortodoxă. Ați văzut că oameni care au comis anumite lucruri ce le-au regretat, au plătit atunci când au fost descurajați. Restul, dacă ar fi mers înainte și ar fi căzut, Dumnezeu poate le dădea o cale, le găsea un drum spre iertare. Dar acești oameni, din disperare, singuri și-au făcut dreptate și… nu poți să-ți faci dreptate singur.

Trebuie să sperăm, trebuie să sperăm! Asta exprimă singura noastră credință. Singura noastră credință și singura speranță asta este. Există cineva acolo, un Dumnezeu, care are grijă de noi toți și care știe exact ce va face cutare și cutare. Și când va veni momentul să facă, se va face. Asta este voia lui Dumnezeu. Nu putem să schimbăm noi nimic. Tăcem și executăm. Asta suntem. 

Ce executăm?

Executăm ordinele divine. 

Poruncile lui Dumnezeu…

Poruncile. Acestea sunt ordinele divine.

„Trebuie să crezi, să crezi și să speri!”

Ce cuvânt aveți  pentru tineri?

Voi sunteți floarea. Voi sunteți ceea ce de acum înainte urmează să-și arate frumusețea, să-și etaleze bunul gând al lui Dumnezeu și dragostea. Pentru că trebuie să știți că dragostea este principalul temei în credința ortodoxă și în religia creștină. Fără dragoste nu se poate trăi, ci doar în dragostea față de aproapele, față de Dumnezeu, față de cel pe care astăzi îl disprețuiești, sau care te disprețuiește pe tine astăzi.

Asta este! Trebuie să crezi, să crezi și să speri! Este o lege divină, care te obligă și nu-ți dă voie să faci altceva decât acest lucru. Să crezi, să speri, să ajuți și să iubești! Cea mai mare valoare a noastră a ortodocșilor este iubirea de aproapele. Să ne ajute Dumnezeu pe toți să putem iubi! Pe dumneavoastră vă așteaptă zile grele. Va trebui să faceți față și sunt convins că veți face față și când va fi nevoie veți spune totdeauna: prezent.

Cavalerii Crucii

Dar în închisoare de unde vă găseați energia, puterea de a spera?

Găseai în tine însuți. 

Cum în tine?

Acolo… unde nu bănuiai. De exemplu, am fost bătut, strivit, călcat în picioare și eram alăturea împreună cu un țăran analfabet. A fost bătut dintr-o aiureală, fără nicio vină, pentru că omul ăsta avea o cruce. Se făceau în pușcărie adevărate bijuterii. Dacă găseai o bucățică de os în mâncare, o păstrai, o șlefuiai, o frecai și făceai din ea ceva. S-au scos lucruri extraordinare, dar s-au și pierdut multe. Sunt mii de cruci care s-au sculptat. Și acest simbol, această cruce pe care tu o purtai la gât, îți dădea o forță…

Nu puteai să realizezi că forța aceea venea din acea cruciuliță pe care tu o purtai la gât. Și acest om (până atunci nici nu-l băgasem în seamă) fusese nou adus în această celulă, după ce fusese în izolare vreo 6 luni de zile singur. Și acest om, care se numea, avea un nume predestinat, se numea Scrini, acest țăran era în echipă de serviciu cu mine. În fiecare zi în celulă era o echipă de serviciu. Acea echipă de serviciu primea turtoiul, împărțea pâinea, dădea gamelele de mâncare, se ocupa de scosul tinetelor și al mizeriilor și de curățenia din celulă.

Și eram deci cu acest Scrini și în momentul când a deschis ușa ca să ia turtoiul, caraliul a văzut că avea o cruce, pe o ață, avea o bucățică de os. S-a repezit să o ia. El s-a ferit și când a văzut că s-a ferit, a închis imediat ușa. Au mai durat vreo 10 minute, după care a venit lângă el și i-a cerut crucea. Atunci omul ăsta a luat crucea, a înghițit-o și a spus: ,,De aicea nu puteți să mi-o luați. Voi aveți crucea în frunte: a lui Stalin. Crucea mea e aici în inimă”.

Aaa… atât a trebuit! S-au închis ușile și în vreo jumătate de oră au apărut vreo 20 de caralii. În momentul când caraliul a vrut să se întindă la el, întâmplarea face că dintr-un gest reflex, am întins mâna la caraliu. Deci, pe amândoi ne-au luat la bătaie. 20 de caralii, bătând doi oameni nenorociți. Se dădea cu pumnii, cu picioarele, singurul lucru care îmi apăram erau ochii.

