de Corina Știrb Cooper

Bunica mea mi-a povestit că, în al doilea război mondial, atunci când soldații străini au ocupat satul ei (un sat din Ardeal), locuitorii s-au ascuns în păduri. Pe ea au trimis-o înapoi în sat să recupereze o mașină de cusut singer din casă, singurul lucru de valoare care le mai rămăsese.

Au trimis-o pe ea pentru că era tânără și agilă (avea vreo 12-13 ani atunci) și îi umbla mintea brici. Mi-a povestit cum a reușit să ajungă până în spatele casei fără să fie văzută, pentru că lanurile de porumb o acopereau, cum, auzind discuții într-o limbă străină în curtea din față, a intrat, totuși, pe geam și a luat mașina de cusut (corpul principal), apoi a fugit pe unde venise. Numai că s-a împiedicat într-o brazdă din câmp și a căzut, iar mașina de cusut, grea, i-a căzut pe un picior, rupându-l. Evident, nu a mai putut umbla și a rămas acolo până a găsit-o un soldat român, care a cărat-o în brațe, împreună cu mașina de cusut, până în tabăra refugiaților din pădure. Și la bătrânețe, rana aceea de la picior o deranja încă, la schimbările de vreme. Mașina de cusut singer o mai avem. Ea mi-a lăsat-o mie, pe care mă numea „brujul ei de aur”.

Mai târziu, după întâmplarea aceea – nu știu perioada de timp, probabil săptămâni – când au vrut să se întoarcă oamenii în sat, după plecarea ocupanților, au fost prinși într-un schimb de focuri între două armate, una aflată pe dealuri și cealaltă în sat. Bunica Ilezia, care avea un frățior de doi ani, aflat în grija ei în timpul mutării, s-a aruncat la pământ, într-o brazdă de plug, cu copilașul sub ea, acoperit complet de trupul ei. Din cauza zgomotului infernal al schimbului de focuri, ca să se protejeze, și-a pus degetelșe mari în propriile urechi și două în cele ale frățiorului ei aflat în brațe, așteptând așa fără să știe câte ore. Mi-a spus că atunci când s-a ridicat, spatele cămășii pe care o purta nu mai exista, iar pielea îi era arsă pe spate. Dar copilul era bine.

Aceeași bunică Ilezia s-a măritat la 16 ani, într-un alt sat. La 17 ani a avut-o pe mama mea, iar la 18 pe fratele mamei mele. Când l-a născut pe unchiul era februarie, era singură acasă, bunicul fiind plecat pe șantier într-o altă zonă a țării. Era atât de frig în casă încât apa din găleată era înghețată. A născut singură, în ger, și mi-a povestit că, după ce a ieșit copilul, a mai avut atâta prezență de spirit încât să-și așeze un picior pe marginea patului, ca pe o barieră, să nu cadă nou-născutul pe jos, apoi și-a pierdut cunoștința.

Au trăit amândoi și au fost bine, Dumnezeu a avut grijă de asta, însă bunica nu a mai putut avea niciodată copii după aceea.

Nu-mi vine să cred cum puteau fi oamenii atunci, cât curaj, câtă dăruire de sine, câtă forță interioară, cât Dumnezeu aveau în ei! Ăștia sunt înaintașii mei, iar eu le port codul genetic. Spun asta cu mândrie.