Apoi ne-au scos afară, ne-au băgat în altă celulă, ne-au bătut și acolo, după care au plecat și ne-au dat câte 8 zile de neagra. Pot să spun că era un țăran simplu, analfabet, dar și în momentul de față cred că nu sunt demn să sărut picioarele acestui om, față de comportamentul pe care l-a avut. Erai scos la izolare, te întorceai de la izolare după șase zile, în care nu mâncai decât o dată la două zile. Și primul om care venea la tine când intrai în celulă era Scrini. ,,Domnule, vă rog, nu vă supărați, pun și eu pentru dumneavoastră o bucățică”. Și îți dădea porția lui de pâine de-o zi sau două. Acuma sunt vorbe pe care le spunem, dar sunt lucruri pe care nu le poți înțelege.

„Am trecut prin comunism cu o Biserică extraordinară.”

Ce credeți că mai este de făcut la momentul actual? Dumneavoastră sunteți martorul multor evenimente? Se mai poate să schimbăm ceva în societate?

E un răspuns care pe mine mă depășește, sunt prea mic. Eu am datoria și obligația să sper și să spun că se poate. Dar să știți că am și eu momente de deziluzie și de deznădejde.

Când mă întreb: „Domnule, cum este posibil ca lucruri pe care acum doi sau trei ani nici nu le visai, acum să fie acceptate?”. Și sunt lucruri care sunt călcate în picioare. Tot ce am avut mai sfânt este călcat în picioare, în special dragostea față de Dumnezeu. Fiecare nemernic este în stare să spună orice, să lovească acest lucru sfânt pe care tu îl ai aici și să nu poți să ripostezi. Sau chiar dacă ripostezi este egal cu zero. Pentru că toți, toți au dreptate, toți spun numai ceea ce consideră ei că este adevărul și credința nu există.

Am trecut prin comunism cu o Biserică extraordinară. Nimeni nu își dă seama ce rol a avut Biserica noastră și cât a suferit Biserica noastră și cât a înfruntat ea ca să supraviețuiască. Gândiți-vă că acești comuniști au venit ca să distrugă pe Dumnezeu, să distrugă Tainele, să nu mai existe. Eh, totuși după treizeci de ani de comunism, noi am avut, chit că te duceai pe ascuns să-ți botezi copilul, dar am avut Taine, am avut Taina Căsătoriei, Taina Botezului, toate Sfintele Taine pe care Sf. Părinți și sfinții duhovnici, cu riscuri numai de ei știute, le-au cultivat și le-au făcut ca să existe în inima acestui popor. Sunt dintre noi unii care condamnă Biserica din timpul comunismului.

Condamnați autoritățile că au făcut un compromis în perioada aceea?

Nu! Nu! Autoritățile au făcut niște lucruri extraordinare, pentru că dacă n-ar fi făcut aceste lucruri, noi am fi fost mult mai loviți. Vorbim de câțiva preoți care au călcat cu stângul. Este adevărat. Au greșit și sunt condamnabili. Dar marea majoritate a preoților care au fost cu noi în celule, au suferit la fel ca mine și pentru o rugăciune pe care o făceau pentru tine, erau bătuți și călcați în picioare.

... Gândiți-vă că, în plin regim comunist, să vină un preot care să spună la ușa bisericii când i-a fost închisă: „Nu vă uitați după minciunile care se spun. Credeți, pentru că Dumnezeu există!”. Acest om a fost părintele Calciu.

Dar ce se întâmplă? Noi nu mai avem forță de convingere. Părintele Calciu avea forță de convingere. Noi nu mai convingem pe nimeni…

Nu mai convingem… Vedeți dumneavoastră, din ce în ce, Biserica este mai lovită. Pentru că asta voiam să spun, în timpul comuniștilor au fost oameni, preoți care erau în pușcărie alături de mine, bătuți ca mine, sufeream același lucru. Acum s-a întâmplat altceva, nu mai suntem noi cei care ne apărăm, sunt alții care nu știm ce caută, dar noi îi știm perfect cine sunt. Sunt cei care L-au răstignit pe Hristos, care de ani de zile, de când există Biserica, vor pieirea Bisericii. Pentru asta se luptă. Dar lupta lor se vede că va fi zadarnică până la urmă, pentru că Dumnezeu nu poate fi înfrânt. Au încercat, dar Dumnezeu este Dumnezeu.

MISIUNE IMPOSIBILĂ ÎN LEGIUNEA STRĂINĂ

Mie mi s-a părut foarte fascinant când v-ați înrolat în trupele franceze, în Legiunea Străină și ați plecat prin țări exotice, căutând moartea și moartea fugea de dumneavoastră. Povestiți-ne expediția aceea în care dumneavoastră ați plecat și când v-ați întors, v-ați găsit camarazii decapitați.

Da, eram înconjurați și n-aveam linie telefonică, pentru că era distrusă. Și aveam nevoie, n-aveam muniție, n-aveam alimente, eram pe punctul să fim lichidați. Și comandantul a cerut: „Domnule, am nevoie de doi sau trei oameni”. Și cum eram întotdeauna la dispoziție când se cereau voluntari, m-am băgat și eu imediat.

Și într-o zi i-a chemat la el în birou pe toți, pe rând pe fiecare și când a venit rândul meu mi-a spus: „Pentru toată activitatea pe care ai avut-o până acuma, te-aș trimite pe tine. Dar nu pot să te trimit pe tine pentru că eu nu am nevoie de sinucigași. Tu ești un om care vrei să mori și nu pot să mă bizuiesc. Am nevoie de oameni care să ne salveze”.

Atunci am zis: „Domnule, puteți conta pe mine. Voi face totul, pe cuvântul meu”. Așa mi-a dat drumul să plec și am plecat.

Mare lucru era că în toate acțiunile astea erau călăuzele, adică aveai un grup de paisprezece oameni și aveai una sau două călăuze. Toată viața acestor paisprezece oameni depindea de aceste două călăuze, de cât de bine erau instruite și de câtă putere de sacrificiu aveau. Am plecat noi atunci cu trei călăuze.

Trebuia să fim parașutați, era un capăt unde era un pod care era suspendat, un pod la care capetele flambau. Și misiunea era să trecem peste pod și să aruncăm podul în aer. În momentul când săpam ca să punem dinamită și să aruncăm podul în aer, am descoperit că acolo unde săpam noi, săpaseră alții. Era un depozit de muniții, făcut de chinezi. Chinezii aveau un lucru extraordinar. Dacă simțeau că vor cădea prizonieri și li se va întâmpla ceva, primul lucru pe care voiau să îl salveze erau armele. Și atunci toate armele se adunau. Își făceau ei semne. Erau întotdeauna găsite. Dar ei cădeau prizonieri fără nicio armă împotriva lor. Erau niște lucruri incredibile acolo.

Diversiuni înțelepte

Ce arme erau?

Tunuri mitraliere, tunuri de 20, mitraliere automate, nu mai vorbesc de pistoale și de astea.

Ce se întâmplase? Comandantul nostru se împușcase. Nu mai eram decât șase oameni și atunci mi-am spus și eu părerea. Și toți au spus: „Te alegem pe tine șeful nostru”. Nu prea am vrut, dar nu am avut încotro. Am acceptat să fiu șef. Și-am spus: „Măi, nu aruncăm depozitul ăsta de arme. Este singurul nostru punct de retragere. Dacă noi aruncăm podul ăsta în aer, nu ne mai putem retrage aici”. Și toată lumea mi-a dat dreptate.

Am trecut, am rămas noaptea, mă rog, se trăgea sporadic. Nu ne identificaseră încă complet. În sfârșit, spre ziuă au început tirurile și atunci și-au dat și ei seama. Probabil că au sondat terenul, să vadă ce e cu noi, că asta era scopul: dacă descopereai oameni, să vezi ce misiune au. Și am văzut că era o mare concentrare de trupe. Se adunau așa, camioane, dar într-o tăcere desăvârșită. Și zic: Măi, ăștia pregătesc o contraofensivă, trebuie să anunțăm imediat unitatea. Dar cum facem?

Și atunci Dumnezeu mi-a dat în minte și am vorbit cu oamenii. Zic: „Ce faceți? Luați fiecare cât de mult armament puteți cu voi. O mitralieră, două, le cărăm toată noaptea în diverse locuri și le punem în colțuri opuse ca să simulăm că suntem mulți când se va trage și la ora două puneți mitralierele pe bandă”. Pe bandă adică, o puneai pe asta și trăgea singură până se termina banda. Dacă aveai 500 de cartușe, se trăgea 500 de cartușe. Și așa am făcut.

Ajutorul divin. „Niciodată nu mi-a fost frică de moarte…”

Ăia au rămas uimiți de puterea de tir care era. Din vreo șase locuri se trăgea. Și au avut un moment de ezitare, un moment care ne-a fost salvator nouă și am putut să trecem. Și frig, noaptea era foarte rece. Dacă ziua erau 16º, noaptea se ajungea până la -1, -2º. Era diferența de temperatură care te distrugea. Și mi-am căutat un loc să-mi fac un boschet din iarbă multă și când trăgeam de iarbă, am descoperit o grămadă de fire telefonice. Dar pentru că eram foarte obosit, zic: „Văd mâine dimineață”. M-am culcat pe ele și am dormit pe ele. Când m-am sculat, zic să văd ce-i cu firele. Și mergând după fire, zic: Ăstea merg la noi la unitate. Și atunci m-am luat după fire și am ajuns la unitatea mea, care nu mai era.

Fusese bombardată?

Nu bombardată. Erau grămezi, piramide din capete de oameni, iar dedesubt ultimul cap, era capul comandantului. Și jos au pus, scria franțuzește așa, o lozincă: ,,Asta vă așteaptă pe toți”.

Câți ați scăpat din misiunea aceea, din grupul acela?

Din asta, doar eu am scăpat. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte…

(Mai multe descoperiți și în revista Atitudini nr. 68